Bătrâneţe, haine grele… aşa să fie oare?

Astăzi despre bătrâneţe. O să încep cu un banc… Cum ştii că ai îmbătrânit? Atunci când timpul de refacere după o petrecere e mai lung decât petrecerea în sine.

Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată dar, deşi toţi ne dorim o viaţă lungă, nici unul dintre noi nu ar vrea să îmbătrânească. Din păcate nu poţi face omletă fără să spargi ouă, aşa că una o implică pe cealaltă. Este deci constructiv să ne gândim nu dacă îmbătrânim (pentru că asta e la impuse) ci mai degrabă cum facem asta.

N-o să neg că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, gravitaţia îşi spune cuvântul şi nici că nu sunt lucruri care merg mai greu decât mergeau. Vorba filozofului, ce funcţionează te doare şi, ce nu te doare, probabil nu mai funcţionează. Dar nu asta este, de cele mai multe ori, problema. Pentru exemplificare, vă invit să accesaţi aici. Sophia Loren a pozat în calendarul Pirelli la 73 de ani. SAPTEZECIŞITREI. Şi da, poate că au folosit photoshop la corp dar nu există photoshop pentru atitudine. Nu mai vorbim de alte cazuri unde photoshop-ul nu are cum să ajute, ca, de exemplu, atunci când alergi la maraton şi ai  92 de ani. NOUĂZECIŞIDOI.  Deci, care e diferenţa dintre un bătrân de 30 sau 40 de ani şi un tânăr de 73 sau 92? Mintea, aş zice eu şi nu cred că e doar o idee fixă derivată din profesie.  

Vă propun un exerciţiu simplu.  Luaţi o foaie de hârtie, trageţi o linie orizontală. O axă care să pornească de la 0 şi să se termine la, să zicem, 95. Apoi marcaţi pe axă vârsta biologică. Pe urmă marcaţi ce vârstă “simţiţi” că aveţi. Şi, ultimul lucru, marcaţi unde aţi ajuns ca realizări, ca împlinire. Indiferent la ce concluzie ajungeţi, chiar dacă se lasă cu vreun oftat, ar fi util să se lase şi cu un plan de acţiune.

Pentru inspiraţie, vă  propun un film – Last Vegas – la care, eu una am râs cu lacrimi. Am bombănit sfârsitul – cam etic pentru gustul meu, dar 90% din film am râs cu lacrimi. Am simţit şi puţină invidie pentru că eu aşa aş vrea să îmbătrânesc. Cu mult umor.

Dincolo de râs şi dorinţe, filmul prezintă patru personaje şi tot atâtea feluri de bătrânete (vezi îmbătrânire). Mie mi-a adus aminte de constatarea conform căreia fiecare dintre noi fuge de bătrâneţe şi respectiv de finalul ei (pentru că, să fim cinstiţi, cel mai mare defect al vieţii e că se termină).

Cele patru personaje au poveşti de viaţă diferite şi asta se simte în felul în care îşi gestionează  viaţa. De la nemişcarea unei depresii cauzate de moartea partenerului de viaţă (Robert de Niro), până la confortul, dar şi rutina unei căsnicii de o viaţă (Kevin Kline). De la regresarea la nivelul de libertate al unui copil de 10 ani, din cauza unui accident cerebral, şi a unui fiu devenit supraprotectiv (Morgan Freeman) până la trăirea unei a doua tinereţi printr-o relaţie cu o femeie cu 32 de ani mai tânără (Michael Douglas). Toată agitaţia e stârnită de o petrecere a burlacilor prilejuită de căsătoria personajului de invidiat adică cel care avea banii cel mai mulţi şi partenera tânără şi frumoasă. Pe care acesta o cere în căsătorie unde altundeva decât la o… înmormântare.

Până la urmă, ceea ce m-a invăţat pe mine filmul a fost că avem în comun fuga de moarte şi ne diferenţiază felul în care alegem să fugim de ea. E minunat însă că m-a învăţat asta râzând. După ce am terminat de râs, am înţeles că pot alege cum îmbătrânesc şi m-am întrebat cum aş putea să îmi fac maratonul existenţial personal mai autentic şi mai plăcut.