Bogdan Dumitrache şi Iulia Lumânare joacă rolul părinţilor distruşi de durerea dispariţiei fetiţei lor în filmul Pororoca

Cel mai recent film semnat de Constantin Popescu  spune povestea lui  Tudor (Bogdan Dumitrache) şi a Cristinei (Iulia Lumânare). Cei doi duc o viaţă de cuplu obişnuită, fără alte griji aparente, altele decât cele inerente, legate de creşterea şi educaţia copiilor: Maria (5 ani) şi Ilie (7 ani). Într-o duminică dimineaţă, Tudor iese cu copiii în parcul din apropierea blocului. Într-o clipă de neatenţie a tatălui, Maria dispare. Împreună cu alţi părinţi, Tudor o caută frenetic prin zonă. 30 de minute mai târziu, Tudor anunţă poliţia. Maria este considerată, oficial, dispărută.

Aceasta este varianta scurtă a recenziei filmului Pororoca ce va avea premiera pe 19 ianuarie în cinematografele din ţară. Este un film cu o încărcătură emoţională greu de digerat. Aş putea spune că nu e pentru oricine, un film la care nu ai cum să nu plângi, un film în care cei doi actori ce joacă rolul de părinţi emoţionează puternic chiar şi pe cel mai insensibil dintre noi.

Înainte de lansare, le-am pus câteva întrebări. Interviul este probabil la fel de interesant şi de emoţionant ca şi filmul. Însă, înainte de a citi interviul, nu ar strica să vedeţi traillerul oficial al filmului.

Bogdan Dumitrache: „Apoi, când am ajuns la final (n.r. scenariului), m-am uitat chiorâş spre cer şi am zis: ‘Futu-i!!! Ce tare e asta, da mi-e frică de el’.”

Care a fost primul tău gând după ce ai citit scenariul de la Pororoca?

Nu!! Nu, nu, nu!! Nuu, nu, nu, nu, nu!!

Cam aşa, deşi ăsta a fost al 2-lea, al 3-lea. Prima oară nu am reuşit să termin scenariul, la scena cu dispariţia copilului m-am oprit, am plâns puţin şi n-am terminat de citit. Nici atunci, nici următoarea lună. Apoi, când am ajuns la final, m-am uitat chiorâş spre cer şi am zis: ‘Futu-i!!! Ce tare e asta, da mi-e frică de el’.
Ţi-ai imaginat vreodată că rolul tău ar putea deveni realitate?

Desigur, de aceea am făcut filmul; m-am gândit că o există vreun tip de compensare cosmică şi dacă mă chinui o dată la filmare, primesc scutire a doua oară, în realitate. Glumă, glumă, dar m-am gândit şi este îngrozitor.

Cum au fost filmările? Ai simţit acest rol ca fiind solicitant emoţional?

Da, a fost foarte solicitant. Majoritatea rolurilor mă solicită emoţional datorită felului în care joc. Construiesc personajele din interior, de la biografie, la emoţia resimţită de personaj, motivaţii, relaţia cu celelalte personaje şi multe altele. Construiesc cât pot de mult din viaţa interioară a individului fără să mă gândesc niciodată la felul în care se vede din exterior (din public), la formă. Deci, pe scurt, trec lucrurile prin mine şi mă costă.

Ai avut nevoie de o pregătire prealabilă solidă pentru a putea intra în pielea personajului?

N-am apucat sa aflu dacă aş fi avut nevoie, deoarece Constantin, regizorul, s-a gândit să începem pregătirea cu 1 an înainte. Am discutat mult pe scenariu, pe personaj, mi-a plăcut lucrul. Apoi am avut 10 (parcă) întâlniri cu un psiholog, Eusebio Frăţiman, cu care am discutat parcursul psihologic al personajului, mi-a explicat mecanisme pe care nu le înţelegeam netrecând niciodată printr-o situaţie atât de extremă şi altele. Apoi a urmat nutriţionistul şi regimul cu care am slabit 10 kg în 5-6 săptămâni.
Cel mai bun actor la Festivalul de la San Sebastian. Cum sună asta pentru tine personal şi pentru cariera ta?

Cum sună pentru toţi oamenii melodia “Mulţi ani trăiască!”. E foarte plăcut, primesc job-uri noi, deci ocazia să dăm cu bis la „mulţi ani trăiască” şi mai sunt şi plătit…e super mişto.
Cum crezi că vor primi românii acest film? 

Nu ştiu, este un film puternic, dur, totuşi este foarte sensibil şi cred că o dată ce ai intrat în sală, te va ţine până la sfârşit. 

Filmul poate fi socotit o pildă din care să învăţăm ceva fiecare dintre noi?

Nu-mi plac pildele şi lecţiile de viaţă, însă cred că ne poate ajuta să înţelegem mai bine o experienţă de care nu vrem să ne apropiem nici măcar cu gândul, darămite în realitate. Cred că ecranul ne ajută să punem distanţa necesară între noi/spectatori şi acest tip de eveniment de viaţă, astfel încât să-l putem urmări fără să ne doară şi să îl putem înţelege mai bine. Cred că la sfârşit ne gândim la propii noştri copii şi zâmbim bucuroşi că îi avem şi sunt lângă noi.
Eşti un actor apreciat şi ai jucat în filme foarte bune care s-au dovedit a fi de succes. Cum le alegi? Sau ele te aleg pe tine (înţeleg că filmul a fost scris cu tine în minte pentru rolul principal J)

Aş putea face tot interviul doar pe întrebarea asta. Câte filme se fac pe an şi în câte din ele există roluri potrivite pentru tine? Nu vorbim despre talent, ci doar “biologie”: vârstă, aspect. La început nu am ales eu, eram un tânăr care căuta ceva să joace şi aş fi jucat orice. Acum, refuz unele proiecte, nu prea multe, cele la care cred că nu pot juca situaţiile propuse şi nu aş fi de niciun folos filmului.
Cum de ai ales meseria de actor? Când şi cum ai simţit că este pentru tine? Ai fi putut să fii inginer sau doctor… J

Întâmplător. Nu a fost o alegere conştientă, nu ştiam că vreau să fac actorie, doar că nu îmi plăcea matematica şi vedeam pe geam alţi copii care se pregăteau pentru teatru şi erau foarte veseli şi bine dispuşi. 

Iulia Lumânare: „ E o spaimă pe care am antrenat-o involuntar încă din copilăria mică. Atunci când sora mea întârzia să ajungă acasă îmi închipuiam că i s-a întâmplat ceva îngrozitor, că cineva i-a făcut rău.”

În Ana mon Amour psihanalizezi realaţiile de cuplu, aici eşti mamă. Cum reuşeşti să te transpui atât de bine în roluri atât de grele? (asta având în vedere că în realitate nu eşti nici una, nici alta)

Mă am pe mine, şi în mine sunt toate, pentru că acolo îi primesc pe toţi ceilalţi şi pe toate celelalte. Acolo caut. Citesc foarte mult. Am o atracţie inepuizabilă pentru durerile şi poveştile de viaţa ale oamenilor. Iau totul personal, şi empatia exacerbată mă face să înţeleg şi lucruri pe care nu le trăiesc în plan real. Dacă nu şi raţional, cel puţin emoţional. Şi nu mă ascund; chiar dacă, ca orice om, am mecanismele mele de apărare.

2017 a fost un an bun pentru tine? Două filme de succes, poate ai şi alte realizări importante pe care poţi să ni le spui…

Da, a fost un an bun. Am mai jucat în două filme, un scurt metraj al lui Valeriu Andriuţă şi un lung metraj al lui Sinisa Dragin, mi-am încheiat doctoratul… deşi, probabil, cele mai importante realizări, cele care îmi stârnesc valuri de oxitocină, sunt cele aproape zilnice cu studenţii. Momentele în care am fost acolo, cu ei, şi ştiu că i-am sprijinit să mai descopere ceva despre ei şi propria lor artă a actorului.

Care a fost primul tău gând când ai citit scenariul de la Pororoca?

Ce carte bună! Am mai spus asta: Constantin n-a scris un scenariu, a scris un roman. Un nou gen de scenariu, sau un nou gen de roman. La el, descrierile sunt la fel de valoroase ca dialogurile, iar pentru un actor ele devin uneori mai importante decât dialogurile, pentru că ele sunt subtextul cuvintelor pe care le are de spus. Ăsta e şi motivul pentru care n-a avut nevoie de repetiţii.

Ai avut nevoie de o pregătire emoţională specială pentru acest rol?

Da. M-am ferit să mă gândesc la el. Ăsta e cel mai special lucru pe care l-am făcut vreodată ca actriţă. Cristina nu este un personaj, nu este cineva despre care ai face un film. De altfel o vezi foarte puţin înainte de evenimentul traumatic care o desfiinţează. Şi durerea care o desfiinţează este ceea ce o face demnă de peliculă. Nu ai ce să pregăteşti. Am înţeles ata, şi am lăsat rolul să îşi facă singur „pre”-parcursul. Pentru că a nu te mai gândi la ceva, nu înseamnă că acel ceva nu continuă să existe în tine, să te prelucreze, să creeze vulnerabilităţi şi predispoziţii. Mi-am dat libertatea de a crea iraţional, adică emoţional, la filmare. Pentru că nici Cristina nu înţelege ce i se întâmplă, nu ştie care îi va fi următoarea secundă. E în plin proces de dezintegrare. Ce ai putea să pregăteşti? Ce ştie raţiunea mai bine decât emoţia? Cred că nimic.

Cum crezi că vor primi românii acest film?

Dacă vor avea anduranţa emoţională de a-l duce până la capăt, mă îndoiesc că vor putea ieşi indiferenţi din sală. După proiecţia pe care a avut-o filmul la Les films de Cannes a Bucharest oamenii plânseseră. Şi bărbaţi şi femei. O colegă actriţă mi-a spus pângând că “la noi nu se fac astfel de filme”. Sunt întru totul de accord şi mă bucur că pot să citez pe cineva şi că nu trebuie să spun eu asta.

Ţi-ai imaginat vreodată ca scenariul acesta să devină realitate pentru tine sau pentru cineva apropiat ţie?

E o spaimă pe care am antrenat-o involuntar încă din copilăria mică. Atunci când sora mea întârzia să ajungă acasă îmi închipuiam că i s-a întâmplat ceva îngrozitor, că cineva i-a făcut rău. Trăiam momente de reală teroare care, ulterior, s-au transformat într-un fel particular de a privi viaţa. Nenorocirea te pândeşte după colţ şi nu ştii niciodată dacă la următorul viraj n-ai să te întâlneşti cumva cu ea. Nu are legătură cu deciziile tale, şi nu cred nici în predestinare. Există şi nimeni nu poate scăpa de ea, indiferent de chipul pe care îl ia. Deci, ca să răspund la întrebare: da, mi l-am imaginat de sute de ori.

Filmul poate fi socotit o pildă? Avem de învăţat din el?

Nu, nu cred că poate fi o pildă, nu este şi nici nu îţi oferă una. Este exact ceea ce spuneam la întrebarea precedentă: întruchiparea insolită a nenorocirii. Pe care nu ai generat-o tu, de care nu eşti tu responsabil, dar care te striveşte tocmai pentru că nu poţi înţelege asta. Cineva trebuie să fie vinovat. Asta e una dintre marile lecţii ale fiinţei, şi pe care puţini dintre noi au puterea să o deprindă: nu putem controla nimic, cu atât mai puţin pe noi înşine. Nu în sensul mundan, ci în sensul propriei existenţe ca parte dintr-un univers imposibil de înţeles până la capăt. În sensul ăsta, da, filmul poate că ne învaţă ceva.

Cum de ai ales meseria de actriţă? Când şi cum ai simţit că este pentru tine? Ai fi putut să fii profesoară, medic…

Sunt şi profesoară. Renunţ greu la visele mele. Şi, sunt şi închipuirea unui medic: studenţii şi prietenii mă caută când au dileme, fie pentru că am întotdeauna la mine medicamente, fie ca să le recomand un medic, sau altul. Şi am mulţi prieteni medici. Cât despre actorie… în clasa a zecea, la intrarea actorilor a Teatrului Naţional, după spectacolul “Richard II”, doi actori fericiţi de epuizare, nezâmbitori şi cu frunţile uşor încruntate, au trezit în mine dorinţa de a trăi asta: fericirea de a nu precupeţi nicio fărâmă din mine, de a mă dărui cu totul pentru ceva ce înseamnă atât de puţin în matematica existenţei atât de viciate de nevoi pecuniare şi imediate. E secretul fiecărui actor: cu toţii facem meseria asta din dorinţa de a fi iubiţi. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred.