Un interviu cu actorul italian în exclusivitate pentru Life.ro
La 46 de ani, actorul italian Riccardo Scamarcio are genul de filmografie în care producțiile de autor și marile succese internaționale stau firesc unele lângă altele.
Pentru o generație de italieni a fost Step, tânărul rebel din „Tre metri sopra il cielo”, filmul din 2004 care l-a transformat într-un idol. A urmat însă un traseu mult mai greu de redus la imaginea bărbatului frumos din cinema-ul italian: a lucrat cu Paolo Sorrentino, Nanni Moretti, Abel Ferrara, Costa-Gavras, Ferzan Özpetek și Michele Placido, a fost adversarul lui Keanu Reeves în „John Wick: Chapter 2” și a apărut în „A Haunting in Venice”, alături de Kenneth Branagh.
Riccardo Scamarcio a venit în România pe 27 august, ca invitat de onoare al celei de-a VI-a ediții Buzău International Arts Festival. S-a întâlnit cu publicul și a participat la proiecțiile speciale ale filmelor „Umbra lui Caravaggio” și „Modì – Three Days on the Wing of Madness”. În cel din urmă, Scamarcio îl interpretează pe Amedeo Modigliani, sub regia lui Johnny Depp. Următorul său mare proiect internațional îl va aduce în rolul lui Ponțiu Pilat în „The Resurrection of the Christ”, continuarea filmului „The Passion of the Christ”, regizată de Mel Gibson.
Dincolo de cinema, Riccardo Scamarcio vorbește despre femeile care l-au format, libertatea într-o relație și lecțiile primite de la fiica lui. Viața lui privată a ținut, la rândul ei, primele pagini ale presei italiene. A avut o relație de zece ani cu actrița și regizoarea Valeria Golino, alături de care a ajuns aproape de căsătorie și cu care a continuat să lucreze și după despărțire. Este tatăl lui Emily, născută în 2020 din relația cu managerul britanic Angharad Wood, iar în prezent formează un cuplu cu actrița Benedetta Porcaroli. S-au cunoscut pe platourile de filmare și, după o despărțire și o împăcare urmărite îndeaproape de presa italiană, au apărut din nou împreună la Festivalul de Film de la Veneția, în septembrie 2026.
Ai declarat în repetate rânduri că ai învățat mai mult de la femei decât de la bărbați și că le datorezi mult din ceea ce ești. Dacă ar trebui să numești câteva lucruri concrete, ce le datorezi?
Riccardo Scamarcio: Le datorez capacitatea de a asculta cu adevărat. În general, bărbații ascultă pentru a răspunde. Femeile pe care le-am cunoscut ascultau pentru a înțelege, iar aceasta este o diferență enormă.
Le mai datorez o anumită sinceritate emoțională, curajul de a numi lucrurile pe care bărbații preferă să le lase fără nume. Și le datorez ceva mai greu de definit: un fel de ancorare în realitate. Femeile au, în general, un pragmatism al vieții mult mai bine calibrat. Bărbații construiesc mituri. Femeile construiesc case. Am nevoie de ambele, dar mă bazez mai mult pe cea de-a doua.
„Bărbații construiesc mituri. Femeile construiesc case.”
Mama ta este pictoriță și ai crescut privind o femeie pentru care munca și creativitatea reprezentau o parte esențială a identității. Ce ai învățat de aici despre libertatea unei femei de a-și construi propria viață?
Riccardo Scamarcio: Mama m-a învățat, fără să-mi spună vreodată direct, că a fi artist înseamnă să alegi o formă de libertate care are un preț real. Nu este romantism. Este o decizie pe care o iei din nou în fiecare dimineață. O priveam pictând și înțelegeam că, în acel moment, își aparținea pe deplin. Nu aparținea casei, familiei sau așteptărilor celorlalți. Iar independența ei nu o făcea mai puțin prezentă pentru noi. Dimpotrivă. M-a învățat că o femeie care știe cine este, care are propriul spațiu, propria muncă și propria voce, este un dar pentru cei din jurul ei. Nu o amenințare. Un model. Lecția aceasta mi-a influențat profund relațiile cu femeile din viața mea. Eu însă nu am absolut nicio idee cum se pictează.
Care dintre femeile pe care le-ai întâlnit de-a lungul vieții ți-a schimbat nu doar sentimentele, ci și o decizie importantă?
Riccardo Scamarcio: Există o femeie, căreia nu îi voi spune numele, pentru că nu este locul potrivit, care m-a ajutat să înțeleg că îmi construiam cariera pentru a fugi de ceva, nu pentru a mă îndrepta către ceva.
Era o perioadă în care primeam roluri mai mari, mai bine plătite și mai vizibile, iar eu mă simțeam din ce în ce mai gol. La cină, mi-a pus o singură întrebare, aparent fără o intenție anume: „Când a fost ultima dată când ți-a plăcut cu adevărat ceea ce faci?” Nu am putut răspunde. Iar acea tăcere a schimbat multe. Am început să refuz proiecte pe care înainte le-aș fi acceptat fără să clipesc. Am ales altfel. Nu mai elegant sau mai strategic, ci mai sincer.
Ai trăit și ai lucrat alături de femei cu identități profesionale puternice. Cu Valeria Golino ai continuat inclusiv să faci filme după încheierea relației voastre. Ce ai învățat despre spațiul de care au nevoie doi oameni pentru ca iubirea să nu consume individualitatea niciunuia?
Riccardo Scamarcio: Am învățat că iubirea nu trebuie să însemne contopire. Că momentul cel mai periculos într-o relație este acela în care îți dorești ca celălalt să renunțe, pentru tine, la ceva din sine. Iar impulsul acesta vine, de obicei, din propria teamă, nu din iubire. Spațiul despre care vorbești nu este distanță fizică. Este respect pentru lumea interioară a celuilalt, pentru ritmul lui, pentru omul care este atunci când nu se uită la tine. Am greșit. Am cerut prea multă prezență acolo unde ar fi trebuit să ofer libertate. Și invers. Echilibrul acesta este un exercițiu, nu o stare. Trebuie recalibrat permanent.
„Am cerut prea multă prezență acolo unde ar fi trebuit să ofer libertate. Și invers.”
Bărbatul italian este una dintre figurile pe care cinematografia italiană le-a exportat în întreaga lume: seducător, sigur pe sine, elegant și pasional. Cât adevăr recunoști în această imagine și cât este fantezie cinematografică?
Riccardo Scamarcio: Este o imagine construită în mare parte de Fellini, Visconti și Antonioni. Și este seducătoare tocmai pentru că are rădăcini reale. Bărbatul italian are, într-adevăr, o anumită naturalețe în a fi prezent, în a ocupa spațiul și în a se bucura de lucrurile concrete: mâncarea, conversația, un costum bine croit.
Dar există și mult teatru. Și foarte multă anxietate ascunsă în spatele gestului grandios. Eu am crescut în Puglia, într-o lume în care masculinitatea era legată de pământ, de muncă și de familie. Nu era glamour. Era responsabilitate. Imaginea exportată în lume este sedimentul romantic al acestei realități: este adevărată, dar selectivă. Europenii au ales să vadă eleganța, nu și oboseala.
„Eu am crescut în Puglia, într-o lume în care masculinitatea era legată de pământ, de muncă și de familie. Nu era glamour. Era responsabilitate.”
Ai mai spus și că, într-un film, costumele fac jumătate din muncă și că „haina îl face pe actor”. Ce poate spune un costum italian perfect croit despre un bărbat înainte ca personajul să rostească primul cuvânt?
Riccardo Scamarcio: Un costum bine croit îți schimbă mersul. Aceasta este prima revelație. Îți schimbă felul în care îți ții umerii, felul în care respiri, modul în care percepi spațiul din jur. De acolo se schimbă totul: gestul, ritmul, relația cu celălalt. Pentru un actor, costumul nu este decor, ci informație corporală.
Cât despre ceea ce poate spune un costum italian despre un bărbat, ei bine, spune că acel bărbat știe că detaliile contează. Că a ales ceva, nu a acceptat pur și simplu ceea ce i s-a oferit. Că are o relație conștientă cu propriul corp și cu felul în care se prezintă lumii. Este o formă de respect față de sine, față de ceilalți, față de ocazie. Nu aroganță. Conștiință de sine.
Johnny Depp a spus că ochii tăi îi aminteau de Oliver Reed, în care vedea pericol, umor și acel „cool” greu de tradus, dar și de Marcello Mastroianni, starul clasic de cinema. Apoi ți-a oferit rolul lui Modigliani, un artist în jurul căruia s-a construit o mitologie puternică. Ce ți-a cerut să eviți pentru ca personajul să nu devină o caricatură a artistului boem și autodistructiv?
Riccardo Scamarcio: Când Johnny mi-a spus asta despre Oliver Reed și Mastroianni, am simțit că vorbea, de fapt, despre o tensiune pe care o cunoaște foarte bine: cum să fii complet prezent pe ecran fără să „joci”. Modigliani este un personaj care atrage tot felul de clișee: geniul blestemat, alcoolul, tuberculoza, iubirea fatală. Johnny mi-a spus de la început că îl interesa omul din spatele mitului. Mi-a spus: „Nu-mi arăta că suferă. Arată-mi cum respiră”. Asta a schimbat totul. Am renunțat la gesticulație, la patetism, la toate acele soluții actoricești care par profunde, dar sunt, de fapt, superficiale. Amedeo trebuia să fie viu, imprevizibil, plin de contradicții, nu un simbol. Iar Johnny, ca regizor, te lasă să ajungi singur acolo. Te face să te simți în siguranță tocmai pentru ca tu să poți risca.
În diferite etape ale proiectului, atât Al Pacino, cât și Johnny Depp s-au gândit să-l interpreteze pe Modigliani. Când ai primit rolul, ți-au vorbit despre versiunile anterioare ale filmului? A rămas ceva din ele în personajul pe care l-ai construit?
Riccardo Scamarcio: Johnny mi-a vorbit despre Al Pacino. Mi-a vorbit și despre propria relație cu acest personaj, una veche și profundă. Povestea lui Modigliani îl însoțea de ani întregi. Dar mi-a spus limpede: „Ceea ce am construit împreună, tu și eu, este al nostru. Nu poți interpreta umbra altcuiva”. Și avea dreptate.
Nu am avut acces la scenariile anterioare și nu am văzut însemnări din alte versiuni. Am pornit de la zero: am citit scrisorile, am studiat picturile lui Amedeo, am mers la Livorno și la Paris. Ceea ce a rămas din toate acele versiuni este, poate, intensitatea dorinței de a spune această poveste. Simți această dorință la Johnny și devine contagioasă. Dincolo de asta, Modigliani al meu este Modigliani al meu.
„Modì” nu încearcă să povestească întreaga viață a lui Modigliani, ci urmărește 72 de ore în care artistul se confruntă cu respingerea și este tentat să renunțe la artă. A existat în cariera ta un moment în care ai fost aproape să renunți sau în care un refuz ți-a schimbat direcția?
Riccardo Scamarcio: Există un moment de la începutul carierei pe care nu l-am uitat niciodată. Aveam douăzeci și ceva de ani și pierdusem un rol în care investisem enorm. Nu ca timp de pregătire, ci ca speranță. Genul acela de speranță naivă și brutală pe care o ai când crezi că un singur rol îți poate defini existența. Când am aflat că nu l-am obținut, nu am plâns. Am ieșit pe stradă și am mers ore întregi fără să știu încotro mă îndrept. Undeva, în timpul acelui drum, am înțeles ceva: dacă o decizie luată de altcineva mă poate distruge, înseamnă că nu sunt încă suficient de bine înrădăcinat în ceea ce fac. Acel refuz m-a obligat să construiesc în mine ceva mai solid. Nu am renunțat la meserie, dar am renunțat la felul în care mă raportam la ea. Este o diferență enormă.
În „The Resurrection of the Christ” preiei rolul lui Ponțiu Pilat, interpretat de Hristo Șopov în primul film. Povestea lui Pilat pare să se încheie odată cu răstignirea, în timp ce continuarea urmărește ce se întâmplă după moartea lui Iisus. Fără să dezvălui prea mult, ce loc ocupă Pilat în noul film și ce te-a atras la felul în care l-a scris Mel Gibson?
Riccardo Scamarcio: La Pilat m-a fascinat faptul că este prins între două lumi, fără să o înțeleagă pe deplin pe niciuna. Cred că tocmai aici se află intuiția lui Mel. Este un om al puterii care, în momentul decisiv, își dă seama că puterea nu este suficientă. Mel a scris un Pilat care nu dispare după răstignire. Dimpotrivă, tocmai atunci începe adevărata lui dramă. Este un om care a luat o decizie istorică și care acum trebuie să trăiască împreună cu ea. Mă interesează personajele care nu sunt nici eroi, nici ticăloși, ci sunt prinse într-o situație mai mare decât ele. Pilat este unul dintre cele mai tragice personaje ale culturii occidentale tocmai pentru că ar fi putut spune nu. Și nu a spus.
„Mel a scris un Pilat care nu dispare după răstignire. Dimpotrivă, tocmai atunci începe adevărata lui dramă.”
Am început întrebându-te ce ai învățat de la femeile din viața ta. Ce a început să te învețe fiica ta?
Riccardo Scamarcio: Fiica mea mă învață că toate lecțiile pe care credeam că le știu trebuie luate din nou de la capăt. În fiecare zi îmi arată că eu privesc lumea printr-un filtru de frici, așteptări și obișnuințe pe care ea încă nu îl are. Iar filtrul acesta, pe care l-am construit în ani de experiență, nu este înțelepciune. Uneori este orbire.
Ea vede lucrurile așa cum sunt. Râde când ceva este amuzant, fără să calculeze dacă este potrivit să râdă. Se întristează fără să se apere de tristețe. Mă uit la ea și înțeleg că cel mai greu lucru pe care îl vei face vreodată în viață este să rămâi deschis. Nu este un dar. Este o alegere pe care trebuie să o faci în fiecare zi.
Foto: Șerban Maria
