Căutare

Share this article

O cunosc pe Camelia Enescu din septembrie 1989. Eram studente în anul întâi, colege şi, din prima secundă, prietene. În decembrie 1989 am apărat facultatea de terorişti, noi două în subsolul facultăţii, în bibliotecă, cu armele încărcate, moarte de frică. Trecea troleibuzul noaptea târziu, în acel decembrie, şi noi credeam că vin teroriştii. Doamne! Azi, când mă gândesc cum două fete aveau pe mână nişte arme cu care nu trăseseră de mai mult de 5 ori (am făcut armata, să ne înţelegem), mă apucă groaza.

Traseul Cameliei în viaţă a deviat spre cibernetică, apoi economie şi, în ultimă fază, spre managementul de transport aerian. A lucrat la TAROM România, apoi a devenit Directorul General al TAROM – biroul din Israel, pentru ca apoi să devină Director General TAROM Turcia. Distanţa faţă de casă a obligat-o, cumva, să-şi sacrifice din timpul petrecut cu familia, cu copilul său. Trăieşte de mulţi ani în aceste ţări (Israel, apoi Turcia), iar fiica sa este crescută de bunici, pentru că mama lucrează în Istanbul, iar fetiţa învaţă în Bucureşti… nu-i aşa?

Camelia, cum a fost ultima lună în Istanbul?

Ne putem oare imagina provocarea provocărilor împreună cu normalitatea?… Şi toate venite cumva „la pachet”, împletite într-un  fel armonios? E destul de dificil, dar cam aşa a fost! Mai exact, te cuprinde o stare de şoc, o frică imensă, iar peste o zi-două te uiţi în jur şi vezi că toată lumea se comportă normal, ca şi cum ar fi o amintire veche, precum evenimentele din ’89!  În plus, te uiţi la locuri pe care le-ai văzut cu ochii tăi ieri, împânzite cu măruntaie umane pulverizate pe pereţi, sânge, geamuri sparte, piatră spartă şi astăzi le vezi noi-nouţe, perfect lucioase şi curate!

Nu ai timpul necesar sedimentării informaţiilor, a emoţiilor şi a normalităţii!

Apoi, când în sfârşit se aşază şi la tine sinapsele, în calitate de expat format în altă cultură şi educaţie, te trezeşti ieşind de la birou printre tancuri şi drumuri blocate! În contextul în care copilul este singur în casă… e doar vacanţă, nu-i aşa?! Te uiţi pe social media şi vezi imagini cu oameni decapitaţi şi mulţime ieşită cu mâinile goale să lupte cu armata aflată în tancuri, la un semn al preşedintelui! În acelaşi timp sirenele urlă, geamurile se zguduie şi pereţii tremură sub nişte zgomote asurzitoare! Îngrozită, printre lacrimi, i-am spus fetiţei care se pitea la pieptul meu că totul e OK! Practic, nu se întâmpla nimic… e un semn de normalitate! Prin ochii unei fetiţe de 12 ani, lumea pare diferită şi mirajul Turciei – ţara cu vacanţe de vis şi oameni lipicioşi – ţară în care ieri spunea că ar încerca să meargă la şcoală, se năruie subit: „Mami, m-am răzgândit, trebuie să plecăm de aici, iar tu vii cu mine! Ne ducem în ţara noastră mică!” Uneori, maturitatea înghesuită în universul unui copil ne dă lecţii, nu-i aşa?

Caruselul continuă: telefoanele sună, pasagerii sunt panicaţi, au întrebări cu privire la operarea zborurilor de peste două zile sau îţi explică faptul că situaţia lor este cea mai importantă şi excepţională, şefii doresc informaţii, celule de criză în România… autorităţile turce tac!

Cam aşa a fost ultima mea lună în Istanbul! 

Cum a fost în seara atentatelor din iunie?

Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte pe 28 iunie 2016! Şi îmi pare rău că nu am reuşit să mă gândesc mai profund la asta! Am părăsit aeroportul cu aproximativ jumătate de ora înainte! Uitându-mă la ştiri, am crezut că grozăviile văzute pe ecran reprezintă maximul groazei! M-am înşelat! A doua zi, la 5 dimineaţa, am simţit mirosul de carne arsă şi am văzut cearcănele şi privirea unor ochi adânciţi în orbite, ai colegilor care scăpaseră ca prin minune! Am observat elanul tuturor de a spăla urmele şi de a reconstitui totul, dar şi disponibilitatea de a oferi informaţii: „aici i-a zburat capul unuia, iar piciorul la 50 de metri în partea cealaltă!” După acelaşi model, copilul meu era singur acasă profitând de disponibilitatea de timp pentru jocurile pe tabletă!    

În cât timp s-a refăcut aeroportul şi în cât timp s-a reluat activitatea după atentatele din iunie?

Activitatea pe aeroportul Ataturk a fost reluată la 9 ore după atentat. Cele 3 zone în care sinucigaşii s-au aruncat în aer au fost izolate şi primul zbor a operat la 7 dimineaţa, a doua zi! Apoi, treptat, aeroportul a fost refăcut complet în aproximativ 10 zile. 

Care a fost starea de spirit a turcilor în această perioadă?

În religia musulmană înmormântarea are loc în ziua decesului, dacă acesta a survenit în cursul dimineţii şi a doua zi, în cazul în care acesta a survenit în cursul după-amiezei sau seara. Aşadar, pe 30 iunie la prânz, cele 14 fotografii ale celor ce şi-au pierdut viaţa în seara zilei de 28 iunie, fiind on-duty, au fost aşezate pe un piedestal negru, sub un imens steag roşu cu chipul lui Kemal Ataturk, în proximitatea intrării în aeroport. Între timp, le-am numărat: sunt 16 fotografii acolo! Toate ecranele afişau o fundiţă neagră pe fond alb, în locul numărului de zbor şi al destinaţiei, iar sute de angajaţi, altădată concurenţi, stăteau umăr la umăr cu garoafe roşii în mâini şi capetele plecate. După un discurs de câteva minute, sute de glasuri cântau hotărât şi tare:

„Nu te teme să primesti in zori plutind, eternul drapel  (…)

Este steaua neamului meu, ea va străluci,

Este al meu, aparţine în exclusivitate naţiunii mele!”

Cântau dârz şi plângeau cu capetele îndreptate spre chipurile zâmbitoare de hârtie a foştilor lor colegi! Aruncau cu flori roşii către chipurile lor! Nu am văzut nicio singură floare albă sau de altă culoare!

La această procesiune am luat-o şi pe fetiţa mea care privea uimită la feţele îndurerate ale acestor oameni şi, crede-mă, după aceea a avut o sumedenie de întrebări. De a doua zi, lucrurile au intrat în normalul absolut!

Cum a fost în seara loviturii de stat? Unde erai?

Eram în aeroport la birou, întârziind puţin pentru că îl aşteptam pe prietenul meu care venea din România. Fetiţa mea a preferat să stea acasă de dragul internetului. Ştia că vin repede. Din obişnuinţă, ascult ştirile şi aud breaking news: armata a preluat controlul pe aeroportul Ataturk – eu eram acolo şi nu realizasem nici o schimbare! În 10 minute, mă sună şi prietenul meu care aterizase spunându-mi că poliţia de frontieră nu procesează formalităţile de trecere a frontierei, şi sunt blocaţi în zona de tranzit. Între timp, aud o alertă că drumurile sunt blocate! Sun copilul care îmi împărtăşeşte încântată că se joaca în reţea cu colegii.

Din cauza temporizării trecerii frontierei, decidem ca eu să plec acasă, urmând ca prietenul meu să vină când va fi posibil.

La ieşirea către parcare, am remarcat că tot acel furnicar dispăruse şi drumul pietonal până în parcare era pustiu. La ieşirea din parcarea aeroportului, drumul se îngusta având în faţă două tancuri ale armatei şi o sumedenie de oameni înarmaţi lângă ele. Mi-au făcut semn să trec şi, cu respiraţia oprită, m-am strecurat mai departe. Pe ambele străzi oameni cu bagaje, plase, copii stăteau uitându-se dezorientaţi. La prima intersecţie, într-un întuneric beznă, câţiva bărbaţi alergând cu pistoale în mână trăgeau focuri de armă. Tocmai ce mă felicitam pentru că reuşisem să înaintez, când am văzut în faţa mea zeci de maşini care blocau drumul, iar parte a acestora încercau să întoarcă. Am urmat modelul şi, încolonaţi, am întors pentru a o lua pe contrasens cu avariile pâlpâind. În final, am ajuns la timp pentru a fi la locul potrivit în decursul raidurilor aeriene, care au zgâlţâit serios pereţii!

Prietenul meu a rămas în aeroport până dimineaţa târziu. A avut parte de experienţe unice!   

Cum ai decis să gestionezi criza? Cum s-a întâmplat relocarea pasagerilor? Cum ai comunicat cu ei?

Eu am parte de o echipă extraordinară la Istanbul, formată din 3 oameni. Am decis să muncim 24 de ore non-stop. Şi mai avem încă 4-5 ore până la închiderea zborului umanitar de la ora 02:15, iar dimineaţă deschidem check-in-ul la ora 08:00 (n.r.: interviul a fost realizat în noaptea care a trecut). Împreună am reuşit să gestionăm această situaţie, discutând despre ce trebuie sa facem şi cum să acţionăm! Ulterior, urmează să ne odihnim pe rând, până revenim la normal.

Împreună cu colegii de la Bucureşti, am încercat sa transmitem mesajele noastre pe toate căile de comunicare: radio, TV, pe facebook, pe pagina TAROM şi pe paginile noastre personale, pe site-ul TAROM, prin emailuri, telefoane şi contactul direct cu pasagerii prezenţi în aeroport! Fiecare pasager consideră că este prioritatea numărul 1 şi problemele sale sunt cele mai importante. Pentru mine, însă, este încă o dilemă cum s-or fi descurcat cetăţenii britanici, germani, francezi, belgieni sau austrieci prezenţi în Istanbul sau Turcia, în contextul în care companiile lor naţionale au anulat zborurile pentru primele 2 zile!

Compania TAROM a fost prima linie aeriană non-turcă care a operat pe aeroportul Ataturk după declanşarea loviturii de stat şi, din păcate, cetăţenii români nu şi-au exprimat mândria în acest sens!  

Tu ai fost Director General al Tarom Israel, biroul fiind în Tel Aviv. Ai mai trăit asfel de situaţii? Atentate… la asta mă refer?

Daaaaa! Am avut experienţe interesante în acest sens şi în Tel Aviv. Am părăsit Shuka Karmel cu o oră înaintea unuia dintre atentate! Am fost convinsă că din acest punct de vedere situaţia va fi cu mult diferită în bine. Se pare ca m-am înşelat! 

Ţi-a fost teamă?

Mi-a fost foarte, foarte frică! Am plâns! Mi-am strâns copilul în braţe, ca orice mamă care vede doi ochişori înspăimântaţi şi cercetători căutându-i pe ai săi!

Am văzut, însă, şi mii de oameni veniţi în Istanbul în scop turistic, îngroziţi, panicaţi, cu copii mai mici sau mai mari, ori copii plecaţi la olimpiadă fără părinţii lor, blocaţi în aeroport, oameni cu probleme medicale, în situaţii delicate.

În ciuda faptului că experienţa m-a făcut adaptabilă în medii culturale diferite, nu reuşesc să asimilez cultural posibilitatea decapitării unui om, pentru că are opinii diferite sau pentru că cel mai probabil a urmat un ordin!

Pe de altă parte, admir manifestarea apartenenţei la idei şi simboluri, pe care am remarcat-o la poporul turc, ca şi la cel israelian, de altfel.  

Nu vrei să vii în România, adică nu te gândeşti la un transfer acasă?

Din motive personale, mă gândesc la o relocare în România de câţiva ani, însă se pare că până în prezent nu s-a ivit ocazia, sau poate trebuia sa trec prin aceste experienţe.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO