fbpx

Căutare

Share this article

Carla Tănasie este jurnalist Digi24 și o prezență obișnuită la televizor, mai ales în contextul pandemiei de COVID-19. Carla vine din Târgu Jiu, acolo unde a muncit pentru prima dată într-o redacție și de unde a început să învețe meserie.

Este dedicată muncii ei, a sacrificat relații cu oricine nu a priceput că are nevoie să stea la muncă zile și nopți dacă este nevoie, iar în urmă cu câteva săptămâni a provocat și a trecut prin coșmarul de care orice ziarist este înfricoșat: a transmis o informație falsă. Iar drama este cu atât mai mare cu cât informația „ucidea” o doctoriță internată la Institutul „Matei Balș”, aflată în stare foarte gravă. Ea ar fi fost primul medic român ucis de coronavirus și prima victimă a pacientului zero, pensionarul MAI care a infectat personalul medical din Spitalul „D. Gerota”.

La câteva săptămâni de la întâmplare, când breasla a fost cel mai aspru critic al jurnalistei, iar șefii ei au susținut-o să continue, Carla Tănasie a acceptat să vorbească cu Life.ro despre ce s-a întâmplat atunci, de ce a plâns o zi și o noapte, de ce visul ei, de a fi jurnalist, în vremea când nu știa încă să citească, părea că se năruiește în câteva minute.

De ce te-ai făcut tu ziarist?

Carla Tănasie: A fost lucrul pe care mi l-am dorit de mică, în ciuda faptului că părinții mei își doreau altceva pentru mine, să fiu ba medic, ba avocat.

Am știut tot timpul că asta trebuie să devin, iar când rămâneam în vacanțe la bunici îmi povesteau că mă duceam să le citesc din ziar, deși eram atât de mică încât nu știam ce scrie și țineam paginile ziarului invers.

Am simțit că asta trebuie să fac și asta am făcut. Cred că voi ieși la pensie din meseria asta, dacă viața mea va fi atât de lungă. (râde) Este o profesie care nu prea te mai lasă să ai viață personală și nu prea mai am, dar este pe primul loc, așa cum a fost dintotdeauna.

Presa nu făcea parte din proiecțiile noastre de copilărie. Existau acele meserii consacrate: medic, avocat, profesor. La tine cum s-a strecurat asta printre vise?

Carla Tănasie: A apărut pur și simplu. Am văzut ceva la televizor și am știut că asta vreau să fac. Iar, când au apărut și întrebările adulților, cine o fi scăpat de ele?, „ce vrei să fii când vei fi mare?”, am răspuns mereu fără ezitare: ziaristă.

În liceu aveam o profesoară care ne provoca să citim în clasă, cu voce tare din cărți. Și-mi amintesc cum citeam atentă la cum sună vocea mea, dacă pare potrivită pentru un jurnalist sau un prezentator de știri.

Într-adevăr, presa nu făcea parte din visurile acelei generații, iar meseriile de succes de la acel moment erau altele.

Ai mei mi-au și spus atunci: „dacă tu vrei să devii jurnalist, noi nu te putem ajuta, fiindcă noi nu cunoaștem pe nimeni să te angajeze!”. Practic nu concepeau faptul că aș putea să mă angajez și fără o pilă. (râde) Ceea ce m-a pus pe gânduri. Dar m-a și provocat și ambiționat să fac lucrurile singură.

Acum am ajuns să am aceleași dispute cu tata, dintotdeauna le-am avut, fiindcă am ajuns să fac totul singură în așa fel încât mă las totdeauna pe locul doi, iar job-ul este mereu pe primul loc. Îi dau dreptate lui tata, dar nu pot să schimb prea multe lucruri.

El ce profesie are?

Carla Tănasie: Tata este expert vamal, dar nu lucrează la stat, ci la o firmă privată. Iar mama este angajată la Registrul Comerțului.  Iar ei, probabil ca mulți părinți la acel moment, nu concepeau că un copil ar putea fi angajat și prin eforturi proprii, fără ajutorul familiei. (râde)

Cât de complicat a fost să-ți găsești primul job?

Carla Tănasie: Nu a fost foarte complicat, fiindcă am început cu practică într-o televiziune locală. Acolo m-am angajat, după care am avansat și am ajuns finalmente la Digi24, unde sunt din 2012. Iar dacă mă întrebi acum, o să mai lucrez ceva ani aici, fiindcă îmi plac și atmosfera, și colegii, și faptul că este o televiziune care menține încă anumite standarde.

Carla Tănasie, la Gorj TV

De ce nu ai făcut presă scrisă?

Carla Tănasie: Am lucrat la un ziar din Târgu-Jiu, de unde vin eu. Însă destul de repede am realizat că nu este pentru mine și mai mult mi-a plăcut să merg pe teren și să le arăt oamenilor imagini cu ce se întâmplă în jurul lor, decât să exprim toate astea în cuvinte, chiar dacă pot pune acolo și o fotografie. Nu spun că nu mi-a plăcut presa scrisă, doar că nu cred că este pentru mine. Îmi place mai mult televiziunea.

La ce vârstă ai ajuns la acest ziar?

Carla Tănasie: Lucrez în presă de la 19 ani. După ce am terminat liceul.

Ce liceu ai terminat?

Carla Tănasie: Eu am terminat biochimie, fără nicio legătură cu jurnalismul. Trebuia făcut și gata.

Liceul însă nu m-a marcat în vreun fel, spre deosebire de această perioadă de practică de la ziar, care aș zice că m-a influențat radical.

Meseria asta se cam învață la locul de muncă. Cine ți-au fost mentorii?

Carla Tănasie: Peste tot, pe unde am lucrat, și au fost vreo câteva televiziuni, am găsit oameni de la care am încercat să fur meserie.

În televiziune, lucrurile se desfășoară cu atât de mare rapiditate, încât nimeni nu are timp să-ți arate ceva. Dacă găsești niște oameni pe care-i consideri profesioniști și reușești să furi meserie stând pe lângă ei, este ideal.

Am lucrat foarte mult timp la o televiziune locală din Târgu Jiu, Gorj TV, care era condusă de un jurnalist care conducea și ziarul Pandurul, om cu care am rămas prietenă până azi și de la care am învățat că, dacă ești foarte serios și corect cu oamenii, ajungi să le câștigi încrederea. În presă este esențial ca lumea să aibă încredere în tine, iar tu să ai credibilitate.

Este important să-ți faci niște surse, iar acestea trebuie să aibă încredere că nu vor fi trădate.

E destul de greu să construiești credibilitate în presă și o relație trainică cu niște surse și pentru că presa, mai ales cea locală, a fost cal de bătaie pentru politicieni, pentru ziariști, pentru interese și pentru opoziții. Cum ți-ai decantat tu mesajele trunchiate, cele care ascundeau vreun interes obscur?

Carla Tănasie: În spatele trusturilor de presă, la nivel național ori mai ales local, se află întotdeauna un politician sau un om de afaceri. Din fericire nu mi s-a cerut niciodată să fac ceva în interesul patronului.

În schimb, știind aceste lucruri, m-am gândit ca informația să fie cât mai obiectivă, să nu am un singur punct de vedere, care să avantajeze pe cineva și cred că ești mult mai atent la acest lucru când lucrezi într-o televiziune mică, dintr-un oraș unde interesele sunt și mai mari.

În televiziunea națională, cel puțin unde lucrez eu, la Digi24, nu am simțit acest lucru, dar și aici trebuie să cântărești tot timpul mesajul pe care îl transmiți și să fie obiectiv.

Ai simțit vreodată că vrei să-ți dai demisia și să pleci din presă?

Carla Tănasie: Da, am simțit de multe ori. (râde) Și la Digi spun de multe ori că plec, că-mi dau demisia. Nu mă duc la șefi, e drept, dar mi-o spun mie atunci când sunt foarte obosită, tracasată și nu mai pot. Dar îmi trece foarte repede.

Care au fost cele mai dificile zile de filmare sau cele mai haioase? Ai avut parte de celebrele botezuri ale reporterilor, „ia și tu cutia cu scharf-uri sau nu putem filma fiindcă a înghețat axul optic”?

Carla Tănasie: Am avut și eu parte de „cutia cu scharf-uri”. Dar din momentul în care am intrat în televiziune, filmările la care am participat au fost foarte serioase și nu am avut parte de situații foarte haioase.

Tot timpul am mers pe subiecte serioase și nu-mi aduc aminte de momente mai soft deși cred că au fost. Sper! (râde)

Carla Tănasie într-un stand-up pe teren

N-ai fost tentată să-ți faci o familie, să ai un copil, să îți faci un program la Digi, să stai 8 ore la muncă și atât?

Carla Tănasie: Nu. Am avut multe relații, iar când am simțit că persoana de lângă mine nu înțelege că stau foarte mult la serviciu, am renunțat la ele. Sunt oameni care nu înțeleg cum tu trebuie să stai de dimineață până noaptea, mai ales când se petrece un eveniment major.

Cel mai greu moment de când sunt în presă a fost când a trebuit să stau în direct o noapte și o zi. Eram la Digi 24 și s-a întâmplat ca la Petroșani să se surpe tavanul minei și să blocheze în interior o echipă de oameni. Am stat o zi și o noapte în live.

Colegii mi-au zis, spre 4.00 dimineața să merg acasă, dar nu puteam să plec fără să știu dacă oamenii prinși acolo, în subteran, mai sunt vii sau nu. Am stat cu sufletul la gură până a fost scoasă ultima persoană din interior.

Familiile lor erau acolo, vorbeam cu ele și nu ai cum, lucru care mi se întâmplă tot timpul, să nu ajungi să îi asculți și să trăiești și tu, cu toată intensitatea durerea lor.

Ce-ți aduc ție toate lucrurile astea?

Carla Tănasie: Faptul că am filmat o poveste și am ajutat un om mă bucură. Oamenii continuă să-mi scrie că au rezolvat situațiile. Țin legătura cu foarte mulți pacienți pe care i-am filmat și despre problemele cărora spun la televizor: că nu au medicamente, că trec prin diverse blocaje de sistem. Iar când ei rezolvă, de multe ori datorită reportajului meu, mă anunță. Iar asta cred că mă ține și pe mine în priză continuu, de dimineață până seara.

La mine în redacție a început să mă întrebe toată lumea și a început să mă enerveze întrebarea, „mai poți?”. Iar răspunsul este același: „da, mai pot!”, iar răspunsurile pe care le primesc de la oamenii pe care îi ajut mă țin încă în priză, nu mă lasă să nu mai pot.

Ce înseamnă să stai în live atâtea ore?

Carla Tănasie: Te încarci foarte mult cu toate poveștile pe care le asculți.

În noaptea aceea, după miezul nopții, când deja nu mai aveam pe cine să iau în direct, mi-au zis colegii din regie: „vorbește cât poți tu de mult!”. Și cred că am vorbit vreo 20 de minute fără pauză despre ce se întâmpla acolo.

Este greu pentru că intri din oră-n oră să povestești ce se întâmplă la fața locului, iar când e vorba despre o tragedie, din păcate ai tot timpul ce să spui. Câteodată trebuie să-ți stăpânești lacrimile.

Îmi amintesc că acea transmisiune se petrecea pe lângă familiile celor prinși în mină și, când le asculți durerea, este imposibil să nu-ți vină să plângi.

Dar la televizor nu trebuie să faci asta, chiar dacă simți și ești om. Tragi aer în piept, te uiți fix în cameră, încerci să uiți de copii, soții, de durere și începi să povestești, cât de obiectiv poți, ce se întâmplă la fața locului, fără să se vadă la televizor cât de implicat emoțional ești.

Din fața televizorului, ce faceți voi, prezentatorii (prompteriștii, cum se zice), reporterii de live, se vede ca baletul: totul merge strună și pare foarte simplu de făcut.  Cât de complicat este să fii reporter de live?

Carla Tănasie: Toată lumea spune că este ușor pentru că un live poate însemna la televizor 30 de secunde. Puțini însă știu ce înseamnă pregătirea de înainte de a apărea pentru acele secunde: muncă de teren, documentare, ore de filmare.

Eram la Târgu-Jiu  și făceam niște subiecte despre Transalpina, un drum a cărui construcție nici acum nu este finalizată, plecam din oraș, două ore, dus-întors, pentru un stand-up de sus, unde să spun că lucrările începute acum nu știu câți ani nu se terminaseră încă. Omul din fața televizorului vede că am fost acolo să zic nu mare lucru. „Uite ce ușor e, și s-a mai și plimbat!”.  (râde)

Dar nu e chiar atât de ușor.

Am văzut că oamenii nu acceptă ca jurnaliștii să greșească, mai ales cei din televiziune. Deși orice om greșește, indiferent ce meserie are și oricât de profesionist este.

Un live sau o știre de un minut poate însemna o zi de muncă: telefoane, o filmare poate la 300 de km, să stau o noapte în spital, fără cameră, doar pentru a înțelege ce se întâmplă, după care să revin cu operatorul și să filmăm subiectul, să facem comparația. Când mă întorc în redacție, materialul va avea 2 minute, iar oamenii de acasă nu vor ști niciodată ce ai făcut tu ca acele minute să apară la televizor.

Cine știe și cine apreciază?

Carla Tănasie: Este foarte important ca cineva să îți aprecieze munca, mai ales în acest ritm nebun de la o televiziune de știri.

Aprecierea, care te ține în „viață” și nu te face să-ți dai demisia, vine din partea oamenilor care îți scriu că ceea ce transmiți la televizor îi ajută, că mesajele lor devin știri. Pe de altă parte aprecierea vine de la șefi. Dacă un șef te lasă să muncești ca nebunul de dimineață până seara fără să-ți spună nimic te frustrează la un moment dat.

Sunt fericită că nu am avut parte de această frustrare, ci dimpotrivă am avut aceste aprecieri, și ale șefilor, și ale publicului.

Cât e glorie și cât înseamnă bani în meseria asta?

Toată lumea crede că cine lucrează în presă, mai ales în televiziune, câștigă foarte bine. Și nu-i așa. Câștigi bine, dar nu așa cum își imaginează oamenii. Sunt vedete care primesc foarte mulți bani pentru apariția lor la tv, dar eu nu mi-am ales meseria asta pentru bani.

Ce-au zis părinții tăi? După ce că se gândeau că trebuie să te ajute cu pile la angajare, trebuie să te mai și ajute cu banii!

(râde) Da, a fost principala grijă, că mai trebuie să-mi dea și bani.

Nu m-am gândit nici la glorie. Mi s-a părut o recompensă în sine faptul că pot comunica cu oamenii. Îmi place să interacționez cu oamenii, să le ascult poveștile, iar mulți îmi spun că este una dintre calitățile mele, să îi ascult pe cei din jur.

Carla Tănasie și cameramanul Digi 24, înainte de interviul cu Victor Costache

Noi te-am văzut în două contexte foarte prezentă la televizor anul trecut: la Caracal, când ai făcut acel interviu cu interlopul carismatic, apoi în seria de reportaje care vorbea despre falimentul sistemului de sănătate. Par două zone foarte diferite. De ce te-ai duce și acolo, și dincolo?

Carla Tănasie: Sănătatea, ca domeniu în televiziune, nu am ales-o eu, ci a ales cineva pentru  mine, în momentul în care m-am mutat la București, la Digi24. Îmi doream să vin la București, nu știam ce urmează să fac, așa că imediat ce am ajuns mi s-a dat această idee, a campaniei pe sănătate. Mi-a surâs, recunosc.

Campania va continua și după această pandemie, acum suntem într-o pauză lesne de înțeles.

Atunci când se întâmplă evenimente importante, oriunde în țară și de orice natură ar fi ele, simt că trebuie să fiu și eu acolo. Așa s-a întâmplat cu evenimentul Caracal.

Am întrerupt campania de sănătate și m-am dus la Caracal.

Cum ai ajuns la interlop?

Carla Tănasie: Au fost foarte multe discuții acolo, despre toate legăturile pe care le avea Dincă cu tot felul de oameni și din vorbă-n vorbă am ajuns să primesc numărul lui de telefon. L-am sunat, i-am spus cine sunt și că vreau să discutăm despre legăturile lui cu Dincă. Și mi-a zis că mă așteaptă la sediu. Și am înregistrat ce s-a văzut la televizor.

A fost o experiență pe care nu am să o uit vreodată. Era atât de multă suferință cum nu-mi puteam imagina.

Este o altă lume acolo. De la cel mai înalt nivel de autoritate, poliție, să zicem, sunt atât de multe încrengături, încât nu reușești să ajungi până la capătul vreunui fir. Acolo toată lumea era prietenă cu toată lumea și făceau afaceri împreună.

O caracatiță.

Înspăimântător. Sper să nu mai văd sau aud vreodată, și nici acum nu-mi vine să cred, că un om de pe acest Pământ a fost capabil să pună-ntr-un cazan două fete și să le dea foc.

O singură dată mi-a mai rămas în minte ceva ce nu am putut uita vreodată. Era un accident la care am filmat la Târgu Jiu. Era vară iar pe o trecere de cale ferată un bunic, împreună cu cineva din familie și mulți copii, mergeau la scăldat. Nu au văzut trenul cum vine și care a spulberat mașina în care se aflau. Ce am găsit noi la fața locului erau bucăți de trupuri de copii. Cei de la medicină legală îi luau de o mână sau de un picior și îi așezau în mașină.

Cu acea imagine am trăit până la momentul Caracal, când am auzit despre episodul Dincă, omul care a ucis în acest mod două fete. În plus, înspăimântătoare mi s-a părut complicitatea vecinilor, care știau tot și totuși au tăcut. Asta nu voi reuși să pricep: de ce oamenii tac atunci când li se pare ceva suspect.

Te-ai temut vreodată pentru viața ta în vreun context de acest gen?

Carla Tănasie: Nu, pot să spun că sunt cam inconștientă. Când aflu de așa ceva mă duc înainte pentru a obține imagini cât mai bune, nu mă gândesc că aș putea păți ceva. Niciodată.

Acum, dacă m-ar lăsa cineva să filmez într-un spital unde sunt internați pacienți cu COVID-19 m-aș duce, nu mi-ar fi teamă că… aș muri.

Ce ai aflat tu făcând această campanie despre spitale și cum se vede acum, în contextul COVID-19?

Carla Tănasie: Aflasem atunci că în spitale se fură, masiv și la nivel mic, al angajaților. Lucru care se repetă și acum, cu măști sau cu dezinfectant.

Sistemul de sănătate, după ce a trecut prin tragedia de la Colectiv, ne așteptam să se fi schimbat cumva. Nu a fost așa.

Stocurile României, acum, înainte de pandemia de coronavirus, nu aveau mai nimic: câteva mii de echipamente de protecție rămase de la amenințarea Ebola, pe care autoritățile le-au distribuit imediat, și cam atât. Acum, în martie 2020, s-au trezit că trebuie să cumpere echipamente la fel cu toate celelalte nații.

Dacă România prevedea că după epidemia din 2009 puteau să urmeze și altele și-ar fi făcut un stoc. Și sunt curioasă dacă cineva va lăsa în stocurile țării și echipamente de protecție, fiindcă în mod sigur va mai urma o pandemie peste câțiva ani.

Să zicem că pandemia a prins pe picior greșit o întreagă lume, dar noi, măcar din considerentul că avem activitate seismică în Vrancea și o așteptare a unui cutremur de calibrul celui din 1977, ar fi trebuit să fim pregătiți pentru un eveniment tragic cu 1500 de morți în București. Tu ai vorbit cu ministrul sănătății, Victor Costache, apoi ai vorbit și cu Nelu Tătaru. Ce ai aflat?

Victor Costache părea un om care voia să schimbe sistemul de sănătate din România, dar nu a avut mult timp pentru că a venit coronavirusul. Nu cred că există un ministru care să schimbe cu adevărat lucrurile în Sănătate, fiindcă sunt atât de grave și atât de vechi, încât nu le va schimba nimeni într-un mandat. E nevoie de continuitate și de perseverență a unui tip de ministru, de om.

Ministrul Costache s-a ocupat de a gestiona situația, dar ce a reușit să facă a fost încă un inventar al problemelor. Fiindcă așa facem noi când se mai întâmplă o nenorocire: încă un inventar al problemelor.

Din afară s-a văzut mai mult o bălbâială, decât acțiune.

A fost și o problemă de comunicare, din păcate, fiindcă dânsului i s-a părut mai nimerit să muncească mai mult și să comunice mai puțin.

Ministrul Tătaru cum ți se pare?

Avantajul ministrului Tătaru este că vine din sistemul public, spre deosebire de predecesorul, care venea din sistem privat.

Amintește-ți că toată lumea l-a condamnat pe Victor Costache că vrea să privatizeze sănătatea din România. Da, spitalul privat arată mult mai bine decât unul public și poți spune că un ministru venit din această zonă nu știe realitatea din sistemul public.
Victor Costache părea că știe realitatea din spitalele de stat, dar nu a comunicat foarte bine. Este lucrul care i-a fost reproșat.

Actualul ministru a preluat lucrurile de unde le-a lăsat Victor Costache, iar spre deosebire de el, Nelu Tătaru a și mers în țară să vadă cum stau lucrurile.

Carla Tănasie
Carla Tănasie în studioul improvizat acasă.

Cum crezi tu că vom ieși din această poveste?

Nu vom ieși bine. Va fi foarte rău, dar sper că nu va fi dezastruos, dacă este să vorbim despre victime. Deși, când mă gândesc la cazul de la Suceava, și termenul „dezastruos” pare verosimil.

Important este și cum vom ieși din această criză și ce vom învăța din ea. Fiindcă niciodată nu am învățat ceva din tragediile prin care am trecut. Autoritățile, cei care ne conduc trebuie să învețe ceva. Iar eu sper ca ei să nu uite.

Am trecut prin tragedii, a trecut timpul și am uitat. Sper să nu uite nimeni cum a fost nevoie să aducem medicii de acasă fiindcă ducem lipsă de oameni. Sunt uimită cum acum, dintr-o dată, putem rezolva multe lucruri: putem aduce echipamente medicale, echipamente de protecție, putem face telemedicină, iar până acum nu reușeam mai nimic.

Sunt convinsă că în toată cariera ta ți-ai cultivat niște surse foarte bune. Așa stând lucrurile, cum explici faptul că a apărut la Digi24 o știre dată de tine potrivit căreia una dintre doctorițele din ATI a spitalului „D. Gerota” a decedat și pe care prezentatorul a dezmințit-o câteva minute mai târziu?

În primul rând vreau să spun că a fost un lucru care m-a marcat și mă va marca toată viața. Am suferit mult pentru ce s-a întâmplat, iar acum, când îți povestesc, îmi pare rău și nu-mi vine să cred că s-a întâmplat.

La acel moment nimic nu-mi dădea de înțeles că nu este adevărul. Am avut o confirmare pentru informație de la mai mult de trei surse, am avut o colegă în redacție care a primit și ea o confirmare, în condițiile în care sursele noastre nu se intersectau, iar confirmarea ei m-a făcut să spun la televizor că șefa ATI din Spitalul „D. Gerota” a decedat și că este primul medic din România care a murit în urma infecției cu coronavirus.

Imediat pe grupul de comunicare strategică au apărut informații care au spus că nu este adevărat. Am rectificat informația la câteva minute. Următorul gând a fost să-mi dau demisia, dar șefii mei mi-au spus că nu este nici momentul și nici cazul să fac asta, fiindcă sunt om și greșesc.

M-am mobilizat foarte greu să pot continua, o zi și o noapte nu am putut să fac altceva decât să plâng.

Acum îmi doresc să trăiesc ziua în care să o întâlnesc pe cea pe care am „ucis-o” pentru câteva minute, să-i cer iertare ei, familiei și publicului. Probabil că pe mulți i-am dezamăgit, dar nu a fost nimic intenționat și nu m–aș juca niciodată cu informații atât de grave.

Ai vorbit cu sursele tale? Ce ți-au explicat?

Da și în continuare susțineau același lucru. Culmea este că informația a ajuns și la alți colegi din presă. Au fost trimise mesaje cu nume și prenume ale doamnei. Chiar nu știu ce s-a întâmplat.

Cum îți explici tu asta? Pare mai mult decât neglijență la sursă. Sursele te-au sunat pe tine?

Am avut, cum ți-am zis, confirmare din mai multe părți. După ce am văzut că oficial mi se spunea că nu este adevărat, am resunat toți acești oameni. Iar ei îmi spuneau în continuare că nu este adevărat. Problema este că am avut încredere în ei.

Sunt oameni pe care îi știu de mult timp și până acum nu mi s-a întâmplat ca o informație obținută de la ei să nu fie adevărată. Pur și simplu nu reușesc să-mi explic ce s-a întâmplat. Mai ales că nu am fost singura din presă care a făcut greșeala asta.

A fost o experiență care m-a marcat. După ce am văzut în ce s-a transformat totul și ce am putut să fac, am crezut că acela era finalul visului meu, că nu voi mai putea apărea la televizor.

Cine te-a ajutat să te ridici?

Primii oameni cu care am vorbit și cărora le-am explicat ce s-a întâmplat au fost șefii mei. Le-am zis că o să-mi dau demisia și au refuzat. Mi-au spus că au încredere în mine, că nu am făcut nimic intenționat și că am surse bune, pentru că mai dădusem informații și nu mi s-a întâmplat să greșesc până în acea seară.

Ei au avut încredere în mine și m-a ajutat lucrul acesta.

După o zi și o noapte de plâns, după încurajarea șefilor mei și a oamenilor care mi-au scris și mi-au spus că au încredere în mine, m-am mobilizat și am continuat. Dar la acel moment, în acea noapte chiar am crezut că acela era sfârșitul visului meu. Chiar am crezut.

Am avut și prieteni care, fără nicio legătură cu presa, îmi spuneau că nu înțeleg unde este gravitatea situației, mai ales că am dezmințit la scurt timp.

Dincolo de asta, breasla penalizează foarte repede și înverșunat proprii membri și cele mai rapide reacții atunci au venit chiar din partea colegilor jurnaliști. Ai zice că folosește această atitudine necruțătoare, că ține jurnaliștii departe de greșeli, dar te întreb pe tine: folosește la ceva?

Îți spun sincer că eu nu am văzut acele reacții. Știam bine ce am făcut, nu aveam nevoie de nicio confirmare în acest sens.

Depinde care este motivul pentru care dai o informație falsă. Dacă e intenționat și știi bine ce faci este foarte grav. Eu nu am făcut nimic cu intenție.

Nu mă deranejază că m-au criticat oamenii, am greșit până la urmă. Cei de acasă te condamnă și pentru că au pretenții de la un om care apare la televizor, iar de la Digi 24 probabil că pretențiile sunt și mai mari.

E dureros, iar în secunda în care mi-am dat seama ce am făcut, exact la asta m-am gândit: „am băgat televiziunea într-un scandal!” Și așa s-a întâmplat.

Oamenii te condamnă. Indiferent de meseria pe care o ai, nimeni nu se gândește că ești om și poți greși. Prima reacție este critica.

Cum crezi că se va schimba viața ta după această criză?

Depinde de cum se va încheia totul. Pentru fiecare dintre noi va fi diferită schimbarea. Pentru mine, ca ziarist, va fi o schimbare în sensul că voi fi și mai critică cu autoritățile dacă voi vedea că și după nenorocirea asta vom uita ce s-a întâmplat. Alții poate vor pierde pe cineva drag. În mod sigur, pe fiecare dintre noi ne va schimba această criză.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO