Căutare

Share this article

Robert Diaconeasa este un blogger și un vlogger care își pune resursele de imagine în slujba unui proiect caritabil inedit: provoacă vedetele să povestească Amintiri din Copilărie, iar numărul de share-uri și vizualizări ale acestora se transformă în donații susținute de companii. In acest fel, „daddy cool” a reușit să adune 30.000 de euro, cu care a susținut 5 cazuri sociale.

Robert vine dintr-o familie în care resursele de sprijin erau limitate, iar el a fost nevoit să muncească din greu pentru fiecare progres. A început să scrie la 16 ani la o revistă pentru adolescenți, iar la 19 ani avea deja două job-uri și se pregătea intens și pentru bacalaureat. Iar, când lucrurile păreau și mai dificile, a cunoscut-o pe femeia care i-a schimbat radical viața, Ana, creatoare de modă și mama copiilor lui.

Astăzi este ziua fiicei lui, împlinește 4 ani. La mulți ani, Ingrid!

Iată povestea lui dady cool și a unui vis de a dărui.

Cum s-a născut proiectul daddy cool?

Robert Diaconeasa: Dacă mă gândesc bine, a apărut înainte de a fi tată, de fapt. Dintotdeauna mi-au plăcut copiii și, când eram mic, eram bona copiilor mai mici de la bloc. Vizavi de blocul meu era o grădiniță. Mergeam acolo toți și ne jucam ore întregi. Iar mie îmi plăcea locul pentru că puteam să îi supraveghez, în timp de mamele lor se întindeau la câte o ciorbă o după-masă întreagă.

De pe la 19 ani am început să mă văd tată, îmi plăcea că o să fiu un tată tânăr, aveam proiecția asta despre mine. Iar când Ana a rămas însărcinată, iar eu lucram la Bravo! (fusesem acolo de la 16 ani) am ales să intru în concediu de paternitate. Și așa au apărut și planurile pentru blog.

Robert Diaconeasa și Ingrid

Cum ai ajuns tu să lucrezi la 16 ani la Bravo! ?

Robert Diaconeasa: Până în clasa a VIII-a mi-am dorit foarte mult să fiu avocat. Atunci, nu știu ce s-a întâmplat, cert este că m-am îndrăgostit foarte tare de ideea de muzică și a apărut gândul ăsta că ce fain ar fi să descopăr eu toate poveștile vedetelor de atunci. Evident, ca orice adolescent, citeam revista.

În clasa a IX-a, la liceu, aflu că revista a pornit într-o caravană prin licee care se numea „Blind date”. Și m-am dus și eu. Am completat și eu formularele, iar peste două săptămâni m-au sunat și, de la momentul ăla, toată viața mea a luat-o în această direcție ireversibil.

M-am dus la întâlnire, Corina o chema pe fată, părea genul meu și a fost foarte drăguț momentul, doar că nu a mers. Ulterior mi-am dat seama că Universul a complotat de fapt ca eu să mă întâlnesc cu oamenii de la revistă și să ajung să lucrez cu ei, pentru că întâmplarea a făcut ca Sebastian Kadas să vină fi în ziua date-ului meu, fix la aceeași oră să mănânce în cafeneaua în care aveam și noi întâlnirea. Am vorbit cu el și i-am spus sincer că îmi place să lucrez în zona artiștilor și că îl rog să îmi dea o șansă să încerc, chiar dacă nu știam nimic despre industrie, câtă vreme aveam 16 ani și eram la liceu.

A acceptat și mi-a propus să îmi aleg eu ce artist vreau, iar ei urmau să îmi aranjeze interviul. Pe vremea aia îmi plăcea foarte tare trupa Impact, din care făceau parte Cristina Bălan, care a câștigat Vocea României, și colegul ei, Rareș.

Și m-am gândit eu ce interesant ar fi să-i întreb despre amintirile lor din copilărie. Și a ieșit un interviu foarte interesant despre cum Rareș fugise de acasă, iar Cristina nu știu ce mai făcea la Timișoara.

Când am transcris interviul și i l-am dat lui Sebastian nu l-am lăsat așa, ci am desenat căsuțe, floricele și i l-am dat așa. Evident că m-a întrebat de ce am desenat. Și i-am zis natural: „să te duc mai ușor în poveste” (râde)

A citit, i-a plăcut și mi-a zis că am potențial să lucrez la ei. Îți dai seama că mi s-a părut ireal că ajung să lucrez la revista la care visam, unde îmi imaginam că lucrează 60 de oameni (în realitate eram vreo 12, ceea ce este mult oricum, fiindcă acum cred că mai sunt trei oameni).

Și am început: dimineața eram la liceu și după-masa mergeam la revistă și stăteam după toți să își termine treaba și să mă învețe și pe mine chestii. Eu voiam tare mult să învăț și nu mă deranja să muncesc oricât de mult ar fi însemnat asta. Și ajungeam să stau până pe la 2.00 – 3.00 dimineața. Într-o seară chiar m-a sunat mama la redacție, îngrijorată.

Robert Diaconeasa

Pe bună dreptate!

Robert Diaconeasa: Da. Să știi că eu nu am fost niciodată un copil care să facă probleme, ba chiar învățam super bine, dar mama  chiar nu înțelegea cum poate un adolescent să stea atât de mult într-o redacție. Așa că a căutat numărul în revistă și a sunat. Când m-a chemat Cosmin și mi-a zi că e mama, mi s-a făcut rușine! (râde)

Și, în puțin timp am ajuns să mă ocup de coperte, de ședințele foto, lucru care m-a responsabilizat foarte mult.

Și nu ți-a dat fițe toată importanța asta?

Robert Diaconeasa: Mie, deloc. Mai degrabă vedetele veneau cu fițe. Probabil că mă și vedeau un puști și li se părea nefiresc să le spun eu ce să facă. Dar până la urmă le ziceam sincer: „vă rog eu frumos, dacă vă cer să stați în cap acum, stați și, dacă nu iese fotografia bine, nu o folosim. Însă nu vreau să mă duc la birou și să nu fi făcut ce am stabilit cu Sebi că e bine pentru revistă.” Și de cele mai multe ori aveam dreptate.

Mi s-a părut foarte tare că puteam să mă învârt în lumea aia și că pot să văd ce e dincolo de imaginea strălucitoare de suprafață.

Și ce era?

Robert Diaconeasa: La vremea aia, nimic. Erau oameni care percepeau greșit celebritatea și își dădeau aere de vedete. Excesul de atenție asupra lor cred că le lua mințile. Și, da, poate că e firesc să ți se urce la cap când mergi pe stradă și urlă lumea după tine.

Ana și Robert

Acum ce crezi că s-a schimbat?

Robert Diaconeasa: S-au maturizat ei. Toți puștii de atunci, Smiley, Randi, Moga, Conect-R sunt la alt nivel de discuție acum.

Bun. Ce s-a întâmplat mai departe cu tine?

Robert Diaconeasa: La 18 ani am intrat în televiziune și primul post la care am lucrat vreodată a fost Kanal D. Eram clasa a XII-a. mă duceam dimineața la școală, la 1.00 după-masa mă duceam la Bravo!, unde stăteam până pe la 6.00 seara, după care ajungeam la televiziune și mai plecam pe la 4.00-5.00 dimineața, fiindcă mergeam la filmări și când se terminau nu mă puteam duce acasă direct, ci trebuia să las caseta la montaj, cu textul pentru voice over. Mai dormeam două ore și o luam de la capăt. Și am ținut-o așa vreun an.

Dar de ce făceai tu asta?

Pentru că îmi plăcea. Și nu puteam refuza. De fapt am profitat de toate ocaziile pe care le-am primit. Dar, într-o zi, la birou, mi-a țâșnit sângele din nas direct pe tastatură. Ca la robinet. Și atunci m-am oprit. Aveam 19 ani, nu voiam să închei așa devreme socotelile.

Ingrid, Ana și Robert

Cum te-ai descurcat cu bacalaureatul? Când ai avut vreme să înveți?

Robert Diaconeasa: Am învățat în ultima lună și am luat nota 9.33. Și mai aveam și un diriginte, profesorul de română, care avea o problemă că eu lucrez și le zicea colegilor că mă cred mai deștept. Iar mulți dintre colegi îi țineau piept și îi spuneau că de fapt li se părea foarte cool că eu munceam.

Și au mai fost niște „surprize” care mi-au dat palpitații. Apăruse zvonul că o să dăm Bac la mate, deși eu eram la profil uman, și la germană. Îți explic imediat. La matematică am început să iau meditații la una dintre cele mai exigente profe din liceu, dar, culmea e că era o super-profesoară și începusem și eu să înțeleg matematica, adică eu, care nu aveam nicio treabă cu asta din generală.

Iar cu germana faza era așa: în clasa a IX-a m-au întrebat secretarele dacă vreau să schimb limba, făcusem engleză-franceză în generală, și să iau germană. Dar eu credeam că o să mă ia într-o clasă de începători, cum eram eu. De unde? Am ajuns între niște colegi care făcuseră limba din clasa a V-a. iar surpriza maximă a venit în clasa a XII-a, când ne-au anunțat că vom da Bac la germană. (râde) Norocul a fost că era doar un zvon și am dat până la urmă la psihologie și sport, cred.

Cum ai cunoscut-o pe Ana?

Robert Diaconeasa: Ne-am întâlnit în drum spre Cluj, eram amândoi cooptați într-un proiect care, de altfel, nici nu a mai avut loc. era un serial în care eu eram rolul principal, iar Ana era designerul. Eram într-un microbuz și am trecut pe la Ana, stătea în Rahova, să o luăm de acasă. Ei bine, tot drumul mi s-a părut o super-fată, o caterincă, cu care mă vedeam într-o relație de prietenie. Dar Ana era căsătorită la vremea aceea.

A făcut mișto de mine tot drumul, e adevărat, am stat o săptămână la Cluj și ne vedeam doar la filmări. Se pare însă că ei i-a plăcut genul meu și a făcut o conexiune cu ce avea acasă și ce ar putea avea și a luat decizia să divorțeze. M-a sunat să-mi dea vestea asta. Iar mie mi s-a părut că am eu vreo legătură și mă simțeam vinovat.

Eu eram atunci în suferință după o fostă iubită, dar dura de doi ani deja durerea mea.  Dar am început să mă apropii de Ana tot mai tare, m-am mutat cu ea. Ea a dezvoltat sentimente față de mine, iar eu le reprimam. Iar într-o zi, după vreo șase luni de când locuiam împreună, Ana mi-a dat un ultimatum. (râde) La modul, „măi, băiatule, știi ceva?! Eu nu mai pot să aștept. Ori, ori!” și atunci mi-am dat seama că ea îmi suportase toate capriciile de la vremea respectivă și a rămas lângă mine. Și mi-am dat seama că merităm o șansă. Și a fost cu noroc.

Eram în drum spre Sibiu, la Media Music Award, și, tot într-un autocar, de presă de data asta, i-am zis: „oficial, vrei să fii iubita mea?”. Și, de atunci, iată-ne nedespărțiți, mama copiilor mei și iubita mea.

Am trecut împreună prin foarte multe chestii și am crescut împreună enorm. Eram doi tineri fără bani, care făceau ce le plăcea. Eu eram la Bravo! și la televiziune, dar eram prost plătit, chiar dacă lumea avea impresia că sunt plin de bani. Iar Ana făcea haine dar încă nu vindea. Deci am trecut până și prin momente când mergeam la cumpărături și calculam pe telefon să vedem dacă ne ajung banii pentru ce avem de cumpărat.

Eu, fără ea, nu aș fi fost ce sunt astăzi.

Robert Diaconeasa și Ingrid

Ne întoarcem la Daddy Cool și la concediul tău de paternitate!

Robert Diaconeasa: Da. Eu ajunsesem foarte frustrat la Bravo!. Din echipa de 12 oameni mai rămăsesem câțiva, oamenii de la care eu învățasem chestii plecaseră deja. Și mi-a venit ideea acestui blog. Pe care l-am visat la propriu, inclusiv logo-ul. M-am trezit într-o dimineață, mi-am sunat un prieten și i-am zis exact cum trebuie să arate.

Ce voiam era să le arăt oamenilor că există posibilitatea să avem un copil (eu nu-l aveam încă, dar mă așteptam să apară) și să fim și liberi în același timp. Din momentul în care Ana a rămas însărcinată toată lumea ne zicea că nu o să mai dormim, că nu o să mai avem viață personală, că o să fie nașpa. Și eu mă întrebam cum pot să zică așa ceva, de ce nu se bucură de copilul lor.

Și noi am încercat să fim genul ăla de părinți care își fac treaba, integrează copilul în viața lor și vom da acea alternativă oamenilor care caută altfel de răspunsuri, așa cum am făcut-o și noi.

Simțeam că, așa cum eram noi, și alții se săturaseră de poleiala perfectă a celor care se afișau în media. Noi, care veneam din niște familii în care nimeni nu pricepea ce facem și nu ne întreba dacă suntem bine și sănătoși, care au muncit foarte mult lucrurile pe care le-au obținut, puteam să vorbim despre ideea că trebuie să crezi în tine, să muncești pentru visul tău, fiindcă se va întâmpla.

Cum te-a schimbat Ingrid?

Ingrid, care împlinește exact astăzi 4 ani!

Mulți ani să fie fericită!

Mulțumim!

Ingrid este motorul care a pornit proiectul de charity.

Ingrid a făcut parte din viața noastră, de la a fi cu noi la atelier, în călătorii, la evenimente, peste tot. Și ușor-ușor toate astea s-au transformat într-un model și daddycool.ro a început să crească. Atunci m-am gândit ce să fac mai departe, mai ales că mă vedeam ajutând pe alții. Pentru că asta îmi plăcea mie.

Eu vin dintr-o familie care nu a avut prea multe resurse și nu am avut multe opțiuni, ceea ce m-a făcut să am o slăbiciune față de copiii din medii defavorizate, de care multora nu le pasă și cărora nu le dă nimeni vreo șansă.

Ingrid.

Și m-am gândit eu că aș vrea să fac charity, dar cum pot să fac asta fără să le cer oamenilor de acasă bani. Și așa am găsit alternativa să implic oamenii și să îi provoc să răspundă la campaniile noastre, să îi educăm să se implice, să aibă spirit civic. Și mi-a venit ideea să fac un vlog, să facem filmulețe cu vedete care să vorbească despre copilăria lor iar oamenii de acasă să poată sharui filmulețele, să primească informația și să aibă siguranța faptului că share-ul lor se poate transforma în donații de la sponsori, pe care îi găsesc eu, treaba mea ce fac pentru asta. Și, uite-așa, omul din fața ecranului se simte parte dintr-un plan mai mare și, cu 5 secunde de efort și un share, poate contribui la o cauză bună.

A fost un proiect super-ambițios, îți dai seama. Am pornit de la donații de 5000 de euro pentru fiecare caz. Imediat ce mi-a venit ideea, l-am sunat pe prietenul meu care face foto și video și am programat zilele de filmare. Am început apoi să sun PR-ii și să cer interviuri cu vedete, de prima mână, îți dai seama: Irina Rimes, Nicole Cherry, Lora, Leonte, Florin Ristei.

Mi-am făcut prezentarea cum trebuie, cu screen-shot-uri din filmări și am început să caut sponsori. Am mers la Caroli, am vorbit cu fetele, le-am povestit proiectul și, în 20 de secunde, mi-au zis: „îți dăm noi banii!”. Nu-mi venea să cred. Pentru că mie îmi trebuia finanțare pentru producție și aveam nevoie și de banii de donație. Ele mi-au promis că mi le asigură pe amândouă, doar că eu nu am înțeles așa.

Am venit acasă, la Ana, super fericit că făcusem rost de banii de producție, dar trebuia să găsesc banii pe donație. Și am început să trimit mailuri. Și primesc răspuns de la Phillips. Râdeam, plângeam, râdeam iar. Ana se amuza. Iar mie nu-mi venea să cred că se întâmplă. Apoi primesc răspuns de la Profi, și ei veneau cu câte 5.000 de euro. Nu-mi venea să cred, 10.000 de euro în câteva ore. Deci aveam bani pentru două cazuri și puteam să fac deja două sezoane de producție.

I-am scris Anei (Anamaria Bajan) de la Caroli și i-am zis că am și primii sponsori. Atunci s-a făcut lumină fiindcă mi-a zis că și ea îmi oferea 5.000 de euro. Deci, brusc vedeam cum strânsesem deja 15.000 de euro.

Cred că a fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Eu fac proiectul ăsta pentru că vreau sincer să ajut niște copii care au nevoie de acești bani.

Cum îi alegi?

Sunt copii care vin din medii defavorizate, care sunt prinși în câte o asociație care lucrează în domeniu de mulți ani, să nu am vreun dubiu. Sunt copii care au rezultate foarte bune. Laurențiu Costinaș, un campion la karate, a folosit banii de la noi și a ajuns într-un campionat european, l-a luat și pe fratele lui și amândoi au urcat pe podium. Mi-au dat lacrimile când am aflat, îți dai seama. Deci merită toată munca mea.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO