Inspiring PeopleLife StoriesMusic
Inspiring PeopleLife StoriesMusic
Povestea Irinei Rimes, așa cum puțini o știu. Drumul către success din Republica Moldova spre București
Ramona Raduly
|Reading time: 12 mins
Share this article

M-am întâlnit cu Irina Rimes la câteva zile după finala de la Vocea României. Concurenta ei a ieșit pe locul al doilea, la o diferență foarte mică de voturi față de concurentul lui Smiley, cel care a câștigat acest sezon de voce.

A avut o prestație admirabilă, pe care probabil foarte mulți au apreciat-o, chiar dacă, la început au fost voci care se tot întrebau cum de a ajuns ea, o puștoaică până la urmă, antrenor la Vocea României. După finală, multe comentarii au spus că Irina și Dora trebuiau să câștige trofeul.

Părerile sunt împărțite.

Eu programasem un interviu cu ea în săptămâna de dinaintea finalei, dar m-a rugat insistent să amânăm totul până după finală pentru că își dorea să se dedice trup și suflet acestui concurs, lucru pe care l-a și făcut.

A fost o discuție tare plăcută cu ea. Am simțit că stau față în față cu un copil mare. Aveam în față o fată mărunțică ce vorbea ca un om mare și, mai mult decât atât, părea extrem de sinceră, de deschisă și de dezinvoltă, lucru pe care l-am admirat.

În final am întrebat-o ce-și dorește de Crăciun. Mi-a spus că ar vrea mult o vacanță și un bărbat, dar un bărbat adevărat, un bărbat pe care să se poată baza, cu care să se poată sfătui, care să o iubească, să o admire, să o înțeleagă, cumva același lucru pe care ni-l dorim toate la o anumită vârstă.

Am plecat de acolo gândindu-mă că aplauzele de la Voce, ovațiile din sălile de concerte și milioanele de vizualizări de pe Youtube, nu au schimbat-o, așa cum nu ar trebui să schimbe nici un om. Irina este tot om (unul mai mic, aș spune eu în glumă, judecând după statura ei) și nu a uitat nici o clipă de unde a plecat, dovadă că nu se jenează nici o clipă să povestească cât de mult a muncit ca să ajungă aici, că a fost inclusiv animatoare într-o trupă de entertainment pentru copii ca să aibă „bani de mâncare și de pufuleți”.

Ești tristă după Vocea României?

Nu.

Dezamăgită?

Am fost dezamăgită pe scenă când au anunțaț câștigătorul. Apoi m-am gândit că băiatul acela nu are nici o vină. A vrut să câștige la fel de mult ca noi. Pe urmă, m-am gândit că acesta e publicul, el a votat și trebuie să respectăm decizia lui, chiar dacă diferența de voturi a fost foarte mică. Atât de mica a fost diferența încât se putea împărți premiul în două.

Pe de altă parte m-am gândit că poate e mai bine pentru Dora. Și eu am fost într-un concurs de voce, nici eu nu am câștigat, nu am luat trofeul, dar am avut un parcurs frumos după asta. În momentul în care iei un trofeu, după asta e presiune foarte mare pe tine pentru că trebuie să faci ceva, trebuie să demonstrezi, iar dacă ne uităm în trecut, foarte rar s-a întâmplat ca cineva care a luat un trofeu să-l și onoreze.

Așa, cu locul II, noi avem timp, nu există nici o presiune acum și vom reuși să facem ceva frumos.

Ce face Dora acum? Ce urmează pentru ea?

Dora e acasă la ea la Buzău, studiază, învață. Urmează să vină la radio cu mine, iar în ziua în care va fi gata studioul meu (mai avem doar niște mobile de luat și mici detalii), vom începe să lucrăm în el. Nu vreau să spun mare lucru, nu vreau să promit nimic, dar Dora e un copil foarte muncitor și foarte promițător și cu siguranță nu le va înșela așteptările celor care au votat-o.

Dar restul echipei?

Vor veni și ei la studio. Niciodată nu poți să asiguri succesul cuiva, nu poți să promiți așa ceva. Eu am greșit promițându-i Dorei că o să-i aduc trofeul. Nu se poate așa ceva, nu poți să promiți ceva ce nu depinde de tine. Și atunci eu le ofer tuturor o posibilitate. Eu fac tot ce depinde de mine ca să ajungă să obțină singuri.

Tudor Chirilă e încrezut și arogant?

Nu, Tudor Chirilă este un foarte bun actor, un artist minunat cred eu, un om cu foarte multe valori frumoase educate de părinții lui, un copil în suflet, un băiețel câteodată frustrat, dar cine dintre noi nu e frustrat?

Șicanele de la Vocea României erau de show?

Nu era nimic de șhow.

Părea că aveți un contract. Sau, părea că te șicanezi mai mult cu el…

Da, poate pentru că era mai aproape sau…nu știu. Unii oameni se potrivesc după caractere sau nu se potrivesc. Eu încă nu-mi dau seama dacă ne potrivim foarte mult sau nu ne potrivim deloc. E clar că este un om cu care îmi permit un anumit comportament. Și invers, pentru că el și-a permis. Iar eu nu am avut altă soluție decît să dau replica sau să tac din gură. Uneori tăceam din respect.

Cum ți se pare că la 27 de ani ai ajuns antrenor la Voce?

Mi se pare ciudat și mi se pare…

Meritat?

Nu sunt eu cea care știe ce merită. Știe Dumnezeu și știu cei din jur. Imaginați-vă că suntem subiectivi cu prietenii noștri, darămite cu noi. Nu pot eu să apreciez, nu pot să fiu obiectivă în privința mea.

A fost ciudat pentru că, înainte cu câteva luni să fiu anunțată, am dat un interviu în care am fost întrebată: „Care este apogeul tău în România? Unde te vezi?”. Iar eu am spus că mi-aș dori ca peste 5-10 ani să fiu antrenor la Vocea României. S-a întâmplat peste trei luni.

Cum ți se pare că la vârsta ta ești pe toate radiourile din România?

Asta mi se pare normal în condițiile în care am avut success cu muzica mea. Mă bucur că sunt la vârsta perfecta pentru a fi conștientă și realistă, dar și destul de tânără încât să gust cu multă plăcere din ceea ce mi se întâmplă.

De unde ești tu exact? Din Chișinău?

Nu, de pe lângă. Din nordul Reuplicii Moldova.

Cum erai când erai mică? Ce ziceai că vrei să te faci?

Voiam să fiu jurist pentru că nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu mă lua în serios. Mă gândeam că dacă o să am o profesie serioasă voi avea autoritate, cuvântul meu va însemna ceva.

Părinții mei au vrut să fiu contabilă. S-au dus la studioul în care făceam muzică și i-au spus profesoarei: „Ei, iaca, Irina termină clasa a 12-a, ne gândim să o dăm la ASE”. Dar profesoara zice: „De ce vreți să faceți asta? Aveți nevoie de un copil care să vă aducă o cană cu apă la bătrânețe, care să stea lângă voi să vă ajute în gospodărie? Dați-o la muzică”. Și m-au dat la muzică.

Am făcut Academia de teatru, muzică și arte plastice.

Dar când ai început tu să cânți?

De mică. Prima mea piesă a fost „Sunt o fată, sunt o fată frumușică/ Și de loc nu-s mărunțică măi, măi”. Era funny pentru că eu eram foarte mărunțică. Cântam piesa asta pe scenă și nu înțelegeam de ce lumea zâmbește.

Dar mergeai la cursuri sau cântai acasă?

Am început să iau ore de canto prin clasa a 8-a.

Până atunci cântai la serbări?

Da. Și scriam poezii.

Mai ai frați?

Da, mai am un frate cu care cântam toată ziua în casă. Îl cheamă Vitalie și acum are 21 de ani și este inspector, din ăla serios cu insignă de la fisc, care se duce și face controale.

Cum ai ajuns la cursuri de canto?

Părinți mei știau că eu cânt, dar niciodată nu și-au dat interesul să facă ceva cu mine în sensul acesta. Era doamna de la Club (clubul e o clădire în care se fac festivitățile. Fiecare comună are un club)..

Un fel de casă de cultură?

Da. Și doamna de la club a venit acasă și a spus: „Fata voastră cântă. Mi-o dați mie două zile să o duc eu pe la niște studiouri?”. Mama a zis „da, bine” și m-a dus într-un oraș apropiat la doamna Ludmila și domnul Valeriu Ciobanu, cei care au fost primii mei mentori și ei au insistat să trec cu școala acolo. În clasa a 8-a m-am mutat la oraș, la 14 ani am plecat de acasă.

Stateai la internat?

Nu, în gazdă. Stăteam cu o băbuță care avea mare grijă de mine. La un moment dat era foarte frig în apartament și a zis: „Hai să ne mutăm într-o camera ca să nu mai cheltuim bani pe încălzire”. Eu nu aveam ce să zic și am dormit o iarnă întreagă cu ea. A fost de-a dreptul sinistru.

Și cum ai ajuns tu aici? Ai făcut liceul, ai dat la conservator…

E o poveste lungă. Uneori omit părți ale acesteia pentru că nu sunt neapărat părți pe care trebuie să le știe publicul. Dar, până la urmă nu e nici un secret.

M-am căsătorit și am venit aici pentru că mă îndrăgostisem.

Am participat într-un concurs de voce, la „Fabrica de staruri” unde au fost și moldoveni și români. Acolo mi-am făcut mulți prieteni și m-am îndrăgostit de un român.

Dar nu veisem la el, venisem pentru că-mi scrisese Cristian Tabără să-mi iau actele și să vin în România pentru că vrea să semneze Cat music cu mine. În câteva ore aveam actele, a doua zi eram la București. Și am început să sun producătoarea, stilista, coproducătoarea. Nimeni nu m-a primit, parcă s-au înțeles cu toții: „Nu, că noi mergem toți la munte, du-te la Andi”. Andi era băiatul de care mă îndrăgostisem. Până la urmă nu am avut ce să fac și l-am sunat pe Andi că am nevoie să stau undeva în București. „Bine, hai că te ajut eu”, a zis el, de parcă el nu aștepta acel telefon, de parcă el nu știa că așa avea să se întâmple.

Și uite așa am rămas cu el. Înapoi, acasă la Chișinău am venit cu el, iar peste doi ani ne-am căsătorit, peste alți doi ani am divorțat…

Dar ce făcea acest Andi?

Era concurent cu mine. Era un proiect cum e Vocea României + Big brother. Am stat trei luni într-o casă. El lucrează acum cu mine la studio. Andi a scris „Visele”, a scris „Sarea de pe rană”, a scris o grămadă de hituri pentru alți artiști și are locul lui în această industrie.

Doar că tu ai fost altfel propulsată….

Bine, Andi nici nu a fost vreodată un artist care să iasă cu fața. El a ieșit cu muzica. El e compozitorul.

Care e momentul în care tu ai început să devii atât de prezentă?

În 2016 a apărut piesa „Visele”. A apărut „Quantum” întâi, dar nu a avut același success. Stăteam și munceam foarte mult, făceam piese pentru toată lumea.

Într-o seară a apărut piesa „Visele”. Iese Andi din baie și spune: „Am o piesă pentru Ruxi” (Ruxi e o fată pentru care lucram) și îmi arată piesă. Zic: „Nu, nu. Piesa asta e a mea”. Am tras-o repede, în 20 de minute. A doua zi de dimineață era gata. Au fost atât de inspirați colegii producători încât a doua zi aveam piesa. Am zis „piesa asta e hit, pentru piesa asta trebuie să facem videoclip”. În două săptămâni aveam piesa cu clip și în a treia săptămână era pe radio. Și acesta a fost momentul.

Tu cât ai fost căsătorită cu el, scriați piese pentru alții?

Asta făceam. Lucram și la evenimente, lucram la nunți, eu cântam și el le prezenta. Apoi am lucrat în „Trupa lui Biluță”, eu eram elf, Alba ca Zăpada, spiriduș, el era Moș Niculae, Moș Crăciun, om de zăpadă.

Ce e asta?

Trupă de animatori pentru copii.

Munceam ca să avem bani să ne luăm mâncare și pufuleți. Doar de pufuleți aveam bani, acesta era singurul snack pe care ni-l permiteam.

Părinții tăi sunt în republica Moldova?

Da.

Vă vedeți des?

Da, pentru că vin ei destul de des, vin pe rând. Vin să-mi aducă bunătăți, să aibă grijă de mine….

Ce înseamnă bunătăți?

Plăcinte, bomboane, îmi aduce mama de toate, nu-i scapă nimic: murături, pește, ouă, brânză, carne.

Odată am rugat-o pe mama să-mi cumpere 2 kilograme  de crenvursti și i-am mâncat pe toți.

Unde e acasă pentru tine?

Și aici și acasă. Dar acasă deja mă duc în vizită. E deja uzual pentru mine să văd casa aici. Pentru că m-am obișnuit, pentru că am oamenii mei, pentru că am casa aici, pentru că am familie, chiar dacă nu sunt rude de sânge.

Cine e familia ta aici?

Cei de la Quantum, oamenii din echipa de producție, prietenii mei.

Ești prietenă cu moldovenii tăi care fac muzică aici?

Da.

Ai un iubit?

E complicat, nu știu. Mereu am un iubit. Dacă nu e unul fizic, e unul din capul meu. Sunt ciudată știu, d-aia  și fac muzica asta, probabil.

De ce ți-e dor de acasă?

De casa în sine, de loc. În rest le am pe toate pentru că are mama grijă să-mi aducă.

Ce-ți place aici, la București?

Îmi place că mi-am însușit acest oraș. Am locuri care îmi plac, clădiri, oameni care îmi plac, feluri de comportamente care îmi plac  și pe care am învățat să le apreciez, îm place să cânt, îmi plac anumite localuri, anumite mâncăruri, îmi place tot, îmi plac drumurile, mașinuța mea…

Ce mașinuță ai?

Una ieftină.

De ce? Acum ai bani…

Mă crezi că nu-mi permit o mașină?

Când erai mica aveai vreo cântăreață cu care voiai să semeni, îți doreai să ajungi ca ea?

Niciodată nu m-am gândit la faimă ca la un lucru pe care vreau să-l am. Atunci când ești cunoscut, de fapt nu faima contează. Îmi dădeam seama că este destul de greu să găsești oameni adevărați printre cei care te înconjoară. Îmi dădeam seama de mica și știam că e o viață grea dacă ești faimos. Nu mi-am dorit niciodată faima. Mi-am dorit banii pentru a trăi frumos și pentru a le putea oferi copiilor mei o viață decentă, frumoasă, să nu aibă grijile mele, mi-am droit frumusețea și trupească și sufletească și mi-am droit autoritatea.

Care este acum the next big step?

Abia s-a terminat Vocea, lăsați-mă să mă liniștesc puțin. M-am trezit cu ore libere, dorm până la 11, e bine. Dar nu există next step, există next steps. În luna martie o să încep un turneu în țară, vedem ce se întâmplă cu Vocea la anul, dar cred că va fi la fel de solicitant, vreau să mai scot un album, de data asta în limba engleză, dar nu promit nimic.

Vreau să mă dezvolt, să fiu un muzician căruia nimeni să nu-i reproșeze niciodată nimic.

Și dacă îți reproșează ce?

Mereu se găsește câte cineva: ba că mă îmbrac urât, ba că-mi arăt chiloții, cu toate că nu s-a văzut niciodată nimic, ba că sunt o găină împăiată, tot felul de lucruri.

Dar tu ce faci, citești toate comentariile?

Da, sunt curioasă să văd ce gândește lumea. La început citeam și am avut și o criză; la un moment dat, am plâns. Oamenii au fost destul de reticenți față de mine, m-au criticat cu și fără treabă. Acum citesc comentariile de la oameni care spun că la început nu m-au plăcut, dar până la final i-am uimit.

Ai o viață frumoasă?

Da, fac ce-mi place.

Inspiring PeopleLife StoriesMusic
Share this article