Există povești care nu pot fi citite în grabă. Povești care cer timp, respirație și liniște. Povestea omului Gabriela Derdeicea este una dintre ele.
Economist cu peste două decenii de experiență în multinaționale, Gabriela Derdeicea a ales, la un moment dat, să închidă cercul profesional și să se întoarcă acolo unde sensul este mai important decât funcția: în slujba oamenilor. Astăzi lucrează alături de medici, într-un sindicat care încearcă să-i protejeze nu doar profesional, ci și uman, și facilitează ateliere de comunicare relațională prin metoda ESPERE, acreditată la Paris, o formare care i-a luat zece ani de muncă, practică și introspecție profundă.
Dar dincolo de parcursul profesional impresionant, acest interviu este despre viață în forma ei cea mai fragilă. Despre a deveni mamă la aproape 40 de ani, despre a naște un copil prematur, despre a-ți pierde soțul la o lună după nașterea fiului vostru și despre a învăța să trăiești mai departe cu neputința — acel sentiment care nu are leac, dar care poate fi privit în față.
Este povestea unei femei care a trecut prin doliu, spital, frică și singurătate, dar care a ales să transforme durerea în sens, trauma în relație și pierderea în prezență. Gabriela Derdeicea este o mamă care și-a crescut fiul vorbindu-i despre moarte cu adevăr și blândețe. O femeie care a învățat că nu poate schimba trecutul, dar poate schimba relația cu el.
Un interviu despre neputință, comunicare, doliu și vindecare cu Gabriela Derdeicea. Despre ce rămâne după ce viața te lovește exact acolo unde doare cel mai tare. Și despre cum, uneori, a merge mai departe nu înseamnă să uiți, ci să înveți să trăiești cu tot ce a fost.
Cu ce vă ocupați timpul în această perioadă?
Gabriela Derdeicea: Astăzi se împlinește chiar o lună de când am făcut o schimbare profesională, cumva ca să închid un cerc. Eu sunt de profesie economist. Am lucrat ca economist la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași. Sunt ieșeancă și aproape 13 ani am lucrat în contabilitate.
Din acea zonă profesională am plecat apoi în multinaționale, unde am stat aproximativ 23–25 de ani. Iar acum am simțit nevoia, ca să pot ieși la pensie liniștită, să închid cercul și să mă întorc într-un fel la început.
Am revenit în mediul sanitar, dar nu în partea de spital sau de bugetare, ci lucrez ca economist și, cum îmi place mie să spun, „om bun la toate”. Am simțit că pot aduce aici toată experiența bună acumulată în multinaționale.
Lucrez acum la Camera Medicilor — practic, un sindicat al medicilor. Îmi place foarte mult ceea ce fac, pentru că mediul îmi permite să fiu creativă și să contribui așa cum simt și cum pot eu, nu doar dintr-o fișă rigidă de post.
Ce înseamnă mai exact acest sindicat al medicilor? M-ați făcut curioasă.
Gabriela Derdeicea: Este similar cu Sanitas, pe care multă lume îl cunoaște. Este o asociație, o mișcare a medicilor, prin care aceștia se pot proteja în diverse situații: abuzuri, conflicte profesionale, negocieri legate de condițiile de muncă.
Din păcate, în ultima perioadă au apărut tot mai des situații de burnout extrem, unele mergând până la cazuri dramatice, chiar de deces, în rândul medicilor. Sunt familiarizată cu acest context și pentru că am lucrat mult timp în sistem.
Ce îmi doresc eu să fac aici este să contribui la dezvoltarea unor activități care să ajute medicii dincolo de actul medical în sine. Nu pot influența partea strict medicală, dar pot contribui la relația medicului cu sine, la relația cu pacienții, la comunicare, la echilibrul dintre rolurile pe care le au — de profesionist, de partener, de părinte.
Îmi doresc să îi ajut să gestioneze mai bine toate aceste dimensiuni ale vieții lor.
Neputință, comunicare, doliu și vindecare cu Gabriela Derdeicea
Simțiți că această schimbare vine și cu o redefinire a sensului personal?
Gabriela Derdeicea: Da, cred că deja devine un pattern — poate în rândul oamenilor care au oferit mult profesional — ca, la un anumit moment, să simțim nevoia să ne îndreptăm către un loc în care munca noastră capătă sens.
Să nu mai fie doar despre salariu, ci despre ce putem aduce în societate, despre contribuție. Pentru mine, acesta este un set de valori care se manifestă foarte puternic acum, probabil și în relație cu vârsta.
În paralel cu cariera din multinaționale, ați urmat și o altă direcție de formare. Ne povestiți puțin?
Da. În paralel cu activitatea mea profesională din multinaționale, m-am format și am obținut acreditarea într-o metodă de comunicare creată de Jacques Salomé, psihosociolog francez. Metoda se numește ESPERE.
ESPERE vine de la „Energie Specifică pentru o Ecologie Relațională Esențială”. Această metodă stă la baza multor proiecte personale pe care le dezvolt acum.
Cum se traduce asta concret în ceea ce faceți în prezent?
Gabriela Derdeicea: Organizez ateliere, sesiuni de lucru și evenimente pe diverse teme legate de relații, comunicare și echilibru personal. De exemplu, de curând am organizat în comunitatea din care fac parte, o conferință pentru părinți.
Am structurat această conferință sub forma unui „triunghi al stabilității” pe care părinții îl pot oferi copiilor: educație, sănătate și stabilitate financiară. Am invitat specialiști din fiecare dintre aceste domenii.
Ca să rezum: coordonați zona financiar-contabilă a acestei organizații, iar în paralel organizați ateliere și evenimente bazate pe metoda ESPERE?
Exact. Aceasta este, în acest moment, combinația care mă definește profesional și personal.
Organizez ateliere, workshop-uri, conferințe, întâlniri cu părinți și nu numai. Lucrez mult pe zona de comunicare relațională — sau, mai exact, pe comunicare în relații, din fiecare rol pe care îl avem în viață.
Am mers mai mult în direcția comunicării cu părinții și a relației părinte–copil pentru că mi-am dorit foarte mult să cresc puțin lucrurile în comunitatea din care fac parte. Nu locuiesc chiar în interiorul ei, ci într-o zonă de lângă oraș, într-o comunitate unde au locuit și bunicii mei paterni.
Am simțit că e momentul să duc acolo ceva din ceea ce știu și din ceea ce am acumulat. Tot acolo am creat și o „grădină relațională”.
Este un spațiu fizic, în aer liber, unde oamenii pot veni să se conecteze cu sinele lor, dar și cu ceilalți, prin intermediul atelierelor. Când vorbesc despre comunicare relațională, mă refer la mai multe tipuri de relații: comunicarea părinte–copil, comunicarea cu sine, comunicarea în relația de cuplu sau cu partenerul, dar și comunicarea în relațiile profesionale.
Susțin, de asemenea, training-uri, workshop-uri și ateliere pentru companii, pe tema comunicării în relațiile profesionale: comunicare managerială, comunicare în relația vânzător–consultant, în funcție de specificul fiecărei organizații.
Când apare această preocupare pentru comunicarea relațională în viața unui om? Nu e ceva la care ne gândim toți peste noapte.
Gabriela Derdeicea: Aș vrea să pornesc chiar cu mine, cu felul în care am ajuns aici.
Exact asta voiam să vă întreb: cum a apărut, în viața dumneavoastră, această metodă de comunicare?
La un moment dat, fiind trainer și consultant în multinațională, lucram pe zona de resurse umane, ca trainer și consultant HR. Construiam sesiuni de comunicare, așa cum se fac ele de obicei.
Majoritatea porneau de la aceleași concepte clasice: emițător, receptor, canal de comunicare, factori perturbatori, mediu și așa mai departe. Și mi se părea totul foarte fad și foarte teoretic. Simțeam că nu pot ilustra concret ce înseamnă o comunicare autentică între doi oameni.
În perioada aceea devenisem și mamă. Copilul meu avea cam 4–5 ani. Îl creșteam singură, pentru că tatăl lui a decedat când el avea doar o lună. Din dorința de a mă înțelege mai bine pe mine, de a mă face înțeleasă mai bine de copil, dar și de a-l înțelege mai bine pe el — fiind băiat — am simțit nevoia să schimb ceva.
Am început să caut informații, să verific, să citesc. Așa am ajuns să cunosc această metodă de comunicare și să intru în contact cu colegi din București care se formau ca traineri ESPERE.
Am avut șansa să învăț direct de la una dintre colaboratoarele lui Jacques Salomé, Alena Ket, din Paris, care era formator în România. Așa a început, pas cu pas, formarea mea.
Mi-a plăcut enorm încă de la primul workshop la care am participat.
De cât timp vorbim de acest parcurs?
Gabriela Derdeicea: Sunt aproximativ 10 ani de atunci. Formarea propriu-zisă a durat 2–3 ani, după care a urmat perioada de supervizare. Tot procesul s-a încheiat anul acesta, la început, cu certificarea mea și recunoașterea ca membru acreditat al Institutului ESPERE din Paris.
Deci v-a luat 10 ani să ajungeți aici?
Da, mi-a luat 10 ani ca să pot practica această metodă în mod certificat. Procesul este unul riguros. Întâi te formezi, apoi intri în supervizare.
Ce îmi spuneți dumneavoastră pare mai greu decât medicina. Mai repede ajungi medic decât specialist în metoda aceasta de comunicare.
Da, pentru că este nevoie de practică. Este nevoie să o practici constant. Și este nevoie ca cineva să se asigure că fiecare dintre noi, cei care transmitem această metodă, o transmitem corect, fără să denaturăm sensul informațiilor, fiind vorba despre o marcă înregistrată.
De aceea, da, este un proces de durată.
Sigur, se poate și mai repede. Doar că, în cazul meu, mi-a luat 10 ani să devin ceea ce sunt astăzi. Am lucrat foarte mult și am integrat elemente din această metodă în fiecare training pe care l-am susținut, inclusiv în multinaționale.
Efectele au fost extraordinare pentru cei care au participat.
Gabriela Derdeicea și ce rămâne după ce viața te lovește
Aș vrea să mă întorc puțin, pentru că mi-a atras atenția un lucru și n-am vrut să vă întrerup atunci. Îmi pare rău pentru trauma prin care ați trecut, dar aș vrea să vorbim puțin despre acel moment. Ce vârstă aveați când ați devenit mamă?
Gabriela Derdeicea: Aveam 39 de ani și jumătate, aproape 40. Dacă se năștea copilul la termen, aș fi avut 40 de ani.
Nu am fost mamă la 40 de ani „fără două luni”, cum se spune. Și ulterior am înțeles de ce copilul s-a grăbit.
Mi-am explicat asta în două moduri. Primul: ca să îl prindă pe tatăl său în viață. Avea doar o lună când a decedat tatăl lui, soțul meu.
Și de curând am mai găsit un sens. Pentru că, în metoda ESPERE, lucrăm mult cu sensuri și cu demersuri.
În luna a cincea sau a șasea de sarcină am avut niște probleme medicale. Nu a fost neapărat un risc de avort, dar am fost internată și am făcut investigații. În aceeași perioadă, în luna august 2009, soțul meu a fost din nou într-o situație foarte gravă și a necesitat o intervenție chirurgicală. Fusese diagnosticat cu cancer pancreatic.
Medicul meu ginecolog, știind toată situația, mi-a spus la un moment dat ceva care m-a marcat profund: că, potrivit legii, dacă tatăl copilului este în viață la momentul nașterii, el poate recunoaște copilul și va apărea pe certificatul de naștere. Dacă tatăl nu mai este în viață, chiar dacă este tatăl biologic, la rubrica „tată” va fi o liniuță.
Eu porneam în propria mea istorie de viață cu această liniuță. Mama mea nu și-a cunoscut niciodată tatăl. A purtat toată viața numele mamei ei și îl poartă și acum — are 76 de ani. Tatăl ei nu și-a asumat niciodată relația cu bunica mea și le-a părăsit.
Și atunci am simțit foarte clar că nu este corect, nu este echitabil, ca acest lucru să se întâmple și copilului meu. Pentru că el avea tată și pentru că amândoi ne-am dorit acest copil.
Cred că sunt două povești total diferite.
Frământarea aceasta a fost foarte puternică…
Gabriela Derdeicea: Da. Știți, se spune că bebelușii, cât timp sunt în pântecele mamei, preiau din frământările, emoțiile și trăirile mamei.
Cred că zbuciumul meu din perioada aceea a fost extrem de intens. Gândul că copilul meu ar putea rămâne „fără tată” nu doar fizic, ci și în acte, m-a tulburat profund.
Ajunsesem să mă gândesc la soluții extreme: dacă ar trebui să prelevez ceva de la tatăl copilului cât timp este în viață — un fir de păr, o probă de piele — pentru a avea un ADN dovedit medical, astfel încât, în cazul unui deces, să pot merge în instanță și să demonstrez paternitatea.
Această frământare a durat mai bine de o lună, până când starea de sănătate a soțului meu s-a stabilizat temporar.
Cred că și Victor — Victor Nectarie se numește copilul — a preluat din această energie, din această preocupare profundă. Mă întrebam mereu: „Cum să fac? Cum să fac?”
Gabriela Derdeicea: Și, din pas în pas, am ajuns să simt că poate chiar asta era soluția: ca el să se nască mai devreme, ca să mă scutească de toate aceste lucruri.
Soțul meu a murit pe 16 decembrie. Pentru mine, perioada aceasta, în fiecare an, este una de rememorare și reculegere.
Dacă Victor s-ar fi născut în ianuarie, nu l-ar fi prins în viață pe tatăl lui. Și atunci simt, într-un fel, că mi-a împlinit o dorință. Ca și cum ar fi spus: „Hai să o ajut pe mama mea. Hai să mă nasc mai devreme.”
O să pun o întrebare care, dacă vi se pare prea delicată, puteți să nu răspundeți la ea. Cum a apărut Victor? A fost o decizie conștientă? Știați de boala tatălui lui și v-ați gândit că vreți să rămâneți cu ceva?
Nu. Nu a fost nimic planificat. A venit pur și simplu așa cum a venit. Și am acceptat ceea ce a venit.
Soțul meu făcea chimioterapie în momentul în care am rămas însărcinată. Nici nu am știut atunci. Doar că apropierea dintre noi a fost atât de puternică… știți… o să mai plâng (n.r. îmi spune asta ștergându-și lacrimile). Dar cred că e bine. Sunt lucruri pe care nu le pot șterge.
Începând de ieri, retrăiesc foarte clar perioada dintre 11 decembrie și 16 decembrie. Atunci ne-am apropiat și mai mult decât eram deja. Și, la un moment dat, pur și simplu am început să mă trezesc dimineața cu greață, cu vărsături, cu dureri de cap, cu o oboseală extraordinară.
Am pus totul pe seama stresului: diagnosticul lui, lucrurile pe care le trăiam împreună, faptul că eu făceam delegații, plecam des din Iași, îl lăsam pe el acasă, apoi mă întorceam în grabă. A fost foarte greu pentru mine, mai ales fizic. Psihic parcă eram pe pilot automat.
Și, la un moment dat, când a doua lună nu mi-a mai venit ciclul, mi-am dat seama că sunt însărcinată.
Nu a existat nicio discuție despre dacă păstrăm copilul sau nu. Nu a fost o decizie formală. Totul a decurs firesc, natural, aproape tacit. Fiecare dintre noi a știut că vom merge mai departe așa, în formula asta.
E foarte frumos și foarte trist în același timp. A fost o căsătorie mai târzie? Încerc să înțeleg vârsta, aproape 40 de ani.
Gabriela Derdeicea: Am avut o relație mai lungă, începută într-un mod… destul de tumultuos. Apoi am oficializat relația și ne-am căsătorit în 2004.
Am avut două sarcini înainte, dar nu eram pregătită atunci să avem copii. Din 2004 până în 2009 nu s-a mai întâmplat nimic, deși nu ne mai protejam. Trăiam foarte liber ceea ce simțeam unul pentru celălalt.
Și, deodată, a venit Victor.
Și care ar fi sensul? Pentru că tot vorbiți despre sens…
Gabriela Derdeicea: Eu l-am trăit ca pe un schimb de ștafetă. Cred că m-a iubit atât de mult încât a ales să nu mă lase singură.
Victor îi seamănă extraordinar de mult. Fiecare gest, fiecare grimasă, fiecare zâmbet, fiecare încruntare… toate îmi amintesc de el. Și cred că a ținut atât de mult la mine încât nu m-a lăsat pur și simplu singură, în gol.
Când e copilul, ai un alt scop. Nu mai ai timp să te pierzi în gânduri. Mergi mai departe pentru că ai pentru cine.
Nu sunt neapărat adepta acestei formulări, dar o folosesc ca să mă fac înțeleasă: a fost un schimb. Deși nu în sensul literal, poate că el a plecat ca să facă loc copilului.
A fost o perioadă extrem de grea. Victor s-a născut prematur. Tatăl lui era în ultimele zile. Cât vă mai amintiți din perioada aceea?
Gabriela Derdeicea: Sunt 16 ani de atunci, dar în fiecare an, inevitabil, se întâmplă. Pe 15 octombrie este ziua lui de naștere. Pe 15 noiembrie este ziua de naștere a lui Victor. Pe 15 mai a fost ziua noastră de căsătorie.
Acest „15” ne-a urmărit.
Și 15 decembrie a fost ziua decesului lui. Dar am declarat 16, pentru că aveam nevoie de cele 24 de ore legale. S-a întâmplat spre dimineața zilei de 16, așa că am trecut data de 16 decembrie.
Și parcă nu trebuia să umbrească un 15 fericit, care fusese până atunci.
Poate că da. Toate zilele de 15 fuseseră, până atunci, zile frumoase pentru noi. Ziua lui, ziua copilului, ziua noastră de căsătorie – toate erau legate de bucurie.
Și tocmai de aceea, poate, s-a întâmplat pe 16. Spre miezul nopții, imediat după ce trecuse de 15. A murit acasă. Și, într-un fel, n-am mai apucat să-l aud, să-l văd, să-i vorbesc.
Eu plecasem într-o delegație la Galați. Voiam să-mi închid anul profesional, ca să pot sta apoi liniștită, în decembrie, acasă cu el. Fără să știu ce urma să se întâmple.
Am ajuns la Galați, am ținut o zi de curs, iar seara, la hotel, mi s-a rupt apa. Noaptea am chemat salvarea și m-au dus la spital.
La Galați?
Da, la Galați. Plecasem cu mașina. A fost o perioadă horror. Dacă ați văzut Moartea domnului Lăzărescu, a fost ceva foarte asemănător.
M-au pus într-un scaun rulant care părea că are roți pătrate, nu rotunde. Am trecut pe un culoar lung, întunecat, cu doar unul sau două neoane care pâlpâiau la capăt. Asta a fost imaginea când am fost dusă de la UPU spre ginecologie, la etajul doi sau trei, nu mai știu exact.
Și Victor a rămas acolo?
Nu. A fost interesant. Victor nu a vrut să vină atunci.
Dimineața l-am sunat pe medicul meu din Iași și mi-a spus să stau liniștită: lichidul se poate reface și, dacă pot ajunge la Iași, e foarte bine.
Soțul meu, cu dureri extraordinare, a venit cu un maxi-taxi la Galați ca să ia mașina. Plecasem cu ea. Și ne-am întors toți trei acasă.
Victor, nenăscut încă, a stat liniștit cu mine, parcă știind că mai are lucruri de făcut.
Am ajuns seara. A doua zi, joi dimineață, m-am internat din nou, iar la prânz am semnat că plec acasă ca să merg spre Iași. Drumul a fost extrem de greu.
Am ajuns acasă. Medicul mi-a făcut o ecografie și a spus că e în regulă până a doua zi. Dimineața m-am internat din nou, sâmbătă. Am stat o săptămână, în perfuzii, ca să pregătim copilul pentru naștere.
Acea săptămână a însemnat, de fapt, intrarea în luna a șaptea. Încă nu aveam șapte luni împlinite. Sistemul respirator se formează în ultimele două luni, iar medicii erau foarte stresați.
La ecografii, estimările erau de 900 de grame. Victor a depășit toate așteptările: s-a născut cu un kilogram și 300 de grame.
Sâmbătă seara, medicul a venit și mi-a spus: „Mâine dimineață te operez. Duminica este zi norocoasă. E 15 noiembrie.”
Toată săptămâna fusese exact cum e acum afară: mohorâtă, cu ploaie, burniță, frunze căzute, vânt. O vreme grea. Iar duminică dimineață a ieșit soarele. A fost o zi extraordinar de luminoasă.
La ora 11:05, când Victor a venit pe lume, au început să bată clopotele de la biserica din curtea spitalului.
Ce emoționant… Victor știe toată povestea asta?
Da, știe.
Când soțul meu a împlinit 50 de ani, era mai mare cu 12 ani decât mine, i-am făcut o petrecere-surpriză. Am avut o fotografie mare cu el, un fel de afiș, de aproape un metru înălțime, poate 90 de centimetri pe 1,20. Toți invitații au semnat pe acel afiș și au scris mesaje și urări pentru el.
După ce a murit, am pus afișul în sufragerie, deasupra unei canapele. Victor l-a cunoscut pe tatăl său mai întâi din fotografie. Când era foarte mic, abia începea să se ridice în picioare și să se țină de marginea canapelei, venea la afiș, bătea cu palma pe el și spunea: „tata, tata, tata”.
Și eu îi spuneam: „Da, el e tata”.
Victor a știut dintotdeauna. De mic. Pentru că toate pomenirile, toate vizitele la cimitir le-am făcut împreună cu el. Îi spuneam: „Aici e tatăl tău. Aici sunt bunicii tăi”. Chiar dacă era foarte mic, nu am ascuns nimic.
Nu s-a pus niciodată problema să vă refaceți viața?
Ba da. Au existat astfel de momente. Idei, să le numim așa.
Soțul meu, pe patul de moarte, mi-a spus să nu rămân singură. Iar eu i-am spus atunci că nu pot face asta, că el este bărbatul vieții mele. Nu aveam în minte ideea de a-mi reface viața, însă, la un moment dat, am cunoscut pe cineva.
Și sunteți împreună și azi?
Da.
Mă susține, mă iubește, mă îngrijește. Facem și lucruri împreună în zona profesională.
Victor are 16 ani acum, nu?
Da, are 16 ani.
Cum duce el toată povestea asta? Nu mai e copilul mic în care să vă proiectați tot trecutul.
Nu, nu mai e.
Avem o relație foarte puternică, bazată pe susținere și înțelegere reciprocă. Ne înțelegem foarte bine. Sigur, există limite, ca în orice relație părinte–copil.
Prin comunicarea relațională pe care o practic, am reușit să construiesc cu el o relație foarte sănătoasă.
Vreau să adaug ceva important: când Victor avea cam 5–6 ani, a murit și tatăl meu. Atunci cred că s-a întâmplat ceva în mintea lui.
M-a întrebat: „Cum s-a îmbolnăvit tati?”
I-am spus: „Nu știu exact care sunt cauzele.”
„L-ați dus la doctor?”
„Da.”
„I-ați făcut tratament?”
„Da.”
„Și ce a făcut?”
„A urmat tratamentul.”
Și atunci m-a întrebat: „Știi de ce nu a funcționat tratamentul?”
I-am spus că nu știu. Că uneori boala este prea gravă. Și acolo s-a oprit.
Dar m-am simțit, cumva, trasă la răspundere. Chestionată foarte direct de un copil mic. M-am întrebat ce era, de fapt, în mintea lui. Dacă nu cumva se gândea: „Oare mama a făcut tot ce trebuia?”
Poate pentru că văzuse și cum s-a implicat mama mea când tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral. L-a dus la doctor, l-a îngrijit, a făcut tot ce a putut. Și totuși, după câteva luni, a murit și el.
Probabil că Victor a pus toate aceste povești cap la cap. Și poate s-a întrebat: „Oare și mama mea a făcut la fel? Oare a fost suficient?”
Nu am vorbit niciodată explicit despre ce și-a imaginat el. Dar am simțit acea întrebare nerostită. Acea responsabilitate pe care, fără să vrei, un copil o pune pe umerii părintelui.
Povestea voastră a ajuns și la alți oameni? Ați pus-o „la vedere”, ca să spun așa?
Nu tot timpul. Depinde foarte mult de context.
Vorbesc despre situația mea și despre lucrurile prin care am trecut atunci când ele pot fi de ajutor altora. De exemplu, am făcut un travaliu de doliu după soțul meu. În sensul că am simbolizat violența pe care am primit-o odată cu diagnosticul și apoi cu decesul lui. Violența aceea emoțională, șocul, ruptura.
Am lucrat mult cu lucrurile grele pe care le-am simțit atunci. Am scris o scrisoare în care i-am mulțumit pentru toate lucrurile bune pe care le-am primit de la el. Și, în același timp, am restituit lucruri care nu au fost bune pentru relația noastră, lucruri care nu mi-au făcut bine mie.
Am lucrat și cu visul nostru de viață comun. Aveam un vis împreună și nu am vrut să rămână suspendat, fără finalitate. Am simțit nevoia să-l închei simbolic, ca să pot merge mai departe.
Toate aceste demersuri m-au ajutat enorm. Și vorbesc despre ele atunci când, în cadrul atelierelor, discutăm despre demersuri personale și despre cum ne poate ajuta metoda. Pentru că, prin comunicare, nu pot schimba trecutul. Dar pot schimba relația pe care o am cu trecutul meu.
Și asta este extrem de important. Pentru că ceea ce sunt astăzi – un om mai echilibrat, care poate vorbi despre aceste lucruri, chiar și cu lacrimi – vine din această muncă. Lucrurile sunt încă vii pentru mine, dar nu mai simt acea durere copleșitoare. Pot să vorbesc despre ele.
Apropo de ce spuneam la început, despre a da înapoi. Sunt convinsă că vă pot găsi și în contexte în care aceste ateliere sunt gratuite sau dedicate comunității. Așa este?
Da. Majoritatea sunt pe bază de voluntariat.
Având o experiență atât de vastă, ați putea, probabil, să câștigați foarte bine din asta. De ce nu o faceți?
Cred că nu știu încă să fac această trecere. Mi-a fost mult mai simplu să dăruiesc pur și simplu decât să monetizez sau să ies în față într-un anumit fel.
Cum a fost perioada imediat după nașterea lui Victor?
De când l-am născut și până pe 7 ianuarie – aproape două luni – pentru mine a fost un răgaz. Un timp necesar ca să pot face înmormântarea, pomenirile de nouă zile, tot ce era de făcut în zona aceasta a doliului.
Toate evenimentele noastre s-au succedat într-un ritm aproape imposibil de dus: nașterea, apoi decesul, pomenirile, pomenirea de 40 de zile, botezul lui Victor, din nou pomeniri, apoi ziua lui de un an… Un șir continuu de celebrări și comemorări.
Am reușit cumva să-mi trag sufletul între comemorare și celebrare. Așa a fost. Pentru că Victor a rămas în spital, îngrijit în secția de neonatologie, nu a fost nevoie să-l duc cu mine, să-l mut dintr-un loc în altul. Asta a fost, într-un fel, partea bună. De ajutor.
După aceea a urmat boala lui Victor…
Da. Victor s-a îmbolnăvit la botez. A răcit și am stat aproape două luni în spital cu el. Au fost momente în care am fost pe muchie. Am simțit că aș putea să-l pierd și pe el.
Atunci am realizat care este, de fapt, cea mai mare durere pentru mine: neputința.
Neputința că nu poți face nimic pentru cel de lângă tine.
Mă culcam seara în parc, plângeam pe furiș, înghițind noduri, fără să știu dacă a doua zi dimineață se va mai trezi. La fel fusese și cu soțul meu.
Nu am plâns niciodată unul în fața celuilalt. Am fost mereu tare, m-am ținut. Dar pe la colțuri, când nu eram cu el, da… a fost cumplit de greu.
Neputința nu are leac. Este cel mai greu de dus.
Sentimentul că nu ai putut face mai mult decât ai făcut.
Și boala lui Victor a reactivat tot ce trăiseți deja…
Da. Când Victor s-a îmbolnăvit, medicul mi-a spus că este foarte grav. O răceală care s-a transformat într-o pneumonie severă. Erau termeni medicali, complicații, lucruri pe care nici nu am reușit să le rețin atunci.
În acel moment s-a activat din nou neputința. Exact aceeași.
Era ca și cum aș fi fost umflată la maximum, ca un balon plin de neputință. Și, la un moment dat, m-am dezumflat complet.
Am spus: dacă e să fie, să fie. Mai mult de atât nu pot face. Pot doar să mă rog. La Dumnezeu, la cine ar putea să mă ajute. Atât.
Și, cumva, din momentul acela am trecut mai ușor peste diagnosticul lui Victor. Am trecut mai ușor peste frica aceea uriașă.
Citește și: Lovită crunt de viață, și-a petrecut un an prin spitale alături de soțul ei grav bolnav. Atunci a văzut cu ce se confruntă ceilalți pacienți și familiile lor și a vrut să-i ajute. Cum s-a născut, din durere și revoltă, Casa Filip
