Lucrețiu Pătrășcanu: și-a scuipat partidul și a plătit cu viața

Cine a fost Lucrețiu Pătrășcanu? În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, la Fortul 13 al închisorii Jilava, într-un coridor cu pereți umezi și lumina prea slabă, un bărbat de 53 de ani, slăbit, cu hainele atârnând pe el, e scos din celulă și condus în curtea interioară. Peste câteva minute, un ofițer al Securității trage un glonț în ceafa lui. Cu câteva zile mai devreme, în fața completului de judecată care tocmai îl condamnase la moarte, același bărbat își ridicase capul și spusese, cu o voce în care oboseala de șase ani de anchetă nu mai ascundea disprețul: „N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzațiile care mi se aduc.”

Bărbatul se numea Lucrețiu Pătrășcanu. Era singurul lider comunist român executat chiar de regimul pe care îl ajutase să se instaleze. Era jurist strălucit, doctor de la Leipzig, fiu al unui scriitor cunoscut, autor al proclamației regale din 23 august 1944, ministru al Justiției timp de patru ani și, poate cel mai important, un om care, într-un partid populat în mare parte de activiști semianalfabeți formați la Moscova, era, la propriu, singurul intelectual autentic.

Iată povestea lui. Și a României pe care ar fi putut să o construiască.

Lucrețiu Pătrășcanu, un copil din Bacău, născut într-o casă de cărți

Lucrețiu Pătrășcanu s-a născut pe 4 noiembrie 1900, la Bacău, într-o familie care, într-o Românie încă țărănească, făcea notă discordantă. Tatăl lui, Dumitru D. Pătrășcanu, era profesor de istorie și scriitor, cu descendență din familii boierești moldovenești, autor apreciat al unor schițe umoristice în maniera lui Caragiale. În casa familiei se citea cu naturalețe franceza și germana, se discutau ziarele de la Paris, se ascultau opiniile la cină. Era un mediu care, în România primei jumătăți de secol XX, forma oameni cu opinii ferme și cu reticența de a și le ascunde.

Lucrețiu a avut un frate, tot Dumitru, și o copilărie despre care arhivele păstrează relativ puține detalii. Există o fotografie faimoasă în care cei doi frați, foarte mici, au fost costumați de mama lor, după moda vremii, în fetițe cu fundă mare, detaliu pe care istoricii îl citează amuzați ca să arate cât de diferit era microcosmosul burghez moldovenesc al anilor 1900 de clișeul comunist despre „exploatatori”.

Dreptul la București, doctoratul la Leipzig

A urmat Facultatea de Drept a Universității din București, pe care a terminat-o în 1922. Apoi, ca tânăr burghez al vremii, a plecat la studii în Germania. La Universitatea din Leipzig și-a luat doctoratul în economie politică în 1925, cu o teză care arăta deja spre ceea ce avea să devină: un intelectual marxist serios, capabil să citească Kapitalul în original și să-l citeze în latinește când era cazul.

Se alăturase Partidului Comunist din România încă din 1921, la constituirea lui. Avea 20 de ani și făcea parte din primul val de adevărați comuniști români, cei dinaintea activistelor formate la Moscova în anii 1930. Era, dintre toți, cel mai instruit. Prin 1931 a fost ales în Parlamentul României pe listele Blocului Muncitoresc-Țărănesc, unul dintre rarele momente în care PCR, încă legal pentru scurt timp, a avut reprezentare parlamentară directă.

Lucrețiu Pătrășcanu: politica și amanta numărul unu

Într-un interviu repetat de presa interbelică, Lucrețiu Pătrășcanu spunea, jumătate ironic, jumătate lucid: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica.” Formularea a rămas. Bărbatul înalt, elegant, cu trăsături care aminteau mai mult de un diplomat austriac decât de un revoluționar, avea succes la femei și nu se ascundea.

Viața lui personală cea mai stabilă a fost, totuși, căsnicia din 1939 cu Elena Pătrășcanu, născută Herta Schwammen, pe care o salvase dintr-o anchetă a autorităților și pe care a luat-o de soție după ce ea a fost botezată ortodox de preotul și scriitorul Gala Galaction. Elena Pătrășcanu avea să devină, în anii 1940, una dintre fondatoarele teatrului de păpuși „Țăndărică” din București, creatoare de costume și păpuși. O femeie cu propria ei carieră, alături de un bărbat cu propriile lui ambiții. Au trăit împreună, cu toate crizele, până la arestul lui din 1948.

23 august 1944: momentul în care a scris istorie

În vara lui 1944, Armata Roșie se apropia de granițele României. Antonescu era tot mai izolat. Un grup de oameni, printre care regele Mihai, generalul Constantin Sănătescu, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Lucrețiu Pătrășcanu pentru PCR, au pus la cale lovitura care avea să scoată România din alianța cu Germania și să o treacă de partea Aliaților.

Pătrășcanu a fost, practic, singurul comunist român care a participat direct la negocierile cu regele Mihai. A redactat, în mare parte, textul proclamației regale din seara de 23 august 1944. Era un lucru pe care nimeni altcineva din PCR nu l-ar fi putut face: să se așeze în același Palat Regal cu ofițeri superiori și să vorbească în numele unui partid care, cu o zi înainte, încă era ilegal.

A doua zi, pe 27 august 1944, în guvernul Sănătescu, a fost numit ministru al Justiției. Primul comunist din istoria României care intra într-un guvern. Avea 43 de ani.

Ministrul Justiției, 1944-1948

A rămas ministru al Justiției prin guvernele Sănătescu, Rădescu și Groza, până în februarie 1948. Aproape patru ani în care a făcut, din poziția aceea, lucruri pe care generațiile de după aveau să le cântărească cu atenție. A inițiat Legea nr. 640/1944, care a abolit inamovibilitatea magistraților și a permis epurarea a peste o mie de judecători. A semnat, ca parte a delegației României conduse de Gheorghe Tătărescu, Tratatul de Pace de la Paris din 1947.

Între 1946 și 1947 a fost membru al Biroului Politic al PCR, practic în vârful partidului. Iar la un miting de la Cluj, în iunie 1946, a rostit un discurs despre Transilvania care avea să-i pecetluiască destinul. Presa oficială comunistă i-a atribuit, ulterior, propoziția „Înainte de a fi comunist, sunt român”, folosită ca dovadă de naționalism burghez în dosarul care avea să-l ducă la execuție. Istoricii au arătat, mai târziu, că formularea reală a fost, probabil, „Sunt comunist pentru că sunt român”, iar atribuirea propoziției explozive a fost făcută de un informator al Securității, Pavel Apostol, într-o declarație din 1952, exact în pregătirea procesului.

Pătrășcanu a afirmat, în discurs, că Transilvania aparține și va aparține statului român în întregime. A criticat revizionismul maghiar. Cu atât a fost de ajuns.

Lucrețiu Pătrășcanu: Căderea, 1948

Pe 28 aprilie 1948, Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat. Gheorghiu-Dej, care îl vedea ca pe singurul rival cu adevărat periculos în PCR, cu studii, cu prezență, cu legături internaționale, cu carismă, a decis să-l lichideze. Ideea era ca Pătrășcanu să fie procesul-spectacol al României, echivalentul lui Rajk din Ungaria, al lui Slánský din Cehoslovacia, al lui Kostov din Bulgaria.

Ancheta a durat șase ani. E, până astăzi, cel mai lung proces al unui lider comunist din istoria blocului sovietic. Pătrășcanu a fost interogat, uneori, chiar de Gheorghiu-Dej în persoană. A refuzat să-și recunoască vinovăția. A refuzat să ofere spectacolul dorit. Spre deosebire de inculpații din procesele de la Praga și Budapesta, care și-au dactilografiat mărturisirile cu propria mână, Pătrășcanu a tăcut sau a negat. Asta a complicat scenariul, a amânat totul cu ani, și a iritat profund conducerea partidului.

Procesul, aprilie 1954

În cele din urmă, pe 14 aprilie 1954, Tribunalul Suprem Militar l-a condamnat la moarte pentru „trădare”, „spionaj în favoarea imperialismului” și „naționalism burghez”. Alături de el a fost condamnat la moarte Remus Koffler, un alt comunist vechi. Ceilalți inculpați din „lotul Pătrășcanu” au primit pedepse cu închisoarea între 8 și 15 ani.

Pătrășcanu, care ani de zile refuzase să vorbească în fața anchetatorilor, a vorbit în fața curții. Nu ca să se apere. Ca să-i umilească. Propoziția lui finală, înregistrată în arhivele procesului, e una dintre cele mai memorabile din istoria proceselor politice ale lumii comuniste: „N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzațiile care mi se aduc.”

Noaptea de la Jilava

În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, la Fortul 13 al închisorii Jilava, în locul numit „Valea Piersicilor”, au fost împușcați Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler. Execuția s-a făcut rapid, fără preoți, fără ultime dorințe consemnate, fără mormânt marcat.

Elena Pătrășcanu, soția lui, aflase cu o săptămână înainte că soțul ei fusese condamnat. Aflase din gazetă, la fel ca restul țării. Trupul nu i-a fost înapoiat niciodată. Până azi, locul exact în care a fost îngropat corpul lui Lucrețiu Pătrășcanu rămâne nedocumentat cu certitudine. Undeva, în Valea Piersicilor, în pământul închisorii.

Lucrețiu Pătrășcanu: Reabilitarea, 1968

La Plenara Comitetului Central al PCR din 22-25 aprilie 1968, Nicolae Ceaușescu, devenit secretar general din 1965, a anunțat reabilitarea post-mortem a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Era un gest politic: Ceaușescu voia să-și construiască propria legitimitate pe ruinele moștenirii lui Gheorghiu-Dej, iar Pătrășcanu era o armă simbolică excelentă, un comunist naționalist ucis de Moscova prin oamenii ei din București.

Raportul oficial a stabilit că procedurile din cazul Pătrășcanu „s-au desfășurat fără a asigura temeinicia acuzațiilor aduse de organele de anchetă” și că responsabilitatea cădea asupra membrilor Biroului Politic de atunci. Practic, asupra lui Gheorghiu-Dej, deja mort din 1965, și asupra câtorva executanți. Ancheta oficială nu a fost dusă niciodată până la capăt, iar dosarul nu a fost făcut public integral decât după 1989.

De ce rămâne o întrebare importantă

„Oare cum ar fi arătat România sub Lucrețiu Pătrășcanu?” e o întrebare pe care istorici, jurnaliști și scriitori români o pun în continuare, cu uimire reînnoită. Pătrășcanu era, cu toate compromisurile lui, singurul lider PCR capabil de un dialog intelectual serios cu Occidentul, cu o formație academică occidentală, cu o minimă deschidere culturală. Nu era un democrat. Era, în fond, tot un comunist convins. Dar era un comunist român, nu un comunist importat.

Alternativa Pătrășcanu, dacă ar fi ajuns să conducă PCR în locul lui Gheorghiu-Dej, ar fi putut duce România spre un model mai aproape de al Iugoslaviei lui Tito: naționalist, închis, autoritar, dar relativ autonom față de Moscova. Sau ar fi putut să se prăbușească mai repede. Nu există cum știi.

Ce se știe e altceva. Un om care a avut timp, în închisoare, să înțeleagă până la capăt că sistemul în care crezuse l-a devorat exact cum devorase pe alții înaintea lui. Un om care, pus în fața morții, a refuzat să-și trădeze demnitatea. Un om care a lăsat în urmă o propoziție, „scuip pe acuzațiile care mi se aduc”, care a circulat oral, în șoaptă, zeci de ani, în România lui Ceaușescu, ca o formă de rezistență pasivă.

Lucrețiu Pătrășcanu, astăzi

În București, o stradă îi poartă numele. În manualele de istorie, figurează scurt, de obicei ca „victimă a stalinismului românesc”. În cărțile de istorie serioase, printre care cele ale Laviniei Betea, care a dedicat un studiu întreg cazului, Lucrețiu Pătrășcanu apare mai complex: niciun sfânt, niciun simplu erou, ci un intelectual lucid prins într-o mașinărie pe care crezuse că o poate stăpâni și care, până la urmă, l-a strivit.

Un fiu de profesor din Bacău care a ajuns să scrie proclamația regelui în august 1944 și să fie împușcat de foștii tovarăși zece ani mai târziu. O viață ca o piesă de teatru cu final previzibil, în care protagonistul refuză, până la ultima replică, să joace rolul care i se scrisese.