fbpx

Căutare

Share this article

Crin-Triandafil Theodorescu este preot și speolog, îndrăgostit de oameni și de povești, care a creat, nu de multă vreme, o provocare incitantă pe Facebook: „Fură o carte! Te-ajută popa!”

Părintele Crin Theodorescu vine din Mangalia și, la vârsta studenției, când cobora de pe crestele munților în căutarea locului unde a stat o vreme Liviu Rebreanu, în Năsăud, a întâlnit pe stradă o fată. Fata este acum soția lui, iar tânărul a decis să rămână în celălalt capăt al lumii pe care o cunoștea pentru a avea familia ce și-o dorea.

Părintele este absolvent de studii teologice, dar și de geografie, iar când nu slujește la Biserica din Lușca, pe care o numește cea mai frumoasă biserică din lume, după Hagia Sofia, lucrează în complexul muzeal năsăudean și îngrijește de peștera Izvorul Tăușoarelor, acolo unde de doi ani de zile îi este coleg și uneori șef fiul său, Mihai.

De ce ați lansat această provocare pe Facebook?

Crin-Triandafil Theodorescu: Pentru că mi s-a părut atât de frumos și înălțător să furi o carte. Există niște furturi, pe care Ionel Teodoreanu le numește undeva furturi lirice, adică să furi o floare când iubești și să furi o carte când ești curios să afli. Ele ar trebui dezincriminate de codul penal. Iar gestul de a fura o carte mi s-a părut ca un răsărit de soare într-o lume cenușie. Mi se pare că nu e totul pierdut.

Astfel am pornit provocarea „Fură o carte, te-ajută popa!”, care s-a bucurat de un succes surprinzător, nu doar din partea copiilor care mă caută și îmi trimit cererile lor, ci și din partea multor oameni care nu mă cunosc, dar care își doresc din inimă să fie printre donatorii acestor cărți.

Cum funcționează?

Crin-Triandafil Theodorescu: Tehnic, e destul de simplu. Primesc mesaje în privat, pe Facebook sau pe Whatsapp, adolescenții sau părinții lor îmi transmit cererile lor, adică titlul și autorul, eu comand cartea, o cumpăr și o împachetez cu două variante de ciocolată, fiindcă m-am documentat. Ciocolata amăruie, cu multă cacao, este cerută în special de domnișoarele din anii terminali de liceu, iar cei mai mici dintre cititori doresc ciocolata cu alune.

Împachetez totul într-o hârtie de ziar, neapărat așa, leg pachetul o sfoară, cum mi-am amintit eu că am văzut cândva un copil sărac pe drumul spre școală, cu cărțile legate cu sfoară, fiindcă nu avea ghiozdan.

La buna înțelegere abandonez acest colet undeva în proximitatea persoanei care va deveni proprietarul ei, de obicei în spatele statuii de la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, unde slujesc ca muzeograf, sau pe o bancă în parc, ori legat de marginea unui gard, ori pe treptele celei mai frumoase biserici din lume, după Hagia Sofia, adică Biserica din Lușca. Copiii vin, iau cartea și pleacă fericiți.

Crin-Triandafil Theodorescu, preot și speolog

De unde știți?

Crin-Triandafil Theodorescu: Pentru că îi urmăresc pe ascuns, cu o bucurie de copil. Îi văd cum iau cartea încântați și dispar. Fetele vin însoțite, de obicei, de câte o colegă. Hohotesc, iau cartea și pleacă cu ea, ciripind, vesele. Băieții vin singuri, se uită în jur, ca într-un roman polițist, și recuperează cartea de pe treptele bisericii.

Cărțile au poveștile lor, dar în această provocare se naște o poveste nouă. Mă gândesc cum vor rămâne aceste cărți în bibliotecile și mințile lor, le vor scoate ani mai târziu și-și vor aminti: „Această carte o am din liceu. Era un popă, un pic cam ciudat, care împrăștia cărți. Iar eu am furat această carte de la el.”

De unde v-a venit ideea?

Crin-Triandafil Theodorescu: Citeam în presă că în Bistrița a fost capturată o fată care a furat o carte. Ideea mi s-a părut strălucitoare, iar gestul ei tulburător. Așa că am decis să perpetuez acest eveniment pe care eu l-am văzut astral.

Un copil care fură o carte! E minunat. A stat Planeta în loc când am citit asta.

Inițial am decis să cumpăr lunar o carte, din banii mei, și să o dăruiesc unui copil care-și dorește un volum anume. Ulterior, evenimentul s-a amplificat, au intervenit sponsori, prieteni sau oameni pe care nu-i cunoscusem niciodată. A fost o vreme când petreceam câte o oră pe zi împachetând cărți și plimbându-mă cu ele prin oraș. Și e minunat. Am un sentiment rocambolesc, de parcă m-aș lupta cu fiarele în junglă sau m-aș cățăra pe Everest, de parcă aș explora cele mai adânci peșteri de pe Planetă.

Dincolo de asta, lumea este strâmbă câtă vreme avem copii care-și doresc cărți și nu pot să ajungă la ele ori atâta vreme cât avem animale închise în condiții greu de imaginat, în Grădini zoologice. Lumea este strâmbă câtă vreme avem bătrâni care-și drămuiesc banii la casieria unei farmacii. Iar toate astea sunt lacune, sunt suferințe.

Ați furat vreodată o carte?

Crin-Triandafil Theodorescu: Tata a fost un cărturar, un iubitor de carte și, mai mult decât atât, a fost un bibliofil. Iubitorul de carte care devine bibliofil cade într-un păcat foarte greu, începe să iubească materia cărții, nu conținutul ei.

Bibliofilul este un păcătos, tata era un păcătos și mi-a transmis și mie această dragoste față de cărți.

Am trăit într-o casă în care exista o bibliotecă, o încăpere închinată cărții, unde se afla un singur birou micuț, la care tata își lucra uneori documentele de serviciu, iar pereții erau acoperiți de volume. Nu a fost nevoie să fur cărți, fiindcă am trăit cu ele.

Dar am furat o floare, un trandafir.

Adolescent fiind, l-am luat din curtea unui om care-și iubea atât de mult trandafirul acela. A existat în viața mea un medic care m-a îngrijit într-un spital în care am fost internat două luni, și cu care mă plimbam mult printr-o curte doldora de opere de artă pe care le cumpărase sau le crease el însuși. Într-una dintre plimbări mi-a arătat un trandafir pe care îl adusese din străinătate și îl adaptase la noi. Era foarte mândru de el, mai ales că acea varietate nu exista atunci în România. Urma să înflorească în câteva zile. Am pândit momentul, iar în dimineața în care floarea s-a deschis, l-am tăiat pe furiș, am sărit gardul spitalului, am alergat la casa unei fete pe care o iubeam și am pus trandafirul pe pragul casei.

Ani mai târziu, larma din acea dimineață, când medicul și-a descoperit comoara furată m-au ajuns din urmă și m-a copleșit un sentiment de vinovăție.

Zilele trecute, povestind cu un preot drag sufletului meu i-am relatat și această întâmplare din tinerețe, care, vă spun, m-a căutat.

Medicul nu mai este.

Îi povesteam preotului acestuia înțelept despre drama din sufletul meu și el mi-a spus că singura cale de a ieși din această situație este să fur un trandafir și să-l pun pe mormântul medicului.

Crin-Triandafil Theodorescu, părintele speolog

Îmi spuneți acum despre această binecuvântată consultare, dar deunăzi îmi vorbeați despre izolarea în care se află mama dvs. și de o binecuvântată singurătate. Cum stau lucrurile, de fapt?

Crin-Triandafil Theodorescu: Niciodată nu am fost mai aproape de Dumnezeu, privind propria mea persoană în ideea de comunitate și de liturghie și de euharistie. Privindu-mă pe mine, niciodată nu am fost mai aproape de Dumnezeu ca în singurătate. Atunci mi-am auzit Eul vorbind curat, ingenuu, cu Creatorul. În peșteră sau pe vârf de munte. În momentele de tăcere.

E foarte mult zgomot de fond în viața noastră și nu-l mai auzim pe Dumnezeu.

Bătrânețea nu este atât de înfricoșătoare, dacă știi să o gestionezi corect. Mama citește, în singurătatea ei, o carte în fiecare noapte. Trăiește singură într-o cabană în pădure, unde s-a mutat împreună cu tata acum 20 de ani. Între timp tata s-a dus, dar mama nu a vrut nicicum să plece din casa ei.

Suferă, ca toți din familia noastră, de o insomnie cronicizată, cu care ne-am consolat, citește noaptea și în fiecare zi învață două cuvinte necunoscute, pe care le caută în dicționarul pe care i l-am dăruit și le notează, fiindcă își dorește să-și mențină creierul viu, verde.

În singurătate s-a reclădit pe ea însăși.

Dacă ai o comunicare privilegiată cu Dumnezeu, ce rost mai are să te întorci în lume?

Crin-Triandafil Theodorescu: Are, pentru că drumul spre Dumnezeu trece prin cel pe care îl iubești, prin aproapele tău. Nu există nicio legătură directă cu Dumnezeu.

Imaginați-vă că drumul omului spre Dumnezeu este un lift. Te urci, dar nu poți apăsa direct butonul Cer. Va trebui să apeși pe rând butoanele tuturor etajelor unde se află oamenii pe care îi iubești tu. Altfel nu poți ajunge direct în cer.

Și dacă nu ai oameni pe care îi iubești pentru că ești rănit și aceste răni te-au învățat să te ferești de oameni, fiindcă ei te rănesc, ce faci? Nu mai ajungi la Dumnezeu?

Crin Triandafil Theodorescu: Dacă nu știi să iubești nu ajungi la Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. Așa zicea sfântul Ioan și este cea mai înaltă și mai frumoasă cugetare a tuturor timpurilor.

Dacă nu știi să iubești ai pierdut singurul lucru care te separă fundamental de regnul animal.

Ce rost au cărțile în această căutare a iubirii?

Crin-Triandafil Theodorescu: Niciun rost.

Cuvântul rost este, în sine, tulburător. Există o carte fantastică a lui C. Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”. Acolo, filozoful observă faptul că acest cuvânt românesc are niște sensuri tulburător de anacronice.

O dată, rost înseamnă gaură, dar nu o gaură oarecare, ci o lipsă care trebuie astupată. De acolo vine și verbul a rostui, adică a umple ceva. în același timp, rost înseamnă și sens, fiindcă definiția omului este de vid care trebuie să se umple cu ceva. Ne întoarcem așadar la Mihai Eminescu și la Tao Te Qing, care în cartea sa, „Cartea Drumului către Adevăr”, povestește, cu 4 secole înainte de Hristos, că omul este un vas, iar noi nu ar trebui să fim atenți la forma și materialul din care este creat acest vas, ci la volumetria pe care el o înglobează. Acesta este sensul unui vas, golul.

Or, omul este un gol, un vas care trebuie umplut. Cu ce îl umpli? Cu iubire.

Care este rostul cărții? Niciunul. Nicio carte nu te va învăța să iubești.

Iubirea este Dumnezeu care se plimbă desculț prin sufletul tău, prin iarba care crește acolo. Abia când vei înțelege acest adevăr poți trece mai departe și să-l cauți în alte forme, prin cărți.

Care este rostul unei cărți?

Am cunoscut odată o femeie analfabetă, căsătorită cu un învățător. Am cunoscut-o și am întrebat-o: „Cum era soțul dumneavoastră?”. Iar ea mi-a răspuns într-un mod surprinzător: „Soțul meu era cam leneș. Eu, continuă ea, aveam o curte plină cu animale, care trebuiau îngrijite, iar soțul meu stătea zile întregi, cocoțat în vârful patului, iar aici vine partea frumoasă, cu o carte în mână, uitându-se în ea.”

Acea femeie vedea actul lecturii ca pe o contemplare. Soțul ei, cocoțat în vârful patului era părtaș la o lume întreagă, pe care o studia atent de pe vârful unui munte, așa cum o zugrăvise autorul. Căci, ce altceva poate fi cartea decât experiența rafinată și subtilă a vieții unui om.

Din exterior, drumul preoției pare unul greoi: greu de luat, greu de dus, greu de închis. Poate că din interior nu se vede așa. Cum ați decis să o luați pe acest drum?

Crin-Triandafil Theodorescu: Ar fi foarte ortodox să spun că, în virtutea liberului arbitru, am decis eu să devin preot. Dar sunt atât de multe lucruri în viața mea care mă fac să cred mai degrabă că este o conlucrare.

În copilăria mea, ideea de a sluji lui Dumnezeu mi se părea extrem de îndepărtată pentru că nu înțelegeam menirea de dincolo de moarte. Copil fiind, vedeam înmormântările și nu înțelegeam cum poți gestiona o asemenea durere.

Logica morții nu poate fi suportată decât în crezul existenței lui Hristos, care aduce această promisiune: „și noi vom învia!”

Abia după ce am reușit să-mi împropriez învierea hristică, am putut porni pe acest drum, care este și greu, și ușor, și frumos dar și cumplit, de foarte multe ori.

De ce ați ales această apăsare? Puteți oricând să vă retrageți, nu?

Crin-Triandafil Theodorescu: Un preot nu mai poate să se retragă din slujba sa. Chiar dacă ar face-o pur administrativ, ar avea o retragere voluntară sau forțată de circumstanțe neprevăzute, el continuă să rămână preot.

Dacă veți cerceta istoria recentă a României, veți vedea că în închisorile comunismului au existat preoți care nu aveau nici statut de angajat clerical, nici epitrahilul cu ei dar au fost preoți acolo, fiindcă preotul rămâne îmbrăcat în harul lui Hristos, oriunde ar fi.

Acest veșmânt nevăzut al lui Dumnezeu, pe care îl îmbracă la preoțire, îl responsabilizează să împrăștie iubirea lui Dumnezeu pe Pământ.

Și dacă e nepriceput?

Crin-Triandafil Theodorescu: Tainele pe care le săvârșește cu mâna lui nepricepută sunt valide, Hristos e acolo. În ceea ce privește nepriceperea preotului de a împrăștia lumina hristică în preajma sa, aș fi foarte sceptic că ar exista, fiindcă de multe ori aparențele sunt tulburător de înșelătoare.

V-aș povesti o întâmplare aproape antologică, pe care am decupat-o în contextul unei discuții cu un coleg, preot, pe care l-am sunat într-o zi de duminică, după Sfânta Liturghie, fiindcă-l iubesc și e prietenul meu, și l-am întrebat despre el, cum e, ce mai face. Și el mi-a răspuns: „frate dragă, sunt așa de dezamăgit! Am fost duminica asta la biserică, am slujit, am cântat frumos, am tremurat în fața altarului, tot sufletul mi l-am pus acolo și cu toate astea, când am predicat, am văzut o băbuță care aproape adormise, alta care se uita pe pereți, alta care nu era atentă. Și m-a cuprins o tulburare. Oare eu pentru cine vorbesc? Oare eu nu sunt nepriceput?”

 

Am încercat să-l încurajez apoi am încheiat conversația. A doua zi m-a sunat cu fericirea în voce. Mi-a spus: „frate dragă, ții minte ce ți-am povestit ieri despre oamenii neatenți la predică? Nu ți-am terminat bine povestea și m-am urcat în mașină și am plecat să-mi vizitez un unchi care locuiește în parohia mea, într-o zonă izolată. Unchiul meu nu are picioare și nu se deplasează decât până în curte sau la poartă, stă la soare. Când am ajuns la el mi-a spus: „părinte nepoate, mi-a plăcut foarte mult slujba pe care ai ținut-o astăzi în biserică.” Evident că l-am întrebat de unde știa acest lucru. Și mi-a răspuns: „eu ies cu scăunelul la drum și, când vin oamenii de la biserică, îi întreb despre ce a fost predica părintelui astăzi. Unul îmi spune puțin, altul îmi spune puțin și, adunând puținul de la fiecare, ascult ce ai spus în biserică, iar ce ai spus astăzi m-a uns pe suflet.”

Așa că spun să lăsăm istoria să vorbească pentru fiecare dintre faptele pe care le-am făcut pe Pământ.

Cine din familia dvs. v-a orientat spre Dumnezeu?

Crin-Triandafil Theodorescu: Nu cred că s-a întâmplat altfel decât la ceilalți. Am avut o străbunică în Mangalia, care a trăit 104 ani și care, când eram mic, mă ducea la biserică. Și era absolut plictisitor, pentru că în timpul săptămânii, la o biserică precum cea din Mangalia eram trei băbuțe și un copil. Iar copilul se uita pe pereți, dar pictura era afumată și el nu distingea bine imaginile. Iar copiii, știți, sunt atrași de imaginile foarte frumoase și foarte colorate. Iar ce avem noi pe pereții bisericii se și numește Biblia ilustrată a copiilor și a analfabeților. Dar poate că străbunica mea știa mai mult decât știam eu, copil fiind. Iar mai mult decât ea, știa bunul Dumnezeu, care are pentru fiecare dintre noi un plan.

Din Mangalia până în Bistrița ar fi fost atâtea locuri în care v-ați fi putut opri. De ce atât de departe?

Crin-Triandafil Theodorescu: În sfintele scripturi sunt niște cuvinte tulburătoare care spun așa: „acolo unde este inima ta, acolo este și comoara ta!”. Sau invers.

E destul de simplu.

Eram cu rucsacul în spate, coboram din Munții Rodnei, căutam o localitate, numită Maieru, unde locuise Liviu Rebreanu mulți ani, în copilăria sa, și de care era foarte legat sufletește. De altfel îi și spune „cuibul visurilor sale”.

Cum aflasem din „Scânteia tineretului”, eu, pasionat de literatură, că în apropierea acelei localități regăsesc un muzeu cu câteva dintre obiectele personale ale lui Liviu Rebreanu, am pornit în căutarea lui.

Cu rucsacul în spate, cu pantaloni scurți și bocanci, în postul Sfintei Marii, am văzut o fată, iar fata aceea este acum soția mea, fiindcă acolo unde este comoara ta e și inima ta.

E limpede cum a apărut dragostea pentru Bistrița. Dar dragostea pentru literatură cum s-a ivit și cum s-a potențat după ce ați descoperit comoara?

Crin-Triandafil Theodorescu: Totul a început de la tata. Vă povesteam că viața lui a fost ornată cu cărți, așa cum viața unor oameni este ornată cu haine.

Undeva pe la 6 ani, când deja citeam binișor, tata mi-a spus că trebuie să încep să citesc, ceea ce mi se părea foarte anevoios. Dar pentru că tata insistase, plictisit și oftând, am extras o carte la întâmplare. Prima carte a vieții mele a fost „Kimonoul înstelat”, semnat de Victor Eftimiu, un roman pseudo-polițist. Când tata s-a întors în bibliotecă, 20 de minute mai târziu, m-a găsit întins pe burtă, pe mochetă și citind. M-am uitat la el și i-am spus: „te rog, nu mă întrerupe! E foarte interesant” Și de-atunci nu m-a mai întrerupt nimeni.

Suntem ceea ce sădesc în noi părinții, educatorii, profesorii sau preoții noștri, toți cei care ne fac educația formală, non-formală și informală.

Pe urmă, Dumnezeu, grijuliu cu oamenii care aveau să mă formeze, mi-a scos în cale tot felul de oameni frumoși, cărturari, povestitori, pentru că a citi nu este totul, ci importanți sunt oamenii care îți arată, îți recomandă ce să citești. Pentru mine, profesorul de lectură a fost tata, pentru copilul meu acel profesor am fost eu.

Crin-Triandafil Theodorescu și Mihai Theodorescu, fiul său

Câți astfel de ghizi ați mai avut?

Crin-Triandafil Theodorescu: Întâi de toate, pe tata. Apoi e doamna Dora Popovici, profesoara de română din liceu, apoi profesorul minunat din facultate, părintele Mihoc, profesor de Noul Testament, care rafina lectura la un nivel de-a dreptul astral, scintilant. Și spunea așa: „fiecare carte nepotrivită pe care o citești ocupă locul uneia minunate care-ți va scăpa pentru totdeauna”.

Ce facultate ați făcut?

Crin-Triandafil Theodorescu: Am studii de teologie și de geografie, eu ocupându-mă, o lungă perioadă din viață, de managementul unei peșteri. Sunt și acum muzeograf la Complexul Muzeal Bistrița Năsăud, mai precis la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, în sine o poveste aparte și mă ocup printre altele de Peștera Izvorul Tăușoarelor, o arie protejară sub și supraterană, evident, cea mai frumoasă peșteră de pe Planetă, pentru că o iubesc. Dincolo de romantismul expresiei mele, peștera cuprinde în ea niște caractere geologice și biologice unice pe Planetă și de un mare potențial științific.

Fericirea și mai mare este că în această peșteră, de doi ani, îmi este coleg și uneori șef, fiul meu, Mihai, pe care l-am învățat speologie de la 5 ani și jumătate și care este partenerul meu de cercetare și de discuții, iar anul acesta am publicat pentru prima dată împreună, iar asta este una dintre cele mai mari bucurii sufletești pe care le-am trăit în viața mea.

Ce ați sădit în copilul  dvs așa încât, între potențiala preoție și potențiala speologie a ales-o pe cea de-a doua?
Crin-Triandafil Theodorescu: Mi-am crescut copilul în biserică. Cea mai frumoasă biserică din lume, după Hagia Sofia, biserica din Lușca, unde slujesc eu și unde a crescut Mihai, are altarul construit un pic mai special, adică trebuie să cobori o treaptă, pentru ca apoi să urci o treaptă. Această coborîre și urcare au o semnificație aparte, fiindcă este tot o aluzie a mesajului evanghelic: „cine dorește să se înalțe pe sine, trebuie să se coboare pe sine!” Înainte de a te apropia de Dumnezeu trebuie să te smerești, să te deșerți și abia apoi poți deveni vasul pe care Dumnezeu îl umple.

Copilul meu stătea acolo în fiecare zi în care ajungeam în altar și mă aștepta. La 5 ani și jumătate l-am dus în peșteră, a crescut în preajma acestor valori pe care le-am conservat în familie, iar prin niște oameni minunați pe care i-am întâlnit în viață, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni, Mihai a ajuns să fie implicat în munca științifică speologică. Dar în același timp, în băiatul meu domnește curățenia sufletească, ingenuitatea, dragostea și cred că acesta este cel mai mare lucru pe care eu l-am făcut pe Pământ, l-am învățat să iubească.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO