Precis nu e bine. Adică nu e destul, nu e complet să îl numesc „caligraf alternativ” pe tânărul laureat al Premiului UAP pentru pictură şi recent bursier Brâncuşi la Paris. Dar la o primă vedere (încântată!) a noii serii de lucrări ale lui Constantin Rusu, gândul m-a dus către dimineţile mele de studentă la Beijing, când învăţăm shufa, caligrafie clasică. Profesorul nostru, în vârstă şi îngăduitor cu începătorii ca noi, ne-a spus despre plin şi gol, despre alb şi negru, şi despre cum să dozăm apa, batonul de tuş pe piatră, pensula în mână – şi pe noi înşine. Ne-a recitat apoi un catren, din care am aflat că cel care este caligraf adevărat stă drept precum coarda unui arc întins şi are fibră morală de neclintit. Suplimentar, am constatat, e nevoie neapărat şi de nesfârşit exerciţiu. Drept care noi elevii, lucram în neştire zilnic, încercând să împlinim în execuţie regula de aur: te aşezi bine pe picioare, tragi adânc aer în piept, aşezi pensula perpendicular în pagină – şi trasezi hieroglifa dintr-o singură mişcare, care ţine tot atât cât îţi ia să îţi goleşti plămânii de aer. Caligrafie ca semn grafic al aerului care ne ţine vii. Tare!
Tot aşa, picturile lui Constantin, în alb şi negru, cu griuri născute din golirea de culoare a pensulei, m-au frapat cu un soi neobişnuit de caligrafie contemporană. Expoziţia, care tocmai se încheie la galeria AnnArt, se numeşte „Direcţii. Sens” şi are în expunere 17 piese, lucrate la Paris, pe parcursul rezidenţei bursiere de patru luni. Picturile sunt non-figurative, au „corp” atipic, care contestă forma ştiută de dreptunghi sau pătrat, au straturi multiple de hârtie cartonată şi foiţă de orez în suprapuneri voit inegale, care „evadează” din ceea ce noi încercăm să fixăm în imaginar ca „limită / cadru” al operei de artă. Fragilul-delicat al hârtiei japoneze este, paradoxal, un suport puternic pentru tumultul existenţial copleşitor pe care artistul îl explorează. După cum mi-a spus Constantin, căutările lui sunt între calm (interior) şi furtună (a vieţii exterioare). Sau invers. Unele lucrări au goluri fizice, tăieri neviolente, decupaje ţinute împreună, în tensiune, cu ajutorul unei fâşii subţiri, limpede şi albă, ca o rază de lumină sau ca un fir cu plumb care coboară până în miezul pământului (sau al sufletului nostru). Elementul grafic vizibil al acestor lucrări este săgeata, trasată într-o splendidă multitudine de energii: ferme, cu corp negru plin de sevă şi nerv; subţiri-delicate, cu un mers unduitor-tăcut, ca nişte alge ale lumii primordiale; altele descompuse furios din plinul tuşei până într-un gol al dispariţiei liniei, ca o respiraţie în care aerul din piept vine şi pleacă, mereu altul şi altfel, viu. Sorbul care pare că „trage” aceste săgeţi este ascuns vederii, dar mişcările curenţilor săi puternici sunt la vedere; mi-au evocat imaginea/vortexul lui Ezra Pound, nodul radiant în care năvălesc gândul şi emoţia împreună. Criticul Aurelia Mocanu întrezăreşte expert şi unele legături stilistice cu săgeţile conturate de Klee şi cu turbulenţa desenului lui William Kentridge, amplificate de Constantin Rusu printr-o capacitate autentică de inovaţie a pastei şi compoziţiei picturale. Tânărul pictor este puternic.
La un moment dat, mi s-a părut că i-am luat şi un interviu, dar nu. Nu in sensul obişnuit, pentru că răspunsurile sale au fost laconic-precaute, deloc lămuritoare – şi străbătute de o subtilă dar fermă dorinţă de control asupra a ceea ce lumea ar putea înţelege din ce transmite el…
De fapt, în mod paradoxal, mi-a plăcut să rămân mai fără răspunsuri clare şi l-am şi înţeles mai bine astfel. Răspunsurile lui Constantin Rusu vorbesc despre nevoia sa de a nu fi foarte explicit în privinţa descoperirilor sale. Dar însemnările de drum sunt fabuloase: le vom regăsi, fermecaţi şi tulburaţi, în fiecare nouă serie de lucrări. Contez pe el că va fi căutătorul perpetuu.
Temă pentru acasă: vedeţi lucrările, închipuiţi-vă răspunsurile. cum s-a format? cum se leagă ce pictează azi de vremurile când era urcat pe ziduri şi făcea graffitti prin oraş? cum e să iei premiul UAP la 28 de ani? are un mentor? ce a condus la această spiritualizare creştin-ortodoxă care îl animă discret astăzi? ce înseamnă să ai un atelier al tău la Paris? ce a însemnat să predea desen unor copii de 8 ani la o şcoală internaţională? cât de important e pentru el detaliul, milimetrul-micron, când aşază o lucrare pe perete? cum a învăţat să cânte la fluier? ce simte când cineva vede într-o lucrare a sa altceva decât intenţiile sale ? totul pentru artă?
Pe aceeași temă
Citește mai multe
