Căutare

Share this article

În școala primară am avut o colegă de clasă ce avea dificultăți de comportament, suferea de tulburări de spectru autist și ADHD. Fiind imediat după Revoluție, mama ei a reușit să o înscrie într-o școală de masă, într-o clasă de copii considerați normali. Ana-Maria era bolnavă. Până în clasa a IV-a fusese la o școală specială din pricina grijii regimului comunist care stigmatiza copiii cu probleme, considerându-i rebuturi. Când a venit la noi în clasă Ana-Maria a fost așezată în prima bancă, iar profesorii au fost avertizați că este specială. Copiii nu. Copiii au înțeles, nu știu de unde, că e handicapată și că putem râde de ea în voie. După o ședință cu părinții, mama a venit acasă și mi-a zis: „Să nu te prind vreodată că râzi de Ana-Maria sau că-ți bați joc de ea. E bolnavă și trebuie să o protejați cu toții”. M-am simțit foarte prost, dar asta nu m-a împiedicat, atunci când profesoara de geografie nu a vrut să înțeleagă situația ei, a scos-o la tablă și a pus-o să spună lecția și s-a încurcat, să nu râd împreună cu toată clasa, în frunte cu profesoara. Ana-Maria recita, iar când a fost întreruptă de o întrebare, a uitat tot și pentru nimic în lume nu-și mai aducea aminte decât dacă o lua de la început. A primit nota 4 și nimic nu a mai putut să o oprească din plâns. Mai târziu am aflat că maică-sa o teroriza să învețe și dacă lua o notă mică, o bătea.

Nu știu ce s-a întâmplat cu ea, însă este o poveste tragică, ca multe altele de altfel. Situația nu e mult diferită nici azi. Ce se întâmplă cu acești copii speciali și câtă grijă le acordă părinții, educatorii, statul? Am povestit cu psiholog Adriana Popa.

Cum sunt tratați în țările civilizate copiii cu probleme de dezvoltare cognitivă, dificultăți comportamentale și de adaptare, de motricitate sau de limbaj?

În toate aceste cazuri sunt folosite tehnici specifice de intervenție care se folosesc și la noi în țară. Datorită numărului mare de cazuri semnalate ale copiilor cu deficiențe în dezvoltare, tot mai mulți terapeuți au devenit mai deschiși către noi modalități de tratament, au adoptat și integrat în practica lor multiple forme de terapie. Atâta timp cât ești interesat de meseria pe care o practici și ești implicat în cadrul fiecărui caz pe care îl ai în lucru te interesezi, citești, aplici și vezi ce îi folosește copilului respectiv și ce nu.

Psiholog Adriana Popa

Cum sunt tratați la noi? Poți face o paralelă între condițiile pe care le oferă alte state și cele pe care le oferă statul român?

În România nu știu să existe, încă, o normă ce trebuie respectată, o normă prin care copilul este monitorizat de la naștere de către specialiști. Este foarte important ca părinții să fie informați de faptul că este necesar un screening încă din primele luni de viață pentru a fi identificate posibile dificultăți pe care copilul poate să le aibă. În multe state există acest tip de supraveghere implementat până ajunge copilul  în clasa I, pentru că până la acel moment se poate interveni mai ușor și progresele sunt mai rapide. De asemenea, în Romania încă nu există un sistem care să sprijine copilul pe parcurusul intregii sale vieți. În general se vorbește despre terapia unui copil mic, dar tânărul sau adultul diagnosticat cu TSA (tulburări de spectru autist) are o susținere mai scazută. În orice caz, terapia este suportată de către părinți, iar costurile pot ajunge la sume foarte mari. Statul nu contribuie semnificativ, așa cum se întâmplă în alte țari.


Citește și: Mihaela Feodorof, career architect: „Sistemul românesc este precum un bolnav incurabil ţinut în viaţă de aparate. Asta pentru că nimeni nu şi-a asumat o intervenţie radicală. Mereu s-au „pansat” bubele fără să se cureţe rana”


Au fost și sunt multe cazurile în care copiii cu ADHD sau cu autism sunt tratați oribil în școală? De ce? Și de ce am avea nevoie ca să nu se mai întample asta?

Există cazuri în care un copil care a muncit mult, de mic, și a ajuns să poată fi integrat în școală, să aibă parte de comportamente ostile din partea celorlalți. Asta se poate întâmpla din nenumarate motive ce nu țin de cel care este agresat, ci mai mult de cel care inițiază acest comportament. De multe ori colegii știu că are un diagnostic sau atrage atenția cumva și  tendința este de a respinge ceea ce este diferit de tine și de a lua în derâdere ce nu înțelegi. Asta ar putea să fie o explicație simplistă. Indiferent dacă ai sau nu un diagnostic și se întâmplă în școală un fenomen de bullying este necesar să fie luate măsuri. Este o discuție amplă, pe marginea căreia se discuta și la noi în țară de câțiva ani, dar pentru care încă nu există o soluție.

La ce vârstă apar primele semne ale problemelor de dezvoltare cognitivă și cât de repede se pot diagnostica?

Dezvoltarea copilului poate fi și este recomandat a fi monitorizată încă de la naștere pentru a se face corecții dacă este cazul. Având în vedere că fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare este evitată diagnosticarea înainte de vârsta de 2 ani, dar în unele cazuri se pot observa semne clare în jurul vârstei de 1,5-2 ani. În general aceasta este și vârsta la care părintele apelează la un specialist, iar în cazul în care copilul nu este afectat foarte puternic, apelul este facut după ce intră în școală și se observă diferențe semnificative între el și ceilalți elevi.

Ce înseamnă tratamentul unui copil cu ADHD? Dar al unuia cu autism? Descoperite la timp, în ce proporție pot da rezultate terapiile?

Tratamentele sunt facute, specific, pentru fiecare copil în parte, în funcție de simptome și de gradul de afectare. Simplist vorbind, intervențiile copiilor afectați de ADHD cuprind activități care să-i ajute la menținerea atenției o perioadă mai mare, organizare, răspunsul la situațiile frustrante, gestionarea emoțiilor, găsirea unui stil de învățare potrivit pentru el. În cazul copiilor diagnosticati cu autism, programul terapeutic cuprinde, de cele mai multe ori, programe menite să-l ajute în vederea asimilării cunoștințelor lipsă, în sprijinirea adoptării de comportamente sociale adecvate, identificarea și gestionarea emoțiilor, interacțiunea cu ceilalți. Putem vorbi de rezultate majore în momentul în care copilul este socotit ca fiind independent, însă nu există o evidență clară în acest sens.

La ce se poate ajunge dacă un astfel de copil ajunge într-o școală normală? Ce semne poate lăsa asupra lui un sistem de învățământ inadaptat nevoilor lui?

Există necesitatea creării unui sistem de susținere a acestor elevi pe tot parcursul lor academic și trebuie făcut astfel încât să servească toate nevoile ce pot apărea. Dacă copilul este recuperat într-o foarte mare măsură și poate să meargă singur la școală, să facă față provocărilor zilnice, atunci nu este nicio problemă dacă va ajunge într-un mediu academic clasic. În schimb, sunt mai numeroase situațiile în care copiii au nevoie accentuată de susținere, iar în astfel de cazuri este recomandat ca el să ajungă să meargă la școli în cadrul cărora activitățile sunt structurate pe nevoile lui. Deseori ne lovim de situații în care un copil poate intra în școală, dar programa trebuie modificată și cerințele adaptate. Daca nu se iau aceste măsuri l-am impiedica din drumul său academic și din demersul de a fi independent și un membru activ social.

Ce înseamnă un copil cu dificultăți de învățare?

Dificultățile de învățare pot avea diferite cauze precum o schimbare în mediul familial, contextul nepotrivit pentru învățare, lipsa motivației sau o slabă stimulare cognitiva în prima parte a vieții. Acești copii pot face progrese rapide dacă se rezolvă cauza acestui comportament printr-o intervenție unitară a terapeutului, familiei și profesorului. Din practica mea am observat mulți copii care au astfel de piedici din lipsa de motivație și din cauza faptului că nu au avut parte de atenția necesară pe perioada dezvoltării timpurii.

Ce ar trebui să știe părinții despre copiii lor speciali? Presiunea, insistența de a învăța, de a fi primii, de a avea rezultate excelente, ce semne pot lăsa asupra copiilor?

În contextul actual există o presiune accentuata din partea mediului să înveți, să fii printre primii și unii copii abia fac față cerințelor, așa că am putea spune că sunt mulți care au dificultăți de învățare și se poate ajunge la refuzul de a mai merge la școală sau de a trece prin stări de anxietate accentuată. În aceste cazuri ar fi indicat să li se ofere sprijin de specialitate pentru a se putea recupera cât mai repede.  Sistemul este greu de digerat pentru unii copii și pentru că există diferențe de temperament și stiluri de învățare între elevi, este de înțeles că unora le este greu să se alinieze unei singure rute, care nu are cum să fie potrivită pentru toată lumea. Părinții își pot susține copilul dacă îl cunosc suficient de bine încât să-l îndrume în a dobândi cunoștințele prin căi pe care acesta le agrează în mod natural. De exemplu, unii copii s-ar descurca mai bine la lecții dacă au și un suport vizual care să susțina materialul de învățat, să li se acorde timp suficient  de gândire pentru a răspunde la întrebări sau să lucreze în grup.

Adriana la terapie cu copiii

Care este cel mai emoționant caz cu care ai lucrat? Care este povestea acelui copil de care te-ai atașat?

Cazul unui băiețel de 9 ani mi-a influențat drumul și abordarea terapeutică și nu am cum să-l uit niciodată. Începuse terapia târziu și avea comportamente foarte agresive fața de el, multe stereotipii, iar comunicarea (nonverbală) nu avea funcționalitate. Am lucrat cu el aproximativ 1 an și a putut să facă progrese destul de mari având în vedere gradul de afectare, dar simțeam că existau elemente ce lipseau din intervenția lui, care la noi în țară erau imposibil de abordat pe vremea aceea. Aici fac referire la centrele de terapie ocupațională și de integrare senzorială a căror utilitate nu este foarte cunoscută nici acum în România. Tatăl copilului a decis să se mute în afara țării, unde se foloseau și astfel de tehnici de ani buni. În prezent copilul este echilibrat emoțional, comportamentul este stabil și a făcut numeroase achiziții și pe parte cognitivă într-o limbă necunoscută lui. Nu va fi niciodată o persoană independentă, dar cu siguranță va avea parte de susținerea potrivită din partea mediului în care se află.

De ce lucrezi cu copiii? Și de ce cu copiii cu probleme?

Cred că cele mai puternice motive ar fi că îmi place să văd în copii flexibilitatea și curiozitatea care lipsesc omului pe măsură ce crește. De la copiii cu dificultăți avem multe lucruri de învățat, doar că trebuie să fim foarte atenți, să depundem un efort conștient în acest sens. Înveți să te bucuri de lucrurile mărunte la care muncește și le reușeste, uneori, perioade lungi, și îți dai seama cât de superficial privim în jurul nostru.

Care a fost momentul din viața ta, în care ai ales psihologia?

De când eram mică am fost interesată de felul în care se poartă oamenii și îmi părea straniu modul în care oamenii reacționau diferit în exact aceeași situație și nu puteam sub nicio formă să înțeleg de ce se întâmplă asta. Știam sigur că o să vreau să-i învăț pe părinți cum să-și înțeleagă copiii, dar nu aveam o denumire pentru asta. Când am mai crescut și am ajuns în liceu, am avut intenția să fac o “meserie sigură”, dar pentru că era evident că toate interesele mele puternice duceau către psihologie am riscat, căci așa percepeam pe atunci lucrurile, și mă bucur că am avut curajul să fac ce îmi doresc.

Ai avut în casă vreun caz asemănător cu cele cu care lucrezi azi?

În școală nu am întâlnit un astfel de copil, dar îmi amintesc 2 colegi cu mari dificultăți de învățare ce erau tratați fără respect de către profesori, jigniți și excluși din activități pentru că erau considerați întârziați. Acum știu despre unul dintre ei că lucrează într-un domeniu ce presupune multă responsabilitate, abilități de organizare și muncă în echipă.

Cum poate crește un copil fericit, fie el cu dificultăți comporatamentale sau nu?

Consider că cea mai potrivită abordare ar fi ca timpul petrecut cu părinții să fie de calitate, să simtă că este înțeles și acceptat așa cum este, să aibă reguli și limite potrivite vârstei lui, să fie lăsat să-și exprime emoțiile și să fie susținut în direcția pe care el și-o dorește, să nu-i fie impus un drum doar pentru că alții îl consideră potrivit pentru el. Orice copil are dreptul să fie susținut în a-și atinge potențialul, iar rolul adulților este acela de a-l susține.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO