Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor și povestea fabuloasă a unui instrument de aur de 18K
Cum a fost pentru flautistul Ion Bogdan Ștefănescu să trăiască în casa marelui actor Eusebiu Ștefănescu? Spune că mereu a avut sentimentul că este apărat și că s-a bucurat de o altfel de școală, alături de nume foarte importante precum Leopoldina Bălănuță, Alexandru Repan, Rodica Mandache sau Eugen Jebeleanu. Întâlniri care se întâmplau în casele unor mari personalități, la cârciumă sau pe scenă. Ion Bogdan Ștefănescu își amintește că în casa lui veneau „mulți artiști, mulți petrecăreți, uneori chiar și în toiul nopții, pentru a „zăbovi asupra unui șpriț” (vorba lui) și a discuta despre artă în general”.
Însă această viață boemă și extrem de agitată i-a făcut pe părinții lui să se despartă atunci când flautistul avea doar cinci ani. A fost o perioadă destul de grea pentru el, dar odată ce mama s-a recăsătorit lucrurile au fost mai ușoare. Avea doi tați. Relația pe care a avut-o cu doctorul Alexandru Iacob a fost foarte bună, artistul spune că l-a iubit ca pe un tată. Datorită lui a cunoscut mulți medici, arhitecți, ingineri, vecinii îi vizitau foarte des pentru consulturi și tot de la el a învățat să schieze.
În ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache, nu s-a gândit niciodată serios să ia calea actoriei. A rămas mereu la muzică. Un drum pe care i l-a ales mama sa, Liliana Iacob, apreciat traducător literar de limba spaniolă, împinsă de la spate de Virgil Tănase, celebrul scriitor fugit la Paris. Era foarte bun la pian, „dar mult prea sensibil psihic pentru o carieră de solist, mă cutremurau examenele de la școală, cu profesori duri, încruntați care își plăteau polițe unul altuia prin elevi”. Atunci tot mama sa, poate sfătuită și de profesoara de pian, Ligia Pop, a ales flautul, ca să nu piardă anii de învățătură muzicală prin transferul la o școală generală. Ce a urmat a fost o dragoste care durează de ani buni.
Astăzi Ion Bogdan Ștefănescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români. Pe lângă solist al Filarmonicilor „George Enescu” și „Banatul”, este și profesor la catedra de flaut din cadrul Universității Naționale de Muzică București. Pe Ion Bogdan Ștefănescu îl puteți asculta la Sala Radio, pe 24 mai, când va cânta alături de Orchestra de Cameră Radio (dirijor: Gh. Costin). Va interpreta „Umbre și geneze” – concert pentru flaut și orchestră de coarde (de Viorel Munteanu) în cadrul festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi 2023. Dar cum arată viața sa de poveste? Aflați în interviul de mai jos:
Cum a fost să fiți fiul marelui Eusebiu Ștefănescu?
Am avut tot timpul sentimentul că sunt apărat și că mereu sunt îndrumat în direcția bună, deși, nu întotdeauna am ascultat sfaturile lui și de aceea, probabil, am trecut și prin lucruri neplăcute. Dar, cel mai important pentru șlefuirea mea a fost că tatăl meu era înconjurat continuu de oameni de mare valoare, intelectuali de rasă, artiști excepționali, personalități din toate domeniile de activitate. De multe ori mi-am spus că participasem la o întâlnire memorabilă. Practic, mi-a oferit o altfel de școală. Aceste întâlniri aveau loc și în casele unor mari personalități și la cârciumă, dar și pe scenă. Așadar, am cunoscut viața sub toate aspectele ei.
Am avut parte de acea „boemă” a României de care se tot pomenește astăzi, din care făceau parte scriitori, poeți, pictori, regizori, actori, păpușari, dansatori, dar și avocați sau doctori (o dată am stat la masă cu Eugen Jebeleanu și altfel m-am dus la școală a doua zi), iar pe scenă am stat, încă de la 14 ani, alături de Gheorghe Cozorici, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuță, Alexandru Repan, Adela Mărculescu, Tudor Gheorghe, Rodica Mandache, în spectacole organizate de Iosif Sava, de Cristina Vasiliu sau de numeroși regizori în diferite teatre ș.a.m.d.
Întotdeauna am fost înconjurat, datorită lui, de oameni virtuoși. Și, sincer, mă simțeam bine când vedeam că toată lumea, inclusiv cei din breasla lui, îl admiră, îl prețuiesc și îl respectă.
Ion Bogdan Ștefănescu: „Unii mă înțepau cu faptul că nu aveam tată, iar cu aceia mă luptam”
Cum a fost copilăria în casa unui actor?
Tumultuoasă. Ritmul pe care îl imprima era foarte alert. Veneau mulți artiști, mulți petrecăreți, uneori chiar și în toiul nopții, pentru a „zăbovi asupra unui șpriț” (vorba lui) și a discuta despre artă în general. Aveam un fel de „casă deschisă”. Cam cum mai vedem prin filmele care aduc în prim plan viața anilor ’70. Mai „ciupeam” și eu câte un abur de petrecere.
În general eram trimis destul de repede la culcare, dar plecam împlinit că întâlnisem niște tipi interesanți, care rămâneau agățați de sufletul meu prin diferite giumbușlucuri, tertipuri, mici atenții sau snoave. Problema a fost că mama nu a mai rezistat acelui ritm de viață, așa că s-au despărțit când eu aveam vreo 5 ani. Asta nu a însemnat că tata nu venea să mă vadă și atunci impactul era și mai puternic. Culmea e că nu îl așteptam doar eu, ci toți prietenii mei de joacă. Că doar îl vedeau în filmele în care îndeplinea cu brio rolurile de ofițeri germani. E drept însă că, uneori, copiii pot fi răi: unii mă înțepau cu faptul că nu aveam tată, iar cu aceia mă luptam.
Nu după foarte multă vreme însă mama s-a recăsătorit cu un doctor, Alexandru Iacob, pe care l-am iubit ca pe un tată. S-a purtat excepțional cu mine, în plus, prin el am căpătat un nou statut în gașca mea de prieteni: eram singurul dintre ei cu doi tați! Faptul că era doctor a atras după sine familiei mele mult respect și faimă. Bietul de el, se întorcea de la spital și trebuia să consulte zeci de vecini, să le dea soluții, să le scrie rețete, să le ofere medicamente, să le înlesnească întâlniri cu alți colegi de-ai lui etc.
Era un diagnostician de excepție, recunoscut în generația lui de medici. Așa că, datorită doctorului, viața mea s-a îmbogățit cu mulți alți oameni de valoare: medici, arhitecți, ingineri, cărora, la zilele de naștere ale mamei și chiar ale lui, li se alătura și tata, împreună cu câțiva artiști care rămăseseră foarte apropiați de noi și care animau petrecerea.
Pe lângă toate acestea, absolut toți prietenii tatălui meu vitreg schiau, așa că, de la 6 ani, am fost pus pe schiuri și, pot să mă laud, chiar sunt profesionist. Jucau și tenis extraordinar de bine, dar, din păcate, nu am strălucit la acest sport. Poigné-ul meu de pianist nu putea fi solicitat într-atât. Chiar am avut ocazia, datorită lui, să practic cele mai nobile sporturi cu putință.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
