Căutare

Share this article

Se spune că viaţa nu-ţi dă mai multe decât poţi duce. Iar unii pot duce multe, chiar prea multe. Corina Alexandrescu face parte dintre oamenii pe care viaţa a ţinut morţiş să-i pună la încercări care mai de care mai provocatoare, cărora ea nu doar că le-a făcut faţă, dar a arătat că poate şi mai mult şi s-a tot reinventat.

Crescută alături de o mamă medic, a ştiut de foarte mică cum va fi drumul pe care urma să meargă. A ales medicina, dar pe cea dentară, ca să îi poată reda bunicii zâmbetul superb de odinioară. Cu note de peste 9 şi bursă, a terminat facultatea şi a muncit câte 14 ore pe zi ca să poată plăti chiria la cabinetul pe care îl pornise. Când lucrurile păreau că s-au aşezat, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit.

Endometrioza părea să nu-i dea şansa de a deveni mamă, dar viaţa i-a arătat că se întâmplă şi minuni şi aşa a apărut David. Al doilea copil a întârziat să apară, aşa că şi-a luat gândul de la o nouă sarcină. Un nodul la sân apărut ca peste noapte avea să îi schimbe viaţa cu totul. A înţeles că trebuie să se opereze, a înţeles că trebuie să urmeze tratamente grele. N-a înţeles însă de ce tocmai atunci când a lovit cancerul a rămas din nou însărcinată. Visul celui de-al doilea copil s-a ruinat în timp ce ea lupta să rămână în viaţă pentru primul ei fiu.

A luat atunci o decizie radicală. A renunţat la toată munca, a ignorat toate sacrificiile şi a renunţat la medicină ca să fotografieze nou-născuţi. Nu ştie dacă o vindecă, dar sigur o alină.

Când s-a anunţat pandemia de coronavirus nu a aşteptat să fie declarată starea de urgenţă. A renunţat la muncă încă dinainte, deşi comenzile continuau să vină. A pus sănătatea ei şi a clienţilor înaintea banilor. Nu era prima dată când făcea asta şi ştie că acesta este drumul corect. N-a putut să stea degeaba însă în timpul ăsta, aşa că a mai pus la cale ceva, o mică afacere de familie, Cămara din Poiană, cu produse tradiţionale home made, preparate cu ingrediente din grădinile bunicilor.

Corina, de unde a pornit pasiunea ta pentru medicină?

Pasiunea mea pentru medicină e veche, veche, veche. Mi-am dorit întotdeauna să mă fac medic. Bine, a fost o perioadă, pe la 4-5 ani, când pe unde ajungeam cu mama, aia voiam să mă fac. Mergeam la coafor, mă făceam coafeză. Intram în magazinul de pantofi, mă făceam vânzătoare de pantofi. Dar medicina am avut-o în sânge pentru că mama mea este medic și eu am crescut la țară. În prima parte a copilăriei mele mama a fost medicul din sat și eu am crescut, practic, în dispensar.

Țin minte că pe când aveam 7 ani, la câteva case distanță, a căzut un puști cu bicicleta peste un vecin și l-a tăiat la antebraț. Mama a venit disperată, tăietura era destul de urâtă. Era duminică după-amiază, asistenții ei lucrau în comuna alăturată, nu era timp și țin minte că eu m-am dus cu ea în dispensar și eu i-am ținut tăvița aia în formă de rinichi, cum îi spuneam eu, sub antebraț pentru ca ea să poată să dezinfecteze și să coasă plaga vecinului.

Iar medic stomatolog mi-am dorit să fiu pentru că bunica mea a rămas fără dinți de foarte tânără și avea proteze. Bunica mea a fost învățătoare și a fost una dintre femeile alea care își asorta pantoful cu geanta și pălăria. Era o femeie extrem de elegantă. Mama are și acum un tablou la ei acasă, unde aprinde o lumânare în fiecare seară, și îl văd și acum: arată exact ca o actriță de la Hollywood. Îți dai seama că imaginea asta a unei femei foarte elegante nu se pupa deloc cu faptul că ea avea proteză deși avea una foarte frumoasă și mi-a intrat ideea asta în cap: ”Lasă, că mă fac eu mare și mă fac doctoriță de dinți și-ți fac eu dinții frumoși, așa cum i-ai avut tu în tinerețe.”

Bunica Corinei

Am terminat liceul, am dat la Medicină Generală până la urmă pentru că la Medicină Dentară, la Timișoara, erau foarte puține locuri și mi-a fost frică să nu ratez intrarea. Profesorul meu de Anatomie, cu care am făcut pregătire, mi-a zis că mai bine dau la Generală și mă transfer după primul an. Doar că după primul an s-a schimbat Decanul și nu s-au mai aprobat transferurile. Puteai să dai iar examen și să o iei de la început. N-am vrut să pierd anul, așa că am zis să mai aștept, poate se mai schimbă lucrurile. Degeaba! Așa că am zis că mă duc la București, dar cei de aici nu mi-au acceptat transferul pentru că ce făcea Medicina Generală în anul 3, Stomatologia făcuse deja. Mă lăsau să mă transfer, dar nu aveam voie să dau decât 3 diferențe și eu aveam vreo 7. Până la urmă m-au acceptat, dar am mai făcut o dată anul 2. Am ales să mai fac odată anul ăsta doar pentru că îmi doream să fac Stomatologie.

Și ce-ai simțit când ai terminat, când ai ajuns medic stomatolog?

N-am fost niciodată la închisoare, dar cred că așa simt și cei care se eliberează după 20 de ani. Țin minte că după ce am dat licența am avut vreo lună și jumătate în care am citit ca înecata, beletristică, nu cărți de specialitate. Asta pentru că în toată facultatea nu știu dacă am apucat să citesc 3 cărți adunate. Nu aveam timp și de ele, era atât de multă materie.

Ai ajuns stomatolog. Ai apucat să te ocupi de bunica ta?

Din păcate bunica a murit când eu eram în anul V.

Bunica Corinei

Țin minte că urma examenul la chirurgie și l-am rugat pe domnul profesor să îl dau mai devreme, cu o altă grupă, ca să pot merge la înmormântare.

Cum a fost cât timp ai profesat?

Eu am terminat facultatea în 2003 și am profesat până în 2016, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Povestește-mi puțin de momentul acela.

Nenorocirea a fost că mie mi-a murit și prietenul și colegul meu de cabinet în perioada aia. El a avut o problemă în 2013, nu a spus însă nimănui și boala a recidivat. În decembrie 2015 a fost operat, iar de data asta am fost și eu acolo. Am stat cu soția lui la spital, nu ieșea nimeni din sală să ne spună ce se întâmplă, iar când a ieșit, eu am știut că nu este în regulă. Nu ne-a spus nimeni nimic atunci, dar eu am știut. Și la exact 2 săptămâni de la operația lui am simțit și eu nodulul la sân. Era ceva ce nu mai simțisem până atunci, dar maică-mea închiriase o cabană pentru Crăciun, la munte, am zis că mă duc la control după sărbători. După sărbători mi s-a părut că nu-l mai simt – era o chestie psihologică, îți dai seama. Spre sfârșitul lui ianuarie am început iar să îl simt dar am zis să treacă și aniversările. În februarie e și ziua mea și a lui fi-miu. Și apoi a intrat frica în mine. Știam că nu este în regulă, am simțit și am vizualizat tot traseul meu de după. Am știut că ajung la operație, că o să fac chimio, radio, dar am tot amânat momentul să merg, să fac investigațiile. Până la urmă mi-am dat seama că am un copil de crescut, nu pot să fiu ca o ignorantă care nu știe despre ce e vorba.

Pe 1 aprilie m-am dus la o prietenă, o ecografistă extraordinară și i-am spus că mie trebuie să-mi spună foarte clar. Știu că nu este în regulă, pe mine să nu mai ia cu ocolișuri, ci să-mi spună exact ce este acolo pentru că eu trebuie să lupt, trebuie să ies din chestia asta. Atunci s-a întors la mine și mi-a spus că într-adevăr, nu e OK. Sunt mulți oameni care condamnă medicii ăștia care se apucă și-ți spun, dar ea era foarte sigură pe ceea ce făcea. Și eu, ca stomatolog, dacă veneai la mine cu o radiografie și-mi arătai vârful unei rădăcini, știam că imaginea aia este de granulom, adică se poate trata prin tratamentul clasic sau este chist și nu mai am ce să fac decât dacă te operez sau îți scot dintele. Sunt niște imagini cu niște caracteristici bine definite și ea era foarte sigură pe ceea ce a văzut la mine. Eu am plecat din cabinetul ei cu numărul unui medic oncolog. Am fost apoi și mi-am făcut mamografie. La mamografie sunt niște grade pe are ți le dă dacă imaginea nu este în regulă. Roxana îmi pusese BI-RADS V, la mamografie mi s-a pus BI-RADS IV, dar apoi chirurgul la care am mers m-a trimis la altcineva care să îmi interpreteze și mamografia și ecografia, mi le-a și refăcut și rezultatul a fost același cu cel pus de Roxana, era tot BI-RADS V.

Era cineva cu tine în tot acest timp, când făceai toate investigațiile astea?

Da, mama. Ea a fost din prima clipă lângă mine. Am rugat-o eu să vină pentru că Bogdan, soțul meu, voia să stea cu mine, dar cine mai stătea cu copilul nostru? Atunci el nu știa nimic, nu voiam să îi spun și atunci i-am cerut să rămână el acasă și am mers cu mama. Dar îți dai seama cum a fost cu mama. Ea e și panicoasă, și îmi dau seama cât de crunt trebuie să fie pentru un părinte să i se spună că copilul lui are cancer. Ce conta că eu aveam 39 de ani? Eu am fost cea care am îmbărbătat-o și asta pentru că în capul meu nu a fost nicio secundă gravitatea diagnosticului. Pentru mine a fost o răceală mai puternică pentru care a trebuit să fac un tratament mai puternic. Nu știu dacă așa a funcționat mintea mea sau așa funcționează mintea tuturor celor care primesc diagnosticul ăsta. Nu știu dacă a fost inconștiență, dacă a fost dorința de a ieși cu bine din toată nenorocirea asta.

Ai trecut cumva de la o extremă la alta. De unde nu voiai să mergi la control…

Da, exact. În momentul în care eu am avut confirmarea a ceea ce știusem, de fapt, de la bun început, atunci am întors armele. A trebuit să fac orice ca să ies din asta. Copilul meu avea 7 ani atunci.

David, fiul Corinei

A știut vreo clipă că ești în pericol?

El, nu. Era și foarte mic ca să conștientizeze ce înseamnă diagnosticul ăsta. Dar pe parcursul tratamentului a trebuit să îi explic niște etape pentru că știam că o să îmi cadă părul. Mi-a făcut cadou soră-mea atunci o perucă din păr natural, dar nimeni, nici măcar când mergeam la chimio, nu își dădea seama că nu e părul meu. Dar știam că prin casă nu voi putea sta cu ea pentru că îmi era îngrozitor de cald.

Corina şi soţul ei, după operaţie

A trebuit să îl pregătesc puțin și i-am spus că o să trebuiască să fac un tratament și să mă tund foarte, foarte scurt. N-a realizat. A luat-o ca atare și țin minte că mie mi-a picat părul după a doua tură de chimioterapie. Inițial am zis că mă tund singură, dar n-am putut, așa că l-am pus pe soțul meu să mă tundă. M-a tuns 1 cu aparatul ăla și eu aveam impresia că am ace în cap, mă durea tot scalpul și i-am zis atunci să mă radă. Am vrut neapărat să mă tund înainte să-mi pice părul, n-am vrut să ajung să iau smocuri când bag mâna în păr.

Crezi că ți-ar fi fost mai greu să te păstrezi la fel de puternică?

Da, nu știu cum ar fi fost. Oncologul mă prevenise că după a doua tură de chimioterapie o să cadă și am preferat să nu ajung să văd asta, dar nu voiam să mă vadă nici fi-miu așa.

La un moment dat el a ieșit afară, să se plimbe cu bicicleta și eu am intrat să fac duș. Stătusem vreo lună de zile cu tuburile de dren și mobilitatea mea nu era tocmai bună. După operație eu nu am mai purtat sutiene, ci am purtat o foarte lungă perioadă bustiere. Cum nu mă puteam mișca foarte ușor, n-am reușit să pun bustiera foarte bine, rămăsese răsucită pe spate. Știam că David e la joacă și am ieșit în cadrul ușii, la baie, să-l strig pe bărbată-miu, să vină să mă ajute. În dreapta băii este camera copilului, care între timp venise de afară. Eu, când am ieșit din baie, nu mi-am dat seama că nu îmi pusesem eșarfa pe cap și în timp ce îl strigam pe Bogdan, l-am văzut cu coada ochiului pe fi-miu, la el în cameră. Mi-a înghețat inima pentru că nu știam cum o să reacționeze. El a venit, a făcut ochii mari, i s-a luminat fața, m-a luat în brațe și mi-a spus:

  • Mami, ce frumoasă ești!

În secunda aia s-a rupt tot. N-am plâns când am primit diagnosticul, n-am plâns la operație, nici când a venit rezultatul și s-a confirmat că e cancer. Atunci însă m-a terminat. Și a mai fost un moment când el a auzit niște discuții și el, care își dorea foarte mult o surioară, a venit la mine și m-a întrebat dacă el ar fi trebuit să aibă un frate sau o soră.

Corina, Bogdan şi David Alexandrescu

Acum, dacă tot am ajuns aici, spune-mi când ai aflat că erai însărcinată.

Cu 2 zile înainte de operație. Îmi întârziase menstruația și soțul meu îmi spunea că sigur e de la stres. Eu l-am trimis însă la farmacie, să-mi ia un test pentru că aveam același sentiment pe care l-am avut și când am rămas însărcinată cu David. Eram convinsă că e sarcină. Și aia a fost, de fapt, trauma. Noi ne doream încă un copil de când era David mic. Bine, soțul mereu spunea că dacă ne întâlneam pe la 20 de ani făceam 5 copii. Ne-am dorit amândoi copii mulți, dar ne-am întâlnit târziu. Iar după David ne-am dorit să mai facem un copil, dar nu s-a întâmplat

Înainte de David eu am avut o endometrioză operată și la 6 luni de zile după tratament mi-a revenit menstruația, iar 3 luni mai târziu eram însărcinată. Asta, pentru o femeie cu endometrioză, este o minune.

Așa că apoi, când am văzut că nu mai rămân însărcinată, am dat vina pe boală. De-aici, tragedia – n-am putut accepta de ce tocmai acum am rămas însărcinată, după atâția ani. De ce acum?

A fost șoc și pentru personalul medical. Eu duminică am făcut testul, luni m-am internat pentru analizele pre-operatorii și marți m-am operat. Pe de o parte îmi înțelegeau durerea, dar pe de altă parte încercau să îmi explice că n-am nicio șansă să duc sarcina la capăt așa cum trebuie și că risc să-l las pe David pe drumuri. Gândește-te că eu am aflat că sunt însărcinată după 5 mamografii, după radiografia pulmonară care e obligatorie pentru operație și urma anestezia generală, făcută cu substanțe incompatibile cu sarcina. Ca să nu mai vorbim de chimioterapie, radioterapie și tot ce mai urma. La 3 săptămâni după operație am pierdut copilul. A fost groaznic, am avut niște dureri cumplite și… viața… asta este.

La 4 săptămâni după operație am început chimioterapia. Înainte fusesem întrebată dacă vreau să fac pentru că sunt mulți oameni care o refuză. Eu l-am întrebat pe medic ce i-ar recomanda unui membru al familiei sale dacă ar fi în situația mea. Mi-a spus că l-ar trimite la chimio. Atunci am spus că asta voi face și eu pentru că am un copil pe care trebuie să-l cresc.

Chiar dacă a fost în stadiu incipient, tipul de carcinom pe care l-am avut a necesitat o chemă de tratament cu 16 ședințe de chimioterapie. Le-am suportat pe toate pe mâna dreaptă, nu mai aveam vene, pentru că pe stânga, unde a fost problema, nu am voie și m-am încăpățânat să nu-mi pun dispozitivul acela care se folosește în cazul persoanelor care au de făcut multe ședințe de chimio.

Cum a fost pentru soțul tău în toată perioada asta?

Soțul meu nu s-a dezlipit de mine nicio secundă, iar când ne pregăteam să mergem să vorbim cu chirurgul a avut o reacție cumplită. A început să plângă atât de rău încât, el neplângând niciodată, s-a înecat. M-am speriat când l-am văzut, dar l-am luat de mâini și i-am zis că am nevoie să fie toți tari pe lângă mine pentru că nu am cum să lupt pentru toți. I-am spus că am nevoie de încurajările lor pentru ca eu să pot lupta, pentru că dacă îi văd pe toți căzuți în jurul meu, nici eu nu voi putea face față.

Corina şi Bogdan Alexandrescu

La fel a fost cu mama care ea, de felul ei, e foarte panicată, n-ai zice că e medic. Dar după ce a trecut peste șocul veștii ea mi-a spus că instinctul ei de mamă îi spune că o să fie bine. M-am bucurat pentru că de reacția ei îmi era cel mai frică. Le-am zis tuturor să se adune și să mă ajute, dacă au chef de plâns să se ducă unde vor ei să plângă, dar să nu îi văd. În fața mea trebuia să fie așa cum eram și eu, că altfel nu puteam să lupt.

De unde ai avut atâta putere?

Încă nu-mi explic. A fost, vorba aia, un diagnostic urât. Nici acum nu știu cum am putut să-l iau așa, ca pe o răceală.

Poate pentru că știai pentru ce lupți?

Da. Mi-am dorit foarte tare și mi-am spus mereu că trebuie să fie bine. Nu am avut vreo altă variantă.

Și la medicină de ce ai renunțat?

Asta a venit ca urmare a sarcinii pierdute. Am zis că dacă eu trec cu bine peste, asta vreau să fac mai departe: fotografie de bebeluși.

Dar mai avuseseși vreo legătură cu fotografia până atunci?

Nu, deloc. Bine, știam cumva lumea fotografiei de bebeluși din afară. Când eram în concediu de maternitate m-am apucat să fac niște năsturei pentru copii, am ajuns rapid destul de cunoscută datorită lor pentru că toți prietenii mei m-au zăpăcit să îmi fac magazin. Și au avut dreptate pentru că la acel moment, în 2010, eram 2 fete în lume care făceam așa ceva. Am ajuns apoi să fac și hăinuțe pentru ședințe foto.

Dar de unde au apărut astea? Mai avuseseși tangențe cu domeniul?

Asta, da. Mama tatălui meu a fost cea care m-a învățat să croșetez, să tricotez, să gătesc. Bunica cealaltă, care era învățătoare, era mai boemă, nu prea mă lăsa să umblu cu lucrurile deși și ea era o gospodină desăvârșită, făcea niște prăjituri extraordinare. Dar pe partea de meșterit de aici mi s-a tras. Întotdeauna mi-a plăcut să fac ceva cu mâinile și asta s-a simțit și cât timp am fost stomatolog. Toată lumea mă întreba cum pot să fac plombe de să nu se vadă și să nu se simtă nimic. Am avut mereu manualitatea asta și mi-a plăcut, mereu mi-au plăcut chestiile migăloase.

Și când am fost în concediu de maternitate trebuia să îmi ocup timpul cu ceva.

Practic, tu nu prea aveai stare.

Da, da, nu am. Am început inițial cu niște felicitări, apoi prietenii mi-au zis să-mi fac magazin pentru nasturii ăștia. Iar mama mi-a spus că, ce, eu am făcut medicina ca să ajung să vând nasturi. Nici când m-am apucat de fotografie nu a fost mai simplu. Vreun an și jumătate n-a putut să accepte că am renunțat la medicină pentru asta. Eu îi spuneam că asta îmi doresc să fac, că e o pasiune și ea îmi spunea că și stomatologia tot din pasiune am făcut-o. Da, dar vine un moment în viață când vrei să o iei într-o altă direcție.

Sigur, ea se gândea și la toate sacrificiile pe care le-am făcut ca să ajung medic. Mi-a fost foarte greu. În primul rând a fost transferul, când am repetat un an doar pentru că îmi doream Stomatologie. Când eu am terminat facultatea, mama era Președintele Colegiului Medicilor din Mehedinți. Aș fi putut să mă întorc la Severin și să-mi fie ușor, să-mi fac cabinet în apartamentul unde avea ea cabinetul, dar eu am preferat să rămân în București și să fac totul singură. Și m-am chinuit rău. Eram 3 colegi, foarte buni prieteni încă din facultate și când am terminat ne-am închiriat un cabinet, dar la început nu reușeam să strângem nici banii de chirie. Pentru ei era altfel, stăteau aici, în București, nu aveau toate grijile mele. Dar pentru că plecasem pe un drum cu ei și nu voiam să îi las baltă, m-am dus și m-am angajat cu procent, într-un alt cabinet. Vreun an și jumătate am lucrat non-stop, plecam dimineața la 8 și mă mai întorceam seara, la 10. Când eram la serviciu dimineața, după-amiaza mă duceam la mine la cabinet și invers.

Și atunci e greu de acceptat pentru cineva din exterior cum e posibil să renunți, după atâtea sacrificii.

Da, exact. Și mie mi-a fost greu să iau decizia, dar asta este ceea ce-mi aduce mie liniște în acest moment. Că mulți din cei care știu povestea mă întreabă cum pot să fac fotografie de bebeluși când s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Asta voiam să te întreb și eu. Ce simți când faci asta?

E un pansament pentru sufletul meu. Faptul că pot acum să scot niște imagini atât de importante pentru părinți, pentru mine e un pansament, așa simt eu.

Mă gândesc că poate asta e menirea mea acum, că dacă eu nu am reușit să îmi țin al doilea copil în brațe, să pot să creez niște amintiri atât de importante pentru alte familii. Îmi aduce foarte multă liniște lucrul ăsta. Eu sunt destul de agitată de felul meu și nu sunt foarte răbdătoare dacă am de-a face cu lucruri mai puțin corecte, dar când vine vorba de copii lucrurile se schimbă radical. Părinții care vin la mine îmi spun mereu același lucru, că nu înțeleg cum pot să am atâta răbdare. Dar pe mine fotografia mă liniștește și îmi aduce mulțumire.

N-am cum să nu te întreb asta: cum te-a afectat perioada pandemiei?

Eu am închis înainte să intre starea de urgență pentru că știu mai bine decât oricine cât de importantă este sănătatea. Am avut cereri, dar le-am refuzat pe toate chiar dacă noi ne-am redresat foarte greu după operația mea. Soțul meu a stat atunci 24 din 24 cu mine, mergea la spital și stătea rezemat cu obrazul de tocul ușii până făcea dungă.

Cât de mult te iubește!

Da. Și gândește-te că noi, teoretic, nu aveam prea multe șanse. Noi ne-am cunoscut pe internet și știi cum se spune, că relațiile astea nu au șanse de reușită. Uite, noi suntem împreună de 12 ani, el a lăsat străinătatea pentru mine pentru că la momentul acela lucra afară de vreo 5-6 ani.

Corina, Bogdan şi David Alexandrescu

Și el s-a întors special pentru tine?

A venit special pentru mine, da, și nu doar că a venit, dar nici n-a mai plecat. Și-a angajat avocat, a închis acolo ce avea de închis și nu s-a mai întors. Iar cu operația mea am pierdut tot. El și-a pierdut atunci business-ul, a fost urât și ne-am redresat foarte, foarte greu.

Înainte să descopăr nodulul, eu închisesem cabinetul și el închisese firma pentru că ne pregăteam să plecăm în Canada. Au tot durat formalitățile, așa că eu am făcut un contract de colaborare cu colegul meu ca să pot continua să lucrez. Până la urmă am zis că rămânem și am folosit banii strânși pentru plecare ca avans pentru o casă lângă București, iar pentru restul am făcut credit. Aveam 1000 de euro rată, leasing la mașină și uite așa ne-a prins pe noi nenorocirea.

Când am terminat cu toate, el a luat-o de la capăt cu munca lui, eu am luat-o de la capăt cu totul, într-un domeniu complet nou. M-am apucat, am făcut cursuri, am pierdut ore în șir cu tutoriale, cu învățat de toate în domeniu, am făcut și mentoring pentru fotografia de nou-născuți și nu am vorbit și nu m-am promovat până nu am fost mulțumită, mândră de imaginile mele. Bine, acum când mă uit la primele ședințe, nu mai sunt deloc mândră, dar dacă stau să fiu foarte sinceră cu mine, sunt foarte bune și acelea.

Corina Alexandrescu

Ce planuri ai pentru perioada următoare? Crezi că e cazul să te reorientezi din nou?

Nu. Eu sunt foarte optimistă. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dar nici nu vreau să pic în extrema aia în care să îmi fac prea multe griji. Refuz să mă panichez. Nu mai fac acum fotografie, e OK. Dar o să se liniștească treburile și o să fie bine. Sunt conștientă că ceea ce fac eu acum e un serviciu de lux și că lumea poate să trăiască foarte bine și fără fotografie, dar nu vreau să mă panichez, nu asta e soluția. O să fie bine!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO