Cum cancerul devine o ,,binecuvântare”! Elena Cardaș, doctorița-pacient care a învins o boală necruțătoare și rețeta unei vieți împlinite după cancer

Elena Cardaș este medic internist în județul Botoșani. Peste câteva zile sărbătorește trei ani de când a devenit stăpână pe propria viață, mai exact trei ani de la diagnosticul de cancer la sân. „Cum?!”, ar întreba unii. „În ce lume trăim”, s-ar mira alții. Ei bine, Elena Cardaș era medic la Spitalul Județean din Botoșani și nu s-a gândit niciodată că i se poate întâmpla ei. Știa ce ravagii face cancerul, dar își imagina că ea va fi ferită pe viață. Lucrul acesta îl facem majoritatea dintre noi, trebuie să recunoaștem.

La un moment dat, pe 6 februarie 2017, un medic i-a pus acest diagnostic nemilos. Inițial, Elena Cardaș nu a știut ce i s-a întâmplat, a fost lovită ca de un fulger, iar apoi a început lupta pentru supraviețuire. A trecut prin tratamente dure, s-a lăsat înșelată de tot felul de șarlatani care i-au promis vindecare cu ajutorul unor plante minune, a trecut prin operații, și-a imaginat moartea și a cunoscut cea mai urâtă și dureroasă față a cancerului.

După aproape 3 ani și după un set de analize foarte bune, Elena Cardaș poate spune că îi înțelege pe cei care spuneau că pentru ei, „cancerul a fost o binecuvântare”. Spune că a avut nevoie de această lecție de viață pentru a învăța să se iubească pe sine, pentru a învăța să aprecieze viața și fiecare clipă din universul acesta și, mai ales, pentru a învăța să trăiască.

Cum poate fi viața după cancer și care este rețeta pe care Elena Cardaș și-a prescris-o singură?

Câți ani sunt de când ați fost diagnosticată?

Pe 6 februarie împlinesc trei ani din ziua diagnosticului meu de cancer, diagnostic care a venit foarte dur pentru că nu mă așteptam. De fapt nimeni nu se așteaptă să fie diagnosticat cu cancer. Chiar dacă cineva are niște simptome, speră până în ultima clipă că e vorba de altceva. Eu nu am antecedente de cancer în familie, eu sunt medic și, nu știu de ce, întotdeauna m-am gândit că sunt protejată de boala aceasta. Și cred că așa gândesc foarte mulți: „Cancerul este pentru altcineva, nu este o boală pentru mine”. Iar când am primit diagnosticul de cancer a fost ca și cum m-ar fi aruncat cineva în mijlocul oceanului, eu neștiind să înot. A trebuit să dau singură din mâini și din picioare ca să mă salvez.

Ce însemna datul din mâini?

Atunci când am fost diagnosticată mă așteptam să fiu în stadiu incipient. Nu m-am gândit nici o clipă la chimio și radio terapie. Mă gândeam că o să-mi extirpe jumătate de sân și cu asta basta, se termină povestea. Eram încă într-o naivitate din aceea în care eu, ca medic, pot să diagnostichez cancerul de sân în stadiul III. Îmi fac mea culpa pe chestia asta pentru că noi, medicii, ar trebui să fim un exemplu pentru pacienți. Ei bine, se întâmplă și de aceea pacientul niciodată nu trebuie culpabilizat la modul: „de ce ai venit așa târziu?”. Toți suntem pe același calapod făcuți, toți spunem: „mai beau un ceai, mai iau o aspirină că poate îmi trece, mai aștept o săptămână…”. Nici unul nu ne ducem la doctor a doua zi după ce nu am avut poftă de mâncare sau ne-a apărut nu știu ce zgaibă sau pată pe piele.

Pentru mine impactul psihic a fost extrem de dur, iar duritatea vine și din faptul că nu ai un telefon unde să poți să suni pentru o minimă îndrumare. Este un medic oncolog, e adevărat, dar știți cum sunt medicii oncologi? Medicii oncologi, deși colegi cu mine, nu vor să-și ia o minimă răspundere, în România pacientul trebuie să aleagă singur pentru el. I se pun în față opțiunile: „Poți să te duci la Cluj, la Iași, la București, unde dorești tu”. Nimeni nu-ți spune: „du-te la Cluj că acolo sigur te faci bine”. Eu acum le dau dreptate pentru că poți să mergi rău, și eu am mers rău după primele 2-3 operații, părea că merg din rău în mai rău. Și atunci nici medicii nu vor să-și ia aceste poveri pe umeri.

Acum am ajuns în momentul în care persoane diagnosticate cu cancer au la dispoziție numărul meu de telefon și pot să mă sune. Și mă bucur că se întâmplă asta pentru că știu cât e de important să ai pe cineva care să te asculte și să te susțină. Pe fiecare dintre aceste persoane le-am încurajat să trateze cancerul ca pe orice boală.

Eu tot timpul am gândit așa: „Cancerul este o boală. Dacă este o boală înseamnă că are și un tratament. S-au făcut studii, există medicamente”. Eram atât de decisă să mă vindec de boala asta, încât am fost dispusă să suport orice decid doctorii.

Cum v-a prins diagnosticul? Ce făceați atunci?

În momentul în care am fost diagnosticată cu cancer, contul meu bancar era 0 pentru că tocmai investisem toți banii în casa de la țară a părinților mei. Le refăcusem toată casa gândindu-mă că dacă sunt sănătoasă și muncesc, fac repede alți bani. Când a venit diagnosticul de cancer, eram 0 lei, 0 bani. Aveam doar salariul pe ultima lună. Și nu e vorba că trebuie să dai la medici pentru că toți cei la care am fost, nici unul nu a acceptat nimic. Însă sunt alte cheltuieli pe care chiar trebuie să le susții: de transport, să plătești pe cineva care să aibă grijă de casă, etc. Ai nevoie de bani pentru lucrurile minimale pe care nu le mai poți face singur.

Pe mine m-a prins boala într-un moment de singurătate deplină, fără copii, fără soț, fără să am pe nimeni pe lângă mine să mă ajute. Dumnezeu mi-a dat încercarea asta să cad la pat, însă am avut prieteni care s-au îngrijit de mine.

Unde lucrați atunci?

Eu sunt medic internist și lucram la Spitalul Județean din Botoșani. Sinceră să fiu, simțisem niște noduli la sân, dar având o fibroză chistică veche, din tinerețe, am fost păcălită de o boală pre existentă. Aveam fibroza asta de la 20 și ceva de ani, iar medicii mi-au tot spus că e hormonală și că trebuie lăsată în pace. Peste fibroza asta au apărut niște noduli care s-au dovedit a fi canceroși. S-a decis intervenție chirurgicală, ceea ce pe mine m-a bucurat foarte mult pentru că ai groază de tumora aia, să scapi de ea, să nu o mai știi la tine în corp. Au urmat șase luni de chimioterapie cu niște simptome oribile: îți cade părul, ai tot timpul greață, ești toată umflată, nu poți să mergi, ajungi într-o condiție umană groaznică. De aceea multă lume refuză chimioterapia pentru că are niște efecte secundare foarte urâte și foarte greu de suportat. Dumnezeu mi-a dat cât de mult am putut eu să îndur, atât ca durere, cât și ca umilință. În perioada aceea m-am îngrășat 20 de kilograme pentru că doar mâncatul mă făcea să scap de starea aceea de greață. Iar când mă uitam în oglindă și mă vedeam atât de urâtă și de mutilată, mă simțeam umilită. Toată feminitatea, tot ce ținea de entitatea mea ca femeie mi-a fost furată de către acest tratament.

Cine v-a fost alături în acele momente?

Aici e o poveste destul de tristă. În cazul unui bolnav de cancer, cam toți cei apropiați dispar. Prietenii, familia, cam toți dau bir cu fugiții. Te sună și spun: „dacă ai nevoie suna-mă”, dar e un dialog de complezență, să se asigure că dacă supraviețuiești, nu le vei reproșa. Dar de fapt nu te vizitează nimeni. Dar nu-i judec, îi înțeleg perfect. Oamenii sunt atât de îngroziți de boală că nu știu cum să se comporte cu un bolnav de cancer. Nu știu care sunt necesitățile unui bolnav și nu știu cum să gestioneze.

Cel mai alături mi-a fost o cumătră de-ale mele, o fostă pacientă căreia i-am botezat copilul. Ea a fost cea care a venit zi de zi să mă îngrijească, nu familia de sânge, nu mama, nu fratele, nu cumnata, nu nepoții.

Din păcate, de această problemă se lovesc foarte mulți dintre pacienții bolnavi de cancer.

De ce v-ați făcut doctoriță? Era visul acela al fetițelor din copilărie?

Nu. Eu am fost olimpică la chimie, am avut o profesoară de chimie care m-a inspirat și am vrut să mă fac inginer chimist sau profesoară de chimie. Părinții mei nu s-au băgat în alegerea mea, dar o vecină, care era profesoară de istorie, m-a chemat la un ceai și m-a întrebat de ce vreau să mă fac eu inginer chimist. Când i-am răspuns că-mi place chimia, mi-a zis așa: „Știi ce înseamnă inginer chimist la modul real? Poate ajungi să lucrezi într-o fabrică de chimie unde miroase urât, unde trebuie să stai cu cizme de cauciuc, unde inhalezi tot felul de substanțe”. Mi-a prezentat meseria de inginer chimist într-o manieră foarte directă, total diferită de ceea ce-mi imaginam eu, iar apoi m-a întrebat dacă nu ar fi mai bine să mă fac doctoriță. Pur și simplu o vecină a văzut în mine un potențial. Așa că am ales să fiu doctor. Transformarea aceasta de perspectivă în carieră a venit pe la jumătatea clasei a XII-a. Așa că dintr-o dată am început să învăț fizică și anatomie și am intrat din prima încercare la Medicină. Așa m-am făcut eu doctoriță, de frica cizmelor de cauciuc și a mirosului dintr-o fabrică industrială. Nu spun că medicina e mai ușoară pentru că și aici ai parte de sânge, de puroi, de dureri, de tuse… Dacă nu ești chirurg plastician, ai parte de lucrurile urâte din viața umană. Însă eu am făcut cu drag meseria și cred că doamna respectivă mi-a făcut un mare bine la vremea respectivă.

După experiența de medic și pacient, putem spune că tot ce spune medicul trebuie luat de bun?

Eu zic că da, deoarece atunci când pun un diagnostic mă bazez pe experiența mea de aproape 30 de ani, pe tratatele de medicină studiate și nu pe informațiile de pe Google.

Revenind la boala mea, când m-am îmbolnăvit am luat-o și eu cu Google-ul și cu toate teoriile lui pește prăjit, cu aloe vera, cu tot felul de citostatice naturale, tot felul de întăritoare, sucuri, creme… Ce să vă spun? La mine în casă erau numai sfecle stoarse și aloe, mă legam de lucrurile acelea de parcă erau mai importante decât toată chirurgia și toată știința medicală.

Erau tămăduitoare…

Da, pentru că citeam și aveam tendința să cred că am nevoie de toate. În plus, vin foarte mulți să te sfătuiască să cumperi și aia, și aia, și pe cealaltă. O mulțime de lucruri pe care dai o mulțime de bani pentru că în jurul bolii acesteia s-a dezvoltat o para industrie de șarlatani, de oameni care speculează dorința omului de a trăi, pe banii necăjitului acela peste care a dat boala. Am dat milioane pe tot felul de extracte de plante pentru că mă gândeam că nu-mi strică. Când am ajuns la Ametist la București unde nutriționistul și medicul curant mi-au spus să întrerup terapia cu antioxidanți și cu tot felul de suplimente, oferindu-mi o explicație foarte simplă și foarte logică: „tu iei tot felul de vitamine și de suplimente care să te întărească. Însă, tu îți dai seama că astea îți întăresc și cancerul din tine? Cancerul este mai avid, e ca o sugativă care trage tot ce este mai bun. Tu îți hrănești cancerul cu aloe, cu graviola, cu ce mai vrei tu”. Mi-au interzis cu desăvârșire să mai iau toate prostiile acelea și au avut foarte mare dreptate. Dar trebuie să ți se limpezească mintea ca să realizezi că faci prostii.

Când am plecat la București, eram plină de aloe vera. Știți care a fost problema? După două săptămâni de folosit intensiv aloe vera, la indicațiile unei persoane care își vindea produsele respective de igienă personală, pe bani foarte mulți, mi-au apărut noduli și la celălalt sân, pe fondul stimulării hormonale. Aloe vera conține foarte mult estrogen, ceea ce însemna că era strict interzisă pentru mine.

Oricare dintre noi putem fi pasibile de cancer la sân. Care este sfatul dumneavoastră pentru femei?

Cancerul de sân este foarte frecvent și o să vă spun de ce este azi mai des întâlnit decât acum 100 de ani. 90% din cancerul de sân este hormono – dependent, ceea ce înseamnă că se produce din cauza unei hiperstimulări date de hormonii estrogeni. Acești hormoni estrogeni sunt hormoni proprii produși de ovare, din țesutul gras sau din supra renale, dar problema este alta. Și acum 100 de ani femeile aveau ovare, erau grase sau aveau supra renale și nu făceau cancer de sân. Problema noastră este că folosim foarte multă lenjerie sintetică care se pare că are componenta de a induce local hormoni asemănători estrogenilor. Îmbuteliem apă în plastic și toată lumea știe că plasticul, prin expunere la lumină și la căldură, emană niște substanțe numite ftalați, asemănătoare cu estrogenii.

Dar nu numai atât. Majoritatea produselor din magazine au în compoziție insecticide, iar acestea au și ele o componentă estrogenică. Carnea de pasăre are foarte mulți hormoni de creștere și hormoni estrogeni pe care noi îi mâncăm.

Din ce îmi spuneți, pare că generațiile următoare…

Va fi dezastru. Într-o țară normală nu ar trebui să fie permise asemenea lucruri care fac atât de mult rău. Însă nimeni nu le oprește la noi deoarece sunt niște interese economice mai presus de sănătatea noastră. Și atunci, noi singuri trebuie să ne ferim. Eu, de exemplu, nu mai am deloc plastic în casă pentru că trebuie să mă feresc de acești estrogeni care îmi hrănesc cancerul.

Și ca să revin, femeia ar trebui să fie mai puțin expusă excesului de estrogeni din exterior: cremele de față cu parabeni, controlul cantității de plastic și al materialelor sintetice cu care noi intrăm în contact. Și dacă nu am făcut-o până acum, să o facem măcar de aici înainte. Și nu în ultimul rând, clasica recomandare: mergeți și vă faceți mamografie așa cum vă recomandă medicul. Nu o să-și facă nimeni, vă spun. Încă este o percepție învechită la noi. Nici eu nu-mi făceam. Știam că trebuie să-mi fac, dar neglijam pentru că sunt niște manevre dureroase și jenante pentru o femeie. Teoria e foarte frumoasă, dar atâta timp cât nu e obligatoriu sau gratuit, femeile nu se vor duce. Eu mi-am făcut un RMN că mi s-a părut mai puțin jenant și mi s-a pus un diagnostic: „nimic suspect oncologic”. Așa că am mai stat un an cu nodulii aceia, timp în care eu aveam cancerul cât casa.

Ați spus că acum, la 3 ani de la diagnostic, v-au ieșit foarte bine analizele, iar acesta a fost rezultatul unor măsuri drastice pe care le-ați luat. Ce anume ați făcut?

În primul rând, imediat după ce am terminat chimio și radio terapia am slăbit aproape 30 de kilograme.

Că ați vrut sau ca urmare a tratamentului?

Pentru că am vrut. Eram conștientă că un surplus de greutate poate întreține un cancer sau poate crește șansele de recidivă. Timp de aproape 1 an de zile am avut ambiție să țin dietă și să fac gimnastică, am strâns din dinți și am slăbit pentru sănătatea mea.

Apoi mi-am dat seama că trebuie să-mi întăresc propria imunitate ca organismul meu să lupte singur împotriva celulelor canceroase. Eu am rămas șocată când am înțeles că celulele canceroase nu dispar niciodată din corp și pe fondul unei imunități slabe, se pot depune undeva și pot da metastaze. Eu nu vreau să las boala să mă prindă pe picior greșit. Și atunci am spus așa: obligatoriu am nevoie de odihnă. Eu nu mai pierd nici o noapte cu nici o gardă – am renunțat la gărzi definitiv și pentru totdeauna.

Mi-am schimbat radical alimentația. Caut surse de alimente cât mai puțin infestate cu hormoni și cu pesticide. Beau apă îmbuteliată la sticlă, îmi gătesc mâncarea, mănânc carne o dată pe săptămână, nu beau sucuri, citesc etichetele, evit cosmeticele cu parabeni…

Despre zahăr se strigă în gura mare că e cancerigen…

Zahărul oricum face rău. Faci diabet, faci alte boli. Într-adevăr, celula canceroasă este o mare consumatoare de zahăr, dar dacă tu nu mănânci zahăr, ea oricum își trage din sânge zahărul acela. Dacă mănânci sau nu mănânci, nu o să-ți înfometezi celula aceea.

Ce alte schimbări ați făcut?

Mi-am dat demisia. Aveam o muncă foarte stresantă și solicitantă. Se schimbase și conducerea și din cauza lipsei medicilor, mă forțaseră cumva să muncesc cât trei medici. Am spus: „Nu. Eu nu am trecut prin boala asta ca să muncesc cât pentru trei pentru că nu mănânc cu trei guri. Dacă vreți să mă înțelegeți bine, dacă nu, eu plec din sistem”. Și am plecat.

Boala m-a făcut să am curajul de a nu mai accepta presiunea și munca forțată. Mi-am găsit un alt serviciu, un post la un sanatoriu de neuropsihiatrie, pe bani mai puțini, dar cu o muncă mai ușoară, pentru un om care are 60 de ani și care a trecut prin cancer. Eu zic că fiecare își poate găsi locul dacă și-l caută. Și la sanatoriu e nevoie de mine, chiar dacă unii consideră că e un regres în carieră. Eu am terminat cu orgoliile acestea când am văzut cât de aproape e moartea. Mie îmi trebuie să mănânc, un loc unde să am o satisfacție, să am strictul necesar și să pot să prețuiesc fiecare clipă. De-abia aștept să iau o felie de tort și să pun pe ea lumânarea cu numărul 3. Doamne ce mult prețuiesc azi faptul că trăiesc!

Eu până acum nu prețuiam viața și mă gândeam că suntem într-o lume anormală când îi auzeam pe mulți cu metastaze că pentru ei cancerul a fost o binecuvântare.

Credeți-mă că sunt în stadiul în care spun că mi-a trebuit lecția asta de viață ca să învăț să am grijă de mine. Mă bucur și sunt foarte fericită acum.

V-ați luat viața în propriile mâini…

Exact. Cât am fost copil am fost sub tutela părinților și tot timpul m-am gândit să nu-i supăr. Apoi m-am măritat, am avut bărbat, copil, tot timpul am fost la dispoziția lor.

Aveți copil?

Am avut un copil care a murit la vârsta de 12 ani.

Doamne!

Aceasta a fost una dintre cauzele cancerului. În literatură se descrie că șocul emoțional al pierderii unui copil poate fi cauză de cancer mamar.

Am trecut prin divorț, viața m-a călit, nu am fost vreo femeie ferită.

Ce voiam să spun este că tot timpul am fost sub un statut. La serviciu aveam șeful care mă punea la muncă, acasă aveam bărbatul care urla că nu avea cămașa călcată, curățenie, mâncare, apoi a trebuit să-mi îngrijesc părinții. Tot timpul, până la 60 de ani, viața mea a fost dedicată altora. În sfârșit, de trei ani de zile fac doar ce vreau eu, trăiesc doar pentru mine și nu dau socoteală nimeni. Când mă uit în jurul meu, majoritatea oamenilor sunt sclavii conveniențelor sociale, ai familiei, ai serviciului și așa mai departe.

Eu scriu, mă plimb, trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

Când ați început să scrieți?

Eu am început să scriu pe la 40 de ani, fără să mă gândesc că am să public. Am scris o carte, culmea, cu o durere foarte mare și niște regrete enorme în urma pierderii unei prietene foarte bune care a murit de cancer. Am scris cartea aceea doar cu emoțiile pe care le aveam atunci în suflet. Apoi am intrat și eu pe internet, am trimis manuscrisul la editura Eminescu, mi l-a acceptat și m-am trezit că am un roman publicat. Am fost citită de niște critici literari, am prins curaj și așa am scris și a doua, și a treia carte. Am intrat în Uniunea Scriitorilor, iar acum lucrez la al patrulea roman.