fbpx

Căutare

Share this article

Cristina Chiriac este mână de fier în mănușă de catifea sau de… borangic.

Cristina este economist, antrepenor temerar și o porta-voce elegantă și fermă a femeilor antreprenor din România. Iată povestea ei.

Dacă mă uit la profilul tău realizez multitudinea de roluri pe care ți le asumi în spațiul public: ai o emisiune tv, conduci o alianță a femeilor antreprenor, ai un business care se numește Flori de ie, ești consultant, deci cine este Cristina?

Cristina Chiriac: Sunt puțin din fiecare; în final sunt fata părinților mei și mama copiilor pe care i-am adus pe lume.

Cristina Chiriac este o femeie cu mult curaj, perseverentă, cu multă determinare de a obține ce își propune pentru comunitățile pe care le reprezintă și cu frici puține. Dacă mă întrebi totuși cum de am putut scăpa de frici, îți voi spune că am mai degrabă temeri, care sunt legate de viitor și de omenire, de lucruri pe care le vezi mai puțin dezbătute în România.

Am să fac apel acum la meseria mea, aceea de economist, îți voi spune că sunt pasionată de macroeconomie și sunt obișnuită să văd lucrurile în amploarea lor.

Am învățat ceva în această viață: dacă vrei să fii câștigător, nu trebuie să fii mai deștept, mai bogat, mai frumos, ci să ai informație și să fii cu un pas înaintea celorlalți, pentru a anticipa ce urmează, a te pregăti și proteja. Asta fac eu, deși nu sunt înotătoare de cursă lungă, alerg cu un pas înaintea celorlalți și reușesc să construiesc temerar.

Care a fost prima dată când ai dat măsura curajului tău?

Cristina Chiriac: Prima dată a fost când am ales să devin mamă.

Îmi doream asta, cu toată ardoarea sufletului, mai ales când am realizat că nu pot avea copii. Am avut niște probleme de sănătate pe care le-am ignorat o vreme din pricina focusului meu pe carieră, iar când am conștientizat că am probleme ce trebuie tratate, am realizat că unul dintre pericole era acela de a nu deveni mamă.

M-am luptat să rămân însărcinată, iar după ce s-a întâmplat asta, au început gândurile: „Bun, și acum ce fac? Că nu mai este vorba doar de mine, ci de mine și de ființa de care voi fi responsabilă toată viața!”. Acest curaj, dacă mă întrebi, vine dintr-o educație solidă care m-a învățat că a avea un copil devine o responsabilitate ce se extinde apoi peste generații.

Când este vorba de mine mă las pe ultimul plan din multe puncte de vedere, lucru pe care nu-l regret deloc, dar când este vorba despre altcineva sunt prima care ridică mâna să sară în ajutor. Iar lucrurile îmi ies poate tocmai pentru că nu este vorba despre mine.

Când am devenit mamă prima dată a fost doza cea mai mare de curaj pe care mi-am asumat-o, iar din acel moment nu a mai fost vorba despre mine, ci despre universul meu.

Cristina Chiriac, antreprenor, economist, ambasador al eleganței

Compus din…

Cristina Chiriac: … compus din Noris și Eric, copiii mei, doi vlăjgani astăzi. Noris va face în curând 17 ani, iar Eric are 13 ani. Ei sunt rațiunea mea de a exista și de a construi o lume mai bună. Apoi vin cei din familia mea, soțul, echipa pe care o coordonez.

Unde se simte Cristina mai ea însăși, în profilul de economist sau în cel de coleg empatic, care lucrează cu emoții?

Cristina Chiriac: Uite, îți voi face o mărturisire: mulți ani m-am ocupat eminamente de economie. Când am conștientizat că pot face mai mult, a venit întrebarea firească: „ești un bun comunicator pentru a face asta?”

Am început să vorbesc cu prietenii și mi-am dat seama că vocabularul meu abunda de cifre, termeni, indicatori macroeconomici și statistici, un limbaj de lemn pe care cei din jurul meu, nespecialiști, nu reușeau să îl pătrundă. Am realizat atunci că eu trebuie să fac schimbarea.

Și am început să fac exerciții pe mama! Nu cu mama! (râde)

Mama s-a ocupat mult timp de copiii mei, fiindcă eu eram la serviciu, iar când ajungeam acasă seara târziu începeam să îi povestesc ce făcusem peste zi, iar la final o întrebam despre ce a înțeles. La început, cum era de așteptat, răspunsul era că nu înțelesese nimic, dar pe măsură ce exersam mai mult, comunicam mai bine. Când mama a început să-mi spună că a înțeles ce e cu pensia, de ce se întâmplă dezechilibrele bugetare, mi-am zis că am terminat ce aveam de făcut.

Atunci m-am „aruncat cu capul înainte” și am început să apar invitată la dezbateri televizate în calitate de analist economic, acum vreo 10 ani. Am ajuns, cred, la toate televiziunile naționale de la noi pentru a explica ce trebuie să facem pentru ca economia să funcționeze. Iar primul test a fost să „trec sticla”, adică să vorbesc în așa mod încât toate aceste concepte abstracte să ajungă la telespectatorul din fotoliu, pe înțelesul său, chiar dacă este portar sau academician. Așa se face că eu mi-am păstrat doza mea de empatie și de sensibilitate, fiindcă în acești 10 ani mi-am modelat discursul astfel încât toată lumea să înțeleagă.

Când tu ai decis să devii economist ce anume a contribuit la această hotărâre?

Cristina Chiriac: Nimic. (râde)

Am avut un model în toată viața mea, îl am și acum, în persoana fratelui meu, care și-a dedicat viața studiului. Întotdeauna el a fost mult mai bun decât mine. A fost un model care m-a ajutat să cresc: olimpic înainte de Revoluție, a intrat la facultate printre primii, a fost bursier 5 ani de zile, deci tot ce-și putea dori un părinte de la copilul lui. Iar eu nu înțelegeam cum de el reușește să facă lucrurile atât de urșor, iar eu atât de greu.

În clasa a XII-a mi-am pus întrebarea care macină pe toată lumea: eu ce vreau de la viață? Inutil să spun că fratele meu știa deja ce facultate va urma, ce va face în viață, în ce oraș va trăi.

Am mers la ai mei, am făcut consiliu de familie, așa se proceda la noi, și ne-am consultat. Tata, țin minte, a zis: „Faci ce vrei! De vrei să studiezi, să te angajezi sau să te căsătorești, alegerea este la tine! Singura sugestie pe care ți-o pot da acum este să te gândești ce îți dorești să faci în viață!”

Cristina Chiriac, împreună cu părinții și fratele ei mai mare

Erau multe lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fac, dar nu știam dacă am și abilitățile pentru a le duce la capăt. Atunci tata a completat: „Gândește-te la ce ești bună, care sunt materiile la care excelezi, analizează toate opțiunile universitare și alege!”

A fost o alegere rațională, fără nimic legat de aptitudini, să merg spre ASE, mai ales că acolo se dădea economie, geografie și matematică, mi-am făcut un calcul legat de cât ar trebui să învăț pentru a avea o medie bună și am ales.

Fratele tău ce face acum?

Cristina Chiriac: El conduce o societate comercială, scrie, studiază, este deținătorul unui brevet de inventator, deci confirm în continuare. Sunt lucruri pe care eu nu le înțeleg.

Acum ceva ani, la o masă de Crăciun cu ai mei, mi-a spus că nu ar fi o idee rea să mă apuc de doctorat. Am fost circumspectă la început, dar ceva vreme mai târziu i-am urmat îndemnul și m-am apucat de cercetare.

Am ajuns la Academia Română, am dat examen, am fost admisă, iar în anul I de studiu am realizat câtă dreptate a avut fratele meu. Am început să studiez istoria economiei, am citit despre prima criză economică celebră, a bulbilor de lalea, din Olanda, și am înțeles cum reverberează în alte crize și care sunt efectele pe termen lung.

În natura mea este să spun nu, de fiecare dată când îmi este bine. Poate pentru că vrem să conservăm ce avem. Dar de fiecare dată când am spus nu, pe plan personal sau profesional, viața s-a făcut în așa fel să îmi demonstreze că un nu este un da, de fapt.

Povestește-mi puțin despre părinții tăi!

Cristina Chiriac: Sunt multe de spus, poate lucruri foarte personale. Tata, crescut cu guvernantă, a învățat să călărească de la vârsta de 3 ani, ceea ce i-a dat un curaj nebun, era fiu de chiabur și venea dintr-o familie care a avut, din ce-mi povestea el și din terenurile retrocedate, tot ceea ce înseamnă inima Bărăganului. În comunism, familia a fost trimisă în Deltă, la tăiat de stuf, după ce le-a fost confiscat absolut tot. Tata avea 14 ani atunci și-mi povestea cum ținea după el, legat la cingătoare, un săculeț de sare pentru a dezlipi mai ușor lipitorile, cu cuțitul.

Tata și-a promis atunci că nu va intra vreodată în acest partid. A plecat la studii, a primit un stagiu de pregătire la Câmpulung Muscel și a cunoscut-o pe mama. Ea, cu o diferență de vârstă de 9 ani de zile, era orfană de mamă și avea grijă de sora ei mai mică.

Au trăit o poveste de dragoste care a dura 51 de ani, iar din ea am rezultat eu și fratele meu, iar singura zestre pe care ne-au dat-o vreodată și pentru care le voi mulțumi toată viața, a fost educația.

Le-am trăit pe toate și sper să reușesc să le povestesc și copiilor mei, studenților și liceenilor cu care intru în legătură. Sunt amintiri care nu mi-au lăsat răni, dar nici nu mi-au dat voie să uit că trebuie să apreciez tot ce am.

Cristina Chiriac în loja oficială a Ateneului Român, alături de președintele României

La ce te referi?

Cristina Chiriac: Uite, de pildă la faptul că au existat extrem de multe zile când am învățat la lumânare sau la lampa cu gaz pentru că se lua curentul, că iarna trebuia să stau cu mănuși în mâini și că trebuia să stau la cozi interminabile, de la 3.00 dimineața pentru a avea un litru de lapte, pâine și 10 ouă. Nu aș vrea să uit vreodată asta, nu pentru că sunt dureroase, ci pentru a fi recunoscătoare pentru ce am astăzi.

Aș vrea să înțelegem că tot ce avem astăzi este rodul generațiilor de dinaintea noastră, care s-au sacrificat pentru ca noi să ajungem aici; eu sunt rodul străbunilor mei; lor le sunt recunoscătoare că sunt ceea ce sunt, iar responsabilitatea mea nu e doar pentru copiii mei, ci și pentru străbuni.

Bunicul a luptat în primul și al doilea război mondial, unchii mei la fel, Dincolo de asta, eminamente sunt fata lui tata și primul mentor, omul care m-a șlefuit toată viața este el.

Ce ai primit de la el?

Cristina Chiriac: Curaj.

Ca adolescentă aveam tot felul de ezitări. Vorbeam cu el și îmi spunea: ai datoria să încerci, iar dacă nu vei izbuti, eu voi fi acolo să îți atenuez căderea. Indifferent unde cazi, eu sunt plasa ta de siguranță. Și am trait toată viața cu acest sentiment.

Și cum e să rămâi fără plasa de siguranță?

Cristina Chiriac: A fost cel mai crunt moment din viața mea. Era bolnav de câțiva ani de zile și toată perioada m-am întrebat ce am să fac când se va întâmpla, dacă am să pot rezista. De fiecare dată când mă întâlneam cu el, din ce în ce mai rar fiindcă devenisem deja doamnă de oraș, preocupată de multe alte lucruri și mai puțin de părinți, îmi lua capul în mâini, în momentele noastre de tandrețe: „Tata, știi că te iubesc, nu? Și să mai știi ceva – tu nu ai voie să mori!”. El îmi răspundea invariabil: „Voia nu-i a mea, ci a lui Dumnezeu, iar când se va întâmpla asta să fii convinsă că tu vei fi pregătită pentru tot ceea ce va urma.”

Cristina Chiriac

Așa a fost, doar că rănile sufletești au fost atât de adânci și de puternice încât m-au amorțit, mi-au amorțit sentimentele pentru vreun an de zile. Am fost incapabilă să jelesc fiindcă eram prea îndârjită să duc mai departe ce îmi lăsase el.

Invariabil, viața le vindecă pe toate și a venit un moment când m-am descărcat de toată durerea, era tot un noiembrie ca cel de acum, de sfinții Mihail și Gavril, și am auzit muzica pe care eu și tata dansam. El m-a învățat să dansez. Atunci s-a declanșat în mine tot zbuciumul și am înțeles că trebuie să merg mai departe și să nu mă mai încăpățânez.

Cum a apărut Flori de ie?

Cristina Chiriac: Flori de ie este al treilea copil al meu, dreptul meu la iubire și la libertate, povestea nescrisă pe care o construim când suntem mici și manifestul meu de iubire pentru țara asta, pe care o iubesc din tot sufletul.

A venit un moment când am terminat cu administrația publică și, pentru prima data după 15 ani, mi-am dat voie să fiu eu. Și m-am întrebat cine sunt și ce-mi doresc: o carieră privată, publică, să fiu CEO, să fiu prim-ministru, să fiu președinte, ce vreau eu?

Răspunsul a fost mai simplu decât ți-ai imagina: voiam libertatea de a fi eu însămi. A fost o sămânță care a crescut și la un moment dat am știut ce vreau să fac. Nu cum, nu dacă am puterea, ci ce vreau. Așa s-a născut Flori de ie.

Cu ce te mândrești?

Cristina Chiriac: Mă mândresc cu fiecare om din viața mea. Am învățat să mă bucur de fiecare lucru, oricât de mărunt, de zece minute în care pot să scriu, nu-mi trebuie mult să mă simt fericită. Nu știu dacă mândria mă caracterizează, ci mai degrabă răspunsul la întrebarea: cum reușesc să rămân atașată, loială valorilor mele?

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO