Căutare

Share this article

La peste 30 de ani de la tragedia petrecută la Cernobîl, cea mai mare catastrofă nucleară din istorie încă reprezintă un interes pentru foarte mulți oameni din toate colțurile lumii. Sau cel puțin asta putem înțelege din succesul serialului celor de HBO. „Chernobyl a devansat producții precum „Breaking Bad” sau „Game of Thrones” și a ajuns pe primul loc în topul celor mai apreciate seriale din istorie pe site-ul de profil IMDb, cu o notă record de 9.7. Iar lucrul acesta se întâmplă chiar și în Rusia,unde, spre deosebire de televiziunile apropiate Kremlinului, cinefilii ruși s-au îndrăgostit de miniseria HBO. Pe versiunea rusească de Imdb, Kinopoisk, serialul are o notă de 9,1 de la publicul rus.

Un fenomen care a stârnit foarte multe discuții, dar și amintiri pe care milioane de oameni le voiau uitate. Și asta pentru că numărul morților este estimat undeva între 4,000 și 95,000. Sau doar 31 dacă ne uităm la datele oficiale ale rușilor. Un dezastru nemaivăzut care a afectat până la 5 milioane de persoane, potrivit estimărilor.

Pe 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, Ucraina devenise cel mai important loc din lume. Și totul se întâmpla la puțin peste 1,000 de kilometri de noi. Un eveniment pe care ni-l aducem aminte împreună cu pastilele dulci de iod pe care le-am luat din aceea vreme. Însă, o tragedie despre care, acasă în România, nu se știa mai nimic. Sau cel puțin asta putem să vedem din stenograma ședinței de pe 1 mai 1986 a Comitetului Politic Executiv al PCR dedicate catastrofei de la Cernobîl care arată un Nicolae Ceaușescu care încearcă să ofere informații limitate populației și o Elena Ceaușescu revoltată de tăcerea rușilor. Detalii puteți să găsiți aici.

O tragedie pe care rușii au încercat să o mușamalizeze prin minciuni sau, mai rău, prin incompetență. Pentru că nimeni nu își putea imagina că se putea întâmpla un astfel de lucru în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Nu ne era îngăduit să credem că rușii au greșit. Că erau slăbiți. Sau că puteau cere ajutorul străinilor. O poziție pe care se pare că o susțin și astăzi. Nu de alta, dar pregătesc un serial care să prezinte și versiunea lor. O producție finanțată din banii Ministerului de Cultură care ar trebui să prezinte cum americanii au stat, de fapt, la baza acestei nenorociri.

De la nenorocire, la destinație-cult

Astăzi zona este pustie. Prîpeat‎‎ este un oraș fantomă. Însă nu puțini sunt cei care vin aici. Din teribilism sau doar din pur interes istorico-jurnalist, foarte mulți oameni au devenit turiști într-un loc în care pericolul este încă prezent. Agențiile de turism care organizează excursii și vizite în apropierea zonei periculoase de la Cernobîl susțin că interesul pentru vizitarea acestui loc a crescut foarte mult după difuzarea serialului produs de HBO. Compania ucraineană SoloEast, care se ocupă de rezervări, a raportat o creștere de 30% comparativ cu luna anului mai 2018, iar pentru lunile iunie, iulie și august, creșterea este estimată la 40%. Interesul este imens. Dar excursiile au existat în regiune de foarte mult timp. Un exemplu îl puteți vedea în video-ul de mai jos al celor de la Vice News:

De la cea mai mare catastrofă nucleară, la „acasă”

Iar zona nu este doar vizitată de turiști. Există oameni care au ales să trăiască aici. Este cazul Maryna Kovalenko și a celor două fete ale sale, Iryna și Olena. Au câțiva vecini, dar toți cu vârste de peste 70 de ani. De altfel, acesta a fost și motivul pentru care au ajuns aici, acum patru ani. Deși prețul unei case în această zonă este în jur de 3,000 de euro, Maryna nu a avut posibilitatea să își cumpere nimic. Venitul familiei sale este de 183 de dolari pe lună. Și atunci statul i-a oferit posibilitatea să aibă grijă de unul dintre bătrânii din zonă, în schimbul unui pat și a unui acoperiș deasupra capului. Așa a ajuns în casa unui bătrân   aflat într-o fază înaintată de demență senilă care după doi ani s-a stins. Iar Maryna a moștenit atunci casa.

Trăiau la sute de kilometri distanță, dar s-au hotărât să împacheteze puținele lucruri pe care le aveau și să se mute în satul Steshchynadi, din nordul Ucrainei. La doar 30 de kilometri de „zona morții”. Au ales pericolul radiațiilor, decât moartea sigură într-o zonă în conflict militar. Maryna și cele două fete ale sale trăiau în Toshkivka, un oraș industrial din estul Ucrainei. Acolo unde, de mai bine de patru ani, după anexarea Crimeei, există un conflict militar cu Rusia. O situație dramatică care a dus la mai mult de 10,000 de morți. Și din cauza căreia peste 2 milioane de oameni au trebuit să împacheteze totul și să plece. Așa s-a întâmplat și cu Maryna.

Maryna Kovalenko și cele două fete ale sale, Iryna și Olena | Sursă: BBC

Povestea ei, dar și antreprenorului Vadim Minzuyk, o puteți găsi în materialul celor de la BBC.

Despre dezastrul și viața de la Cernobîl cu jurnalistul Andrei Udișteanu (Recorder.ro)

Ce viață duc bătrânii care s-au întors în „zona morții”? Și cum arată în prezent orașul-fantomă? Am vorbit cu jurnalistul Andrei Udișteanu care a fost acolo.

Andrei, cum arată și cine sunt oamenii care s-au întors în zona respectivă?

Am fost de două ori, ca jurnalist, în zona de excludere. Când am intrat ultima dată, în 2016, în zonă trăiau în jur de 200 de oameni, foști locuitori din satele din jurul centralei atomice. Erau oameni bătrâni. De aia și statul ucrainean, deși au intrat ilegal acolo, îi tolera, nu i-a evacuat după ce s-au întors. Mai mult, uneori, îi vizitau unii politicieni de la Kiev, se pozau cu ei acolo – ca un simbol că nu au fost uitați. Oamenii erau țărani. Cei pe care i-am întâlnit acolo trăiau din ce cultivau pe pământul din spatele caselor, mai aveau câteva animale prin curte. Nu arătau foarte diferit de bătrânii noștri de la țară, se plângeau cam de aceleași lipsuri, de sănătate, de singurătate (mai ales). Mulți spuneau că s-au întors pentru că nu s-au adaptat în noile localități unde i-au dus autoritățile.

Am întâlnit un cuplu de bătrâni care erau singuri în satul lor, invadat de bălării. Bărbatul povestea că s-a îmbolnăvit – că „nu mai respira bine” – în localitatea unde a fost dus după ce a fost evacuat. Așa că s-a întors în satul lui de lângă Cernobîl. Și susținea că s-a însănătoșit brusc! Era convins că-i face bine aerul de acolo, ținea morțiș să tot repete asta.

Pe lângă acești localnici, sunt oamenii care muncesc în orașul Cernobîl (nu Prîpeat, cel părăsit complet, care apare mereu în fotografii, ci localitatea unde se află o zonă administrativă a perimetrului). Unii muncesc chiar la centrală!

Sunt vreo 2000 de lucrători care vin cam câte două săptămâni pe lună, să muncească în „Zonă”, să locuiască acolo. Se plătește un pic mai bine, riscurile sunt însă evidente. Motivul pentru care vin acolo este că, după ce sovieticii au acoperit cu „un sarcofag” de plumb reactorul care a explodat, centrala s-a transformat, dintr-o unitate energetică, într-una de ecologizare e deșeurilor radioactive. Și cineva trebuie să mențină această supraveghere permanentă a locului dezastrului, să tot ecologizeze zona. 

Andrei Udișteanu vorbind cu unul dintre reprezentații ucraineni din zonă | Sursă foto: Andrei Captarenco

Dar cum reușesc să trăiască într-o zonă părăsită, izolată precum aceasta?

Localnicii din satele părăsite ne-au spus că, într-o vreme, mai trecea prin zonă o mașină de la Kiev, cu alimente. O bătrână se plângea, însă, că nu a mai văzut-o pe acolo de ceva timp. Oamenii se gospodăresc cum pot, cu ce cresc pe acasă, ce culeg de prin pădure etc. Sau, dacă mai au rude, îi vizitează „de la oraș” și le mai aduc una-alta. Dacă au nevoie de medic, ambulanță … fiecare se descurcă cum poate (unii merg la distanțe mari, doar ca să vorbească la telefon). Sentimentul meu a fost că, fiind bătrâni, nimeni, nicio autoritate nu era dispusă să-i mai ajute în vreun fel. Erau lăsați acolo, nederanjați de nimeni.

Iar ceilalți „localnici”, muncitorii, au de unde să se aprovizioneze când vin în „Zonă”.

Dar se poate trăi în aceea zonă?

Perimetrul radioactiv are anumite zone fierbinți unde nu te poți aventura fără protecție, radiațiile sunt la niveluri mari. Printre ele se poate merge însă, de aia se și permite „vizitarea” pe termen scurt, acolo se înregistrează niveluri ale radiațiilor aproape de cele normale. Multe dintre satele unde s-au întors localnici înregistrează niveluri aproape de cele normale. Dar în niciun caz nu e sigur, nu știi niciodată peste ce dai, dacă te aventurezi fără aparate de detecție a radiațiilor, fără un om care cunoaște zona etc. Oamenii din zonă, cercetătorii care fac studii, muncitorii măsoară mereu nivelul de radiații când sunt acolo.

Au fost semnalate cazuri de oameni care, inconștienți, au intrat în zonă să fure (fier vechi, cupru – sunt multe lucruri abandonate peste tot acolo) sau să braconeze (animalele s-au înmulțit în zonă), fără să-și dea seama că luau contact cu lucruri extrem de radioactive. Unii localnici ne-au spus că mulți dintre aceștia s-au îmbolnăvit sau au murit după asta.

Cei care stau acolo sunt conștienți de ce s-a întâmplat în 1986?

Da, toți oamenii pe care i-am întâlnit știu ce a fost. Mai toți cei care s-au întors acolo au vie amintirea evacuării, a zilelor de după accident. E evenimentul care le definește tuturor viețile.

Ți s-a părut că știu pericolele la care se expun locuind acolo?

Bătrânii întorși acolo spun, cu siguranța omului simplu, că „nu e dracul atât de negru”, că n-au cum să pățească ei ceva și că nu le e frică. Specialiștii spun însă că nu e sigur să stai în zonă. Oamenii care s-au întors o fac pe riscul lor. Lucrătorii de la centrală încearcă să se protejeze pe cât posibil și să evite zonele „fierbinți”, să măsoare pe unde merg nivelul radiațiilor. De altfel, se expun pe perioade temporare, nu stau permanent în zona de lângă centrală.

Unul dintre puținii locuitori din această zonă. Intervievată de Andrei Udișteanu, doamna îi îndemna la dans și le spunea „poftiți” | Sursă foto: Andrei Captarenco

Și mai spune-mi un lucru, autoritățile din Ucraina vorbesc deschis despre ce s-a întâmplat cu adevărat la Cernobîl?

Da, dar abordarea (ceva mai recentă) e mai degrabă despre cât de „pro-active” sunt autoritățile, despre cum au ridicat un nou „sarcofag” peste reactorul care a explodat, mai puțin despre comemorarea victimelor, despre vinovați.

Au un interes să arate că fac eforturi să reabiliteze zona, că viața poate continua acolo. Nu se feresc să discute despre efectele dezastrului, dar am avut și sentimentul că se încearcă și promovarea unui „basm” cum că zona își revine, că poate-poate li se va permite exploatarea terenurilor de acolo într-un fel sau altul. Însă, este greu de crezut că zona de excludere se va „deschide” prea curând și că întreaga comunitate internațională va crede această variantă.

„Zona” a devenit mai degrabă un mare laborator în aer liber, în care mulți oameni de știință cercetează efectele radiațiilor în timp, nemaiîntâlnite până la accidentul din 1986. Sunt echipe de cercetători care abia acum văd cum a afectat accidentul viața animalelor, a păsărilor, a ecosistemelor din zonă. Toți spun însă că intră acolo în scop profesional și cu protecție. Și au un dinte împotriva celor care, în schimbul unei sume de bani, se lasă duși prin „Zonă” de diverși „ghizi” mai mult sau mai puțin recunoscuți oficiali, ca să-și facă selfie pe locul dezastrului.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO