Căutare

Share this article

Ana Florea s-a născut și a copilărit într-un sat mic de pe lângă Beiuș, și el un oraș mic din județul Bihor. A fost singura elevă din clasa ei și atunci și-a promis că se va face educatoare și va continua munca „doamnei” ei.

S-a făcut educatoare, dar nu a ajuns în satul respectiv, s-a oprit la Beiuș, acasă la părinții ei, după ce a terminat secția de actorie din cadrul Facultății de Muzică din Oradea, însărcinată fiind.

Primele luni nu i-a plăcut deloc și se simțea condamnată să trăiască o viață fără sens într-un oraș puțin mai mare decât un sat, fără viață social și culturală. Apoi a început să caute soluții. A întâlnit niște prieteni și împreună au fondat un club de teatru pentru copiii din zonă. Ea, împreună cu cei mici, a fost și regizor, și scenograf, și costumier, și plasatoare de bilete. A format această trupă de teatru cu care a câștigat multe premii la concursuri de teatru independent, însă și-a dat seama că e nevoie de mai mult. De aproape 15 ani, în timpul rămas de după job-ul de educatoare și cu banii ei și ai oamenilor cu suflet, conduce Clubul și Asociația Micul Beiușean. Mai exact, a organizat o serie de ateliere culturale și meșteșugărești la care participă aproximativ 150 de copii din localitate.

De curând, împreună cu copiii a participat la „Românii au talent” unde au fost aplaudați de o țară întreagă.

Azi vă spunem povestea ei, povestea Anei Florea o tânără care a simțit că poate face ceva pentru comunitate și și-a canalizat toată dăruirea, pasiunea și implicarea pentru a reuși.

Ana în timpul claselor de teatru

Unde te-ai născut și cum era familia ta?

M-am născut în anul 1983 (parca îmi scriu memoriile), în Beiuș/judetul Bihor, într-o familie simplă, de la țară. Părinții mei erau tineri. Tata a jucat handbal…uneori mai povestește despre cum era în perioada aceea. Mama a fost crescută de străbunicii mei, a terminat liceul și s-a angajat. Nu au avut posibilitatea să facă o facultate deși aveau potențial. Au muncit toată viața. Încă de mică eram fascinată de câte cărți citeau părinții mei.

Eu păstrez și acum cărțile din care mi se citea când eram mică.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Am crescut la țară, în Belejeni, un sat mic în apropiere de Beiuș. Grădinița și clasele primare le-am făcut în sat. Îmi amintesc cu drag și cu emoție de educatoarea și de învățătoarea mea. Eram singura eleva din anul meu la școală😂

Singura din clasa I până în clasa a IV-a. Eram așa de mică încât doamna învățătoare, văzând că nu pot sta bine în banca mare din clasă, mi-a pus o masuță de grădiniță și un scăunel în fața clasei 😂

Ceilalți copii din clasele mai mari mă priveau cu indulgență și amuzament. La serbarea de final de clasa a 4-a, i-am făcut o promisiune doamnei învățătoare: o să studiez și o să fiu înățătoare aici, în locul ei și i-am mai promis că oriunde voi merge și orice o să fac, nu va trebui niciodată să plece capul în jos la auzul numelui meu și o să o fac tare mândră. Nu m-am putut ține însă de cuvânt în totalitate. Nu am ajuns învățătoare în satul meu. În ce privește restul promisiunii, nu știu ce să zic. Sper că nu am dezamăgit.

Ana și fiica ei

Dar care a fost traseul tău?

Am ajuns totuși dascăl. După ce am terminat clasele 5-8, a urmat liceul la Beiuș. Am uitat pentru o vreme ce promisesem. Îmi doream cu disperare să merg la profilul de arte plastice. Eram îndrăgostită de desen. Nu m-a lăsat mama 😜A spus că trebuie să am o profesie și să îmi câștig pâinea: „Artă poți face și pe lângă meserie”. M-a înscris la profilul pedagogic. Am dat examen de admitere, am intrat și gata. Primele luni au fost grele. Parcă nu-mi găseam locul. Apoi n-aș mai fi vrut să plec sau să se termine. Colegele mele au fost familia mea. Doamna dirigintă mi-a fost sprijin. Dascălii mei dragi mi-au fost modele și mă emoționez și acum când mă gândesc la ei.

Mi-am respectat și iubit dascălii, de la grădiniță și până la final.

Acum sunt educatoare în Beiuș. Sunt educatoare de 15 ani, de când am terminat liceul. Am muncit în perioada facultății. Ai mei nu ar fi putut să mă țină la facultate altfel.

Am făcut Actorie la Facultatea de Muzică din cadrul Universității din Oradea. A fost o decizie luată fulgerator la final de liceu, în clasa a 13-a. Ziua școlii, o poezie emoționantă recitată cu patimă și baaam, am hotărât să fac actorie. Aflasem fix în ziua aceea că există secție la Oradea, deci puteam să și lucrez aproape de casă și să fac teatru.

Acasă, vestea nu a fost primită deloc cu entuziasm 😜

Cum a apărut proiectul tău? Care este povestea Micului Beiusean?

Povestea “Micul Beiușean” nu este povestea mea. Este povestea mai multor oameni care au înțeles că e nevoie de implicare, dedicare, muncă și sacrificiu personal pentru a construi un viitor frumos copiilor noștri.

Nu a fost ideea mea. Mi-a picat în brațe, să zic așa, după facultate.

M-am întors acasă după terminarea facultății. Însărcinată fiind, viața în Oradea cu un copil mic și un salariu de educatoare nu ar fi fost ușoară.

Am venit acasă deși nu asta îmi doream. A fost greu la început pentru că tânjeam după Oradea, după prietenii mei, după teatru. Nu recunoșteam nimic aici în zonă și totul îmi devenise străin. Am plâns, am încercat să evadez și apoi am început să caut soluții.

Ana și prietenele ei

Am început să lucrez din nou la grădiniță, mergeam și la petreceri pentru copii, am început să fac pictură pe față și m-am transformat în cel mai simpatic clown din oraș…și singurul 🤣

Apoi am încercat să organizez niște ateliere de teatru în colaborare cu prietenii mei din Oradea. Îmi doream atât de mult să umplu golul acela încât îmi măcinam mintea noapte și zi căutând soluții, spații, variante de finanțare. A fost fain, dar fără rezultate concrete până într-o zi când m-am reîntâlnit cu o fostă colegă de liceu.

După o petrecere m-a invitat la biroul ei, am povestit și mi-a spus: „Hai să facem un spectacol de teatru pentru copii. Noi avem o asociație, tu ai studiat actoria și lucrezi cu copiii. Noi suntem dispuși să te ajutăm cu orice„.

Am spus „Da” fără să mă gândesc. Am prins curaj și așa a început aventura.

Carmen și Ionuț Novac au fost creierul și motorul acestui proiect. Fără ei, fără inițiativa lor, eu aș fi rătăcit și acum în căutare de soluții.

Întotdeauna am crezut că oamenii care visează la fel, oamenii care construiesc frumosul și luptă pentru aceleași idei, mai devreme sau mai târziu se întâlnesc.

Așa a fost și în cazul nostru, în cazul fondatorilor Asociației Micul Beiușean și Clubului Micul Beiușean.

Timp de 4 ani, începând din 2013 am organizat evenimente cultural-artistice și educative pentru copiii și tinerii din zona Beiușului.

Am pus în scenă spectacole de teatru, am oferit în dar povești, am colorat vise, dar ne-am dat seama că nu era suficient.

Am înțeles că e nevoie de activități care să se desfășoare cât mai des cu putință într-un cadru organizat, într-un spațiu special, un loc numai al copiilor. Astfel a luat naștere în 2017 Clubul Micul Beiușean.

„Micul prinț” pus în scenă de Ana și copiii de la clubul de teatru

Totul în regim de voluntariat?

Facem voluntariat și încercăm să le insuflăm și altora dorința de a face asta. Toată activiatatea noastră, din 2013 și până în prezent s-a bazat pe voluntariat. Am făcut totul din resurse proprii și prin forțe proprii.

Noi nu urmărim să câștigăm bani. Câștigurile noastre se masoară în zâmbete.

Copiii care au jucat în spectacolele noastre de teatru s-au implicat total, au fost sufletul, bucuria și mândria mea. Au facut chetă, au vopsit, au bătut cuie, au cusut, au lipit, au învățat texte, au pregătit scenografii, au tăiat bilete, au întins cabluri, au fost actori. 5 generații de copii și adolescenți au ales să-și petreacă timpul liber cu mine, făcând teatru și punând fundația a ceea ce azi este Clubul Micul Beiușean.

Ii iubesc mult și le sunt recunoscătoare pentru ce mi-au oferit. Au fost refugiul, alinarea și speranța mea. Am învățat multe de la ei și sper că și ei au învățat câte ceva de la mine.

Trupa de teatru a Clubului

Ce faci tu azi?

Azi sunt director artistic al Asociație Micul Beiușean și coordonez în cadrul clubului atelierul de teatru pentru copii.

Copiii mei mari se schimbă de la un an la altul și azi poartă un nume doar al lor: Re-Open Theater.

Dacă trebuie să spun în ce sunt implicată, devine complicat. În primul rând sunt educatoare, director artistic la Asociației, coordonez atelierul de teatru pentru cei mici la Club, coordonez trupa de teatru Re-Open Theater, am un atelier de ceramică acasă și îmi place să meșteresc și acolo, fac entertainement la petreceri pentru copii și botezuri…și cred că mai sunt câteva chestii, dar nu-mi amintesc acum 😁

Cum ai convins copiii să vină la aceste ateliere?

Nu știu cum i-am convins pe cei mari să vină la teatru, chiar nu știu. Nu îmi amintesc. Pentru primul spectacol am căutat printre cunoscuți, printre cei care participaseră la atelierele de teatru. Apoi au venit singuri…chiar nu îmi amintesc cum.

Copiii mici, spiridușii de la Club, vin aduși de părinți. Sunt foarte faini și sunt convinsă că vor crește frumos.

Clubul de pictură

Iți amintești primele rezultate ale muncii tale din Beiuș?

Primele rezultate…”Iedul cu trei capre”-o poveste din programa de grădiniță, un grup de tineri și o sală de spectacol arhiplină. A fost așa frumos încât nu am mai vrut să ne oprim. Aplauzele copiilor, încurajările adulților, emoțiile familiilor, lacrimile profesorilor, astea au fost rezultatele noastre.

Apoi prima finanțare pentru trupa de teatru. Cu ajutorul Fundației Comunitare Oradea am prins din nou curaj. Cineva a avut încredere în noi și am primit bani să facem un nou spectacol. Au urmat câteva premii pentru trupă la festivaluri de teatru pentru liceeni. Am legat prietenii atât de frumoase și copiii au avut parte de experiențe minunate.

Începuturile noastre sunt legate pentru totdeauna de teatru.

Acum, toata atenția noastră este concentrate pe activitatea Clubului, deoarece aici încercăm să creionam începutul aventurii pentru alți copii.

Cred ca acest Club este cea mai mare realizare a Asociației.

Clubul de șah

Esti căsătorită?

Nu sunt căsătorită. Nu ne-am sincronizat 😜…eu și tatăl fetei mele.

În ce moment al parcursului tău a apărut fiica ta?

Armina a venit dupa facultate. De fapt ea m-a adus inapoi acasa și cred că a făcut bine.

Ana împreună cu fiica ei

Cât este ea de implicată în proiectele tale?

Fiind atât de ocupată, Armina a avut contact cu activitățile mele tot timpul. M-a văzut mereu lucrând, citind, adaptând texte, pregătind costume etc. Am dus-o cu mine chiar și la petreceri deoarece e mai pricepută decât mine la făcut baloane. Frecventează și ea cursurile de la Clubul Micul Beiușean, inclusiv cel de teatru.

Care e treaba cu cojoacele de Bihor? Cine le face și cum le valorificați?

Povestea cojoacelor de Bihor nu are neapărat legatură cu Asociația și Clubul nostru. Copia cojocului binsenesc a fost descoperită de un prieten beiușean plecat din țară, într-un magazin Dior. Radu Frentiu a declanșat avalanșa numită “Bihor not Dior”. Eu am fost prinsă în povestea asta la fel ca multi alții. Nu am un rol special sau aș vrea să nu am un rol special.

Cojoacele sunt făcute de femei ale locului care au fost impulsionate de povestea Bihor/Dior. În urma campaniilor #GiveCredit și Bihor Couture desfășurate de comunitatea La Blouse Roumaine și de revista Beau Monde, cererea pentru astfel de cojoace a crescut. Oamenii au început să le descopere și re-descopere.

Radu Frentiu a reușit să atragă atenția întregii lumi asupra Beiușului, iar cele două campanii au amplificat curiozitatea oamenilor, dar și mândria localnicilor care au înțeles că e momentul să își valorifice moștenirea.

Clubul nostru găzduia încă de la lansare un atelier de meștesuguri care, în perioada derularii campaniei Bihor Couture, a primit o finanțare pentru dezvoltarea activității. Cu acordul inițiatorilor campaniei și oarecum în cinstea cojocului magic, atelierul de meșteșuguri a primit numele de “Școala Bihor Couture”. Avem copii înscriși care învață să facă zgărdițe, să croșeteze, să țeasă, să coasă etc.

Clubul micilor meșteșugari

Exista și un grup de adulți, dar aceștia nu se întâlnesc cu aceași regularitate ca și copiii. Pentru adulți e mai mult un grup de sprijin, schimb de informații etc.

Înțeleg că până anul trecut ați avut un sponsor. Ce s-a întâmplat?

Clubul Micul Beiușean, un proiect de educație complementară menit să descopere și să susțină tinerele talente ori să ofere alternative de petrecere a timpului liber într-un mod constructiv. Acest proiect este totodată un proiect de responsabilitate socială, de implicare reală în activitățile culturale și educative a unor membri ai societății civile și ai mediului de afaceri din Beiuș.

Acest proiect s-a născut dintr-o mare dorință, aceea de a oferi copiilor noștri teatru, muzică, film, artă și multe altele. La nivel de Beiuș, în momentul deschiderii clubului, copiii nu aveau posibilitatea de a desfășura activități educative complementare într-un cadru organizat și sub îndrumarea unor profesori de specialitate.

Cu toate că noi ne-am dorit, a fost nevoie și de generozitatea unor oameni care au înțeles că investiția în educația copiilor e una din cele mai profitabile.

Copiii sunt cea mai mare și importantă resursă a noastră și timp de aproape doi ani, un sigur sponsor a finanțat toată activitatea clubului. A dorit să rămână anonim și a dorit, la fel ca toți cei implicați, să ofere acces gratuit la aceste activități educative tuturor copiilor și tinerilor din zonă.

Criteriul financiar nu trebuie să fie pentru nimeni un impediment în accederea la astfel de activități.

Așa am pornit la drum și așa vrem să continuăm.

Perioada contractuală stabilită a expirat și iată-ne în situația de a căuta alți oameni care să se alăture proiectului nostru, alți oameni care să viseze împreună cu noi.

Clubul Micul Beiușean are o ofertă foarte variată de cursuri: Limba germană, Identitate locală, Teatru, Artă creativă, Joc prin dans, Muzică instrumental-pian, chitară, fluier, Cor, Arte plastice- pictură, grafică, Șah, Meșteșuguri, Fotografie, Cufărul cu povești.

În acest moment avem un numar de aproximativ 150 de copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani care participă la aceste ateliere.

De câți bani ați avea nevoie și pentru ce?

Cheltuielile noastre ajung la aproximativ 12.000 ron/lună (chirie spațiu, utilități, plata profesorilor și materialele consumabile).

Momentan suntem expuși riscului de a înceta activitatea, reușind să acoperim doar 35% din cheltuielile lunare. Acești bani, cei 35 %, provin din donațiile părinților și din sponsorizările unor firme din Beiuș.

Cât este de implicată comunitatea din Beiuș?

Comunitatea beiușeană încă învață și credem că în acest context activitatea clubului nostru este cu atât mai importantă. Copiii care frecventează acum atelierele noastre sunt viitorul comunității beiușene. Dacă reușim să le insuflăm lor puțin din spiritul care animă Asociația Micul Beiușean, atunci vom avea cu toții de câștigat.

Avem prieteni și apropiați care sprijină cum pot și cât pot activitatea noastră de la început. Problema e ca sunt mereu aceiași oameni. Provocarea e să îi convingem și pe alții că trebuie și merită să se implice.

De ce se spune că Beiuș este un oraș uitat de lume? Ce vă lipsește acolo?

Asta e o întrebare cu dichis 😂

Eh, poate că exprimarea e puțin forțată, dar nu departe de adevăr😂

Beiușul e un oraș mic. De fapt e municipiu, la nivel de denumire.:P E un oraș mic și frumos, dincolo de toate problemele pe care le putem semnala în fiecare clipă. Probabil mie mi se pare frumos indiferent cât de…altfel ar fi. Eu îl văd frumos cu sufletul și întotdeauna am spus că acest oraș ar putea să fie ca o bijuterie. Mai avem puțin de lucru la acest capitol.

Ana și colegele ei

Ce ne lipsește? Ne lipsesc multe lucruri. Ne lipsește teatrul, cinema-ul, muzica, florile.. Ele nu lipsesc cu desăvârșire, nu aș vrea să se înțeleagă asta doar că nu există așa cum am vrea noi. Nu există așa cum am avea nevoie. Nu e suficient să le avem la dispoziție o dată la două luni sau poate mai rar. Multe lucruri atât de folositoare sufletului nostru, și nu numai, le găsim doar la Oradea sau în alte orașe mari. Cred că merităm mai mult, copiii noștri merită mai mult.

Uneori orașul îmi pare oboist și trist și atunci mă încăpățânez și mai tare să fac ceva încât, pe bucățica mea, să fac lucrurile să fie frumoase.

Am vrea ca oamenii să înțeleagă ca e nevoie de implicare și de curaj pentru a schimba lumea în care trăim, chiar dacă ne referim doar la lumea care pentru noi e acest oraș.

Nu te-ai gândit să faci asta în București sau oricare oraș mare, sau în altă țară?

Dupa nașterea Arminei îmi doream să dispar de aici. Nu înțelegeam de ce sunt aici. Nu imi doream să fiu aici. Acum nu pot să plec. Nu pot și nu vreau.

De când echipa noastră a început să prindă contur și am înțeles că nu sunt singură, am înțeles că așa a trebuit să fie.

Nu găsesc o explicație logică pentru faptul că încă ne încăpățânăm să facem lucrurile acestea aici, în locul în care ideile noi răzbat mai greu. Oarecum poate că nici nu trebuie să existe o explicație logică, s-ar risipi magia. Sunt aici, suntem aici și atât. Și dacă suntem aici, avem datoria de a lăsa ceva în urma noastră.

Am cochetat cu ideea de a pleca, dar apoi m-am gândit cine va continua să facă ce am făcut eu?

Simt că aici contez. Aici putem să schimbăm lucrurile. Fiecare se străduiește să își schimbe în bine locuința. Aici e locuința sufletului nostru. Avem datoria să o îngrijim.

Sunt talentați copiii din Beiuș?

Copiii din Beiuș nu sunt mai talentați, mai deștepți, mai speciali decât alții. Copiii din Beiuș sunt copii. Copiii sunt o specie aparte. Trebuie ingrijiți, ocrotiți, încurajați. Copiii din Beius, ca oricare alți copii, merită tot ce e mai bun.

Nu contează cât de talentați sunt. Ei sunt frumoși și oamenii mari trebuie să aibă grijă de frumusețea asta.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO