Căutare

Share this article

Octavian Ursu este românul plecat în urmă cu 30 de ani din București, într-un oraș din Germania, Göerlitz, unde avea de gând să muncească vreo doi ani ca mai apoi să se întoarcă în țară și cu banii strânși să-și cumpere instrumente muzicale, fiind absolvent de Conservator. Numai că acolo a întâlnit-o pe Desiree, cea care i-a devenit soție și i-a dăruit două fiice. Planurile s-au schimbat, a rămas în Göerlitz, s-a implicat social în tot felul de cauze până când, acum vreo zece ani, partidul Angelei Merkel i-a propus să candideze din partea lui la Consiliul Municipal. A câștigat cu un rezultat bun, iar zilele trecute Octavian Ursu, candidat al aceluiași partid, l-a învins în lupta pentru primăria orașului pe rivalul său din partea extremei drepte. A câștigat în turul doi cu aproximativ 55% dintre voturi.

Cum a reușit un român o astfel de performanță și cum arată viața lui în riguroasa Germanie, dar mai ales cum se împacă dorul de sarmale și salată de vinete cu traiul de acolo, aflăm azi din interviul pe care Octavian Ursu ni l-a acordat.

Octavian Ursu în Parlamentul saxon

Care a fost mesajul de campanie cu care ați câștigat?

Mesajul principal a fost: Göerlitz, oraș european, deschis, nu oraș al granițelor așa cum concurentul meu de la celălalt partid, Alternativa pentru Germania, a propagat.

Acolo nu e ca la noi cu tot felul de promisiuni?

Avem și programe, sigur că da. Am un program destul de amănunțit ce cuprinde dezvoltarea economică a orașului, dezvoltarea de noi tehnologii pentru economie, am implementat o platformă IT cu două firme destul de importante din oraș, asta pentru că avem studenți la Informatică aici în oraș pe care vrem să-i păstrăm aici și să-i încurajăm să înființeze firme.

Afișul electroral al lui Octavian Ursu

Sunteți muzician. De ce politică? Când ați simțit nevoia să vă implicați în politică?

Nu s-a întâmplat deodată, ci pe măsură ce m-am implicat din ce în ce mai mult în societate, în diferite asociații, în afara muncii mele principale din teatru. Așa am devenit din ce în ce mai cunoscut și la un moment dat am fost întrebat de Partidul Uniunii Creștin Democrate dacă aș vrea să candidez din partea lor pentru consiliul municipal. Asta se întâmpla acum 10 ani. M-am hotărât să candidez și am fost ales acum 10 ani, cu un rezultat foarte bun. Așa a început practic drumul meu în politică.

Ce voiați să vă faceți când erați mic?

Arhitect. Desenam foarte bine și frumos și părea că mi se potrivește. La un moment dat, însă, am fost la un concert de trompetă la Filarmonică, acesta mi-a plăcut în mod deosebit și așa am ajuns să studiez muzică. Astfel am ajuns trompetist. Am cântat aici în Orchestra Simfonică mai bine de 20 de ani.

Nu mai cântați acum?

În momentul de față nu mai am timp, dar încă pot să cânt.

Ce erau părinții dumneavoastră?

Tatăl meu a fost Șeful Muzicilor Militare, datorită acestui fapt am avut contact cu muzica, cu instrumentele. Fratele meu a studiat la Conservator, mai sunt și alți muzicieni în familie, așa că partea muzicală aș putea spune că a fost moștenită. Dar nu m-a silit nimeni să merg pe drumul acesta, a fost o dorință de-a mea.

Citește și: Șerban din „Liceenii” (Tudor Petruț) după 30 de ani în America: „Nu e simplu să te transformi din vedetă într-o persoană oarecare”

Și mama?

Mama a fost contabilă.

Care e mirosul care vă aduce aminte de copilăria din București?

E greu de spus… Cred că mirosul teilor.

În Germania nu sunt tei?

Nu sunt așa de mulți ca în București.

Octavian Ursu împreună cu familia din România

Ca să vă trezesc un sentiment de nostalgie, în aceste zile tocmai sunt în plină floare teii în București și este un miros incredibil de frumos pe străzi…

Exact. De aceea am și plantat un tei la mine în curte.

Dar gustul copilăriei?

Existau la alimentară crochete de cașcaval și îmi amintesc că atunci când mă trimiteau părinții să cumpăr pâine, din restul de la pâine îmi luam crochete. Cred că acesta e gustul. Îmi amintesc exact și cum arătau cele patru crochete din pachete.

De ce Germania?

După ce am terminat Conservatorul la București am plecat cu scopul de a munci vreo doi ani ca să strâng bani pentru instrumente. Faptul că am cunoscut-o mai târziu pe soția mea aici, m-a făcut să-mi schimb planurile.

Octavian Ursu implicat în construirea casei

Dar cum ați ales tocmai Germania? Era o țară la modă în anii 1990?

A fost o pură întâmplare. Un bun prieten, coleg de-al meu de la Conservator avea aici o prietenă, o fostă colegă de-a noastra, care ne-a anunțat că aici era un loc liber. Am dat concurs și am obținut postul respectiv.

Ce au zis părinții când le-ați spus că plecați?

Au fost surprinși, nu s-au așteptat, dar au înțeles dorința mea de a petrece un timp în străinătate. Încercasem și pe vremea Conservatorului să merg la concursuri internaționale, la Geneva și la Munchen, câștigasem preselecțiile în România pentru a putea merge în străinătate, însă nu mi s-a dat viză, nu am putut să ies. Nu știu nici acum de ce, dar așa a fost și abia după 1990 am putut să plec. Când s-a deschis granița, după decembrie 1989, m-am folosit de această ocazie.

Octavian Ursu cu familia din Germania

Dar când le-ați spus părinților că nu vă mai întoarceți?

Nu a fost așa. Am venit în Germania, am obținut postul și le-am spus celor de la Teatru că eu nu pot să rămân, că trebuie să mă întorc în România să-mi dau examenul de stat; eram în ultimele luni de facultate. „Dacă vreți să vin, vin, dar nu acum, peste câteva luni”.

Citește și: Cine este arhitecta Oana Stănescu, românca de 35 de ani care urmează să schimbe fața New York-ului prin proiectele sale?

Și v-au ținut postul?

Da. Au zis: „Bine, vă așteptăm!”

Înseamnă că erați foarte bun…

Probabil că eram, nu știu. Dar așa a fost.

Cum a fost primul contact cu Germania, dar mai ales cu nemții? Se spune despre nemți că sunt foarte riguroși și foarte diferiți de noi.

A fost un contact foarte personal pentru că atunci când am venit eu, era imediat după căderea zidului Berlinului și eram practic în RDG. Societatea în care nemții din RGD trăiseră, era foarte asemănătoare cu a noastră. Și ei făcuseră parte din Blocul de Est și astfel nu am simțit o diferență foarte mare. Greu a fost pentru că nu cunoșteam limba. Însă, fiind muzician, am avut o altă bază pe care puteam lucra. Într-o instituție de artă, există o altă limbă pe care o folosim pentru a putea comunica.

Cât v-a luat să învățați limba?

Încet, încet, am învățat-o. Nu știu să vă spun exact. A durat câțiva ani până am reușit să o învăț astfel încât să mă descurc foarte bine.

Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră? Înțeleg că ea este motivul pentru care ați rămas în Germania.

Tot întâmplător. Am cunoscut-o în teatru.

Octavian Ursu împreună cu soția și fiicele

Lucra la teatru sau era spectator?

Lucra la teatru. Este cântăreață.

V-a fost greu să o cuceriți?

Trebuie să o întrebați pe ea.

Aș întreba-o, dar nu știu dacă mă descurc în germană.

Soția mea a învățat românește.

Știu că aveți două fete. Ce vârstă au?

Sunt fete mari acum, au treburile lor, sunt la facultate. Cea mică are 21 de ani și cea mare are 25 de ani.

Și fac tot muzică?

Nu, nici una dintre ele.

Dar românește vorbesc?

Da. Vorbesc și românește, nu perfect, dar dacă stau în România două, trei săptămâni, vorbesc destul de bine. Practic, nu au exercițiu. Aici nu au cu cine vorbi. Eu am dorit să învăț bine germană și de aceea nu am vorbit foarte mult cu ele. Au nevoie de puțin timp să se obișnuiască cu limba, dar înțeleg foarte bine și pot vorbi.

Cât de des veniți în România?

Din păcate, nu așa de des deoarece nu am timp.

Acum nici nu o să mai aveți…

Nici înainte nu aveam, pentru că eram membru al Parlamentului. Dar când pot, vin să-l vizitez pe tatăl meu care locuiește în continuare în București.

Și fratele dumneavoastră?

Fratele meu locuiește cu familia sa în Canada, în Vancouver. Așa a fost să fie.

Octavian Ursu împreună cu familia fratelui său din Canada

Ce vă lipsește din România?

Poate că atmosfera în sine, mâncărurile din România câteodată… Dar acum, de jumătate de an, avem un restaurant românesc aici.

Da? Deschis de un român?

Sunt niște concetățeni din București, întâmplarea a făcut așa.

Ce vă place cel mai mult din mâncarea românească?

Mâncărurile tipice. Dacă nu le consumi mereu, de fiecare dată când le guști, îți fac plăcere. Vorbesc de salata de vinete, de mici, de sarmale…

Ce are neamțul și nu are românul? Și invers?

E greu de spus. Pot spune ce e tipic fiecărei nații pentru că oamenii nu sunt toți la fel. Nemții sunt corecți, punctuali, mulți sunt harnici, există și unii care nu sunt, dar ce se spune despre ei, e adevărat.

Dar se mai spune și că nu sunt foarte prietenoși. E adevărat?

Nu sunt prietenoși în felul nostru de a înțelege prietenia. Noi avem un temperament mai sudic, de aceea ne și potrivim cu italienii, cu francezii.

Nu vă lipsesc adunările de familie tipic românești, cu oameni mulți, cu salata de boeuf pe masă?

Ba da, câteodată îmi lipsesc. Dar așa a fost să fie și cu timpul te obișnuiești și accepți că nu te poți întâlni atât de des.

Ce zice tatăl dumneavoastră acum despre dumneavoastră?

S-a bucurat. A fost o surpriză și pentru el faptul că am ieșit primar, dar știa cum merg lucrurile pentru că vorbim regulat la telefon.

Poate avem și noi nevoie în România de politicieni ca dumneavoastră. V-ați gândit vreodată că ați putea să faceți ceva și pentru noi? Fără să sune a reproș.

Cu mare plăcere fac ceva pentru țara în care m-am născut și am crescut. În momentul de față am o sarcină aici pe care trebuie să o fac cât mai bine deoarece o majoritate mi-a acordat încrederea și trebuie să-i conving pe cei mai mulți că l-au ales pe cel potrivit.

Cum sunt văzuți la nivel înalt emigranții români?

E greu de spus să spun la modul paușal cum sunt văzuți emigranții români. Sunt, ca peste tot, oameni și oameni. Și nu vorbesc numai de români, ci și de alte nații. Sunt oameni care se angajează în mod deosebit, alții mai puțin, ca peste tot.

E greu de generalizat emigranții români.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca român această victorie?

Mă bucur foarte mult că am reușit să le câștig încrederea, să conving o majoritate că pot prelua această funcție. Nu a fost o întâmplare, a fost un drum destul de lung prin care am ajuns aici, dar sunt de mult timp în politică, m-am angajat în multe feluri și mă cunoaște foarte multă lume. Am cooperat și cu alte partide și până la final, se pare că majoritatea mi-a acordat încrederea.

Göerlitz este orașul în care ați stat de la început, nu?

Da, în principiu aici am stat, am mai stat și în alte părți, dar în principal aici am locuit. De vreo cinci ani mai merg și la Dresda, fiind parlamentar în Parlamentul saxon, dar acolo voi încheia activitatea pentru a mă concentra asupra funcției de primar.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO