Rubik School, o comunitate de predare agilă în care copiii români ,,învață" cum și de ce să învețe. Cum arată sistemul educațional care ține cont de preferințele copilului

Luiza și Laura au deschis în urmă cu o lună de zile Rubik School. Ce este Rubik School? Cele două tinere spun că în nici un caz nu este un afterschool, este un loc în care copiii ,,învață” cum să învețe, cum să îndrăgească materiile de la școală și mai ales, învață de ce să învețe. Mai exact, aplică noțiunile învățate în tot felul de proiecte care îi pasionează și astfel înțeleg la ce este utilă în viață matematica, istoria, fizica sau literatura.

Cel mai bun exemplu pe care îl prezintă Laura și Luiza este construcția unei corăbii pe care copiii o realizează la Rubik School. Cui nu-i place să construiască o corabie? Oricui. Dar cum se face? Înainte de toate trebuie să știi să calculezi, trebuie să ai idee de geometrie și de unghiuri, iar apoi mai ai nevoie de câteva noțiuni de fizică și trebuie să afli ce greșeli s-au făcut până acum în istorie ca tu să nu le mai repeți. Ei bine, până la final, trebuie să faci toate cursurile necesare ca să poți construi corabia. Până la final copilul va învăța toate materiile necesare și va avea motivația pentru care trebuie să o facă: aceea de a construi corabia.

Iar corabia este doar un exemplu.

La Rubik School, copiii au parte de foarte multe astfel de proiecte pentru care învață cu drag și în care se implică cu pasiune. Aflați din interviul de mai jos ce înseamnă acest sistem alternativ de învățare, cum îi poate ajuta pe cei mici, dar și ce ar face Luiza și Laura dacă ar fi la catedra sistemului de învățământ românesc.

Ce este Rubik School?

Luiza: Rubik acum este o comunitate de învățare agilă pentru copii, adică o comunitate de învățare auto dirijată. Ei învață cum să învețe. E o comunitate în care vin și homeschooleri, dar și copii de școală și se întâmplă în intervalul 12.00 – 18.00. L-am făcut așa, odată pentru a le da oportunitatea copiilor de școală să vadă și o altfel de învățare, să construiască ei o relație cu învățarea – dacă nu-i ajută școala tradițională, să putem noi să facem asta- , și pe de altă parte pentru cei care învață în sistemul homeschooling. Ne ferim de cuvântul afterschool, pentru că la noi nu este despre asta. A fost o ocazie pentru noi de a testa modelul, de a vedea cum se integrează copiii și cât înțeleg părinții.

Dar cum ați deschis?

Noi am deschis pentru că ne-a sunat o mămică și ne-a zis: „Am cinci copii, găsiți un spațiu. Începeți de la 1 noiembrie că aveți timp”. În două săptămâni am găsit spațiul, am amenajat și am deschis. Acum am ajuns la 14 copii, toți veniți prin recomandări. Noi lucrăm la ideea asta de 1 an și jumătate, dar a fost cumva o decizie ad-hoc.

Ce fac copiii la Rubik School, dacă nu e afterschool?

O să-ți spun cum decurge o zi. Cum spuneam mai devreme, noi avem și homeschooleri și copii de școală, așa că am încercat să ne organizăm ca atare. Ne-am dat seama că pentru cei de școală sunt un stres temele și atunci încercăm să-i ajutăm și pe partea aceasta, așa că, timp de o oră au acces la un educator care îi poate ghida să-și facă temele. Nu le face educatorul temele, nu le spune răspunsurile, ci mai degrabă îi ajută pe ei să le rezolve. În rest, folosim instrumente agile, cum ar fi tabla personală a fiecărui copil în care el decide ce vrea să facă în ziua respectivă și calendarul săptămânii pe care îl completăm cu activități pentru toată săptămâna. Activitățile sunt stabilite în funcție de ce-și doresc ei să învețe și ce-și doresc ei să ofere ca ateliere de învățare celorlalți copii. Sunt foarte multe oferte pe care le propun, de la „vreau să țin atelier de origami”, până la „vreau să ținem atelier de cântat la tobe”, atelier de grafică, de desenat, de gaming. Așa ne planificăm zilele. Dar avem și noi oferte ca facilitatori. În afară de aceste activități avem proiecte mai mari, cum ar fi ziarul copiilor. Am început un ziar acum o lună și urmează să avem lansarea. Copiii au vrut să construim un ziar cu poveștile pe care le scriu ei, cu vorbele lunii, se numește „Ziarul care te surprinde”. E un proiect care le dă lor o constantă.

Dar voi cum reușiți să-i faceți să iubească matematica, chimia, fizica, materiile de la școală?

Laura: Nu-i facem pentru că le iubesc ei. Ei spun: „Noi vrem să învățăm mate, dar nu din cărți, adică nu să stăm să scriem pe caiet, fără sens”.

Și cum faceți asta?

Laura: La asta ne-am gândit pentru școala pe care o vom deschide în toamna anului viitor. Vom încerca să aducem oameni pasionați cu care să lucreze împreună la proiectele mari și care să-i ajute pe ei să fie atrași de obiectele de la școală. De exemplu, vor avea de construit o corabie. Pentru asta e nevoie și de fizică, și de mate, și de istorie. Aducem oameni care să creeze aceste proiecte mari ce se vor desfășura pe o perioadă mai lungă de timp. Ei, dacă vor să participe la acest proiect, de exemplu, trebuie să știe și unghiuri, și istorie și multe alte noțiuni.

Luiza: La final obțin niște badge-uri. Noi ne documentăm care trebuie să fie abilitățile până în clasa a opta și îi încadrăm pe niveluri. Fiecare copil va avea un plan de învățare și el va învăța conform planului vârstei sale. Atunci când vine vorba de a construi o corabie, vor pune în practică noțiunile învățate și vor afla cum se aplică cunoștințele în viața reală. Așa că mai întâi vor lua badge-ul de unghiuri, apoi vor merge la următorul proiect puțin mai complicat. Vor accesa proiecte care chiar au sens pentru ei.

Zilele trecute mi-a scris o mămică așa: „Băiatul meu nu a scris niciodată povești, nu l-am văzut niciodată scriind ceva, nu i-a plăcut niciodată să facă asta. Pentru ziar, de o săptămână scrie încontinuu”. Era surprinsă de cât de bine se exprimă și cât de mult îi place. E un proiect cu care el a cuplat. Dacă îi spuneam să scrie o poveste doar așa, i se părea că e o compunere și nu vedea „de ce” trebuie să facă asta.

Ne ducem către tot felul de proiecte care le fac plăcere. Ema, care e educator în spațiu a lansat un club de debate pornind de la jocurile care îi pasionează pe ei: Hello Neighbor și Minecraft. Erau cu foile în față, lucrau în echipă, își notau argumente, foarte structurat totul, iar la final au spus: „mai vrem”. Pentru noi a fost o ocazie să testăm această latură a lor pornind de la niște activități care îi pasionează, pentru a-i ajuta să-și dezvolte niște abilități care le vor fi necesare în viață: de negociere și argumentare vei avea nevoie oriunde ai merge.

Apropo de matematică, au mai venit niște educatori care le-au adus niște materiale din lemn reciclabil, forme geometrice și o imprimantă 3D și au învățat nu doar cum să construiască formele geometrice și cum să calculeze laturile, ci și cum funcționează o imprimantă 3D, și de ce e important să reciclăm.

Cum va arăta școala pe care o deschideți la anul?

Vom începe cu o grădiniță pentru că am observat că e cerere. În vară am încercat să facem o tabără de la 7 la 10 ani și ne-au venit vreo 10 copii între 4 și 6 ani. Am văzut că merge modelul și cu ei și când am deschis discuția despre școală, am primit foarte multe cereri pe partea de grădiniță. Aș că în martie deschidem o grădiniță cu o grupă de 4-6 ani, iar în septembrie o școală cu copii de la 7 la 10 ani și vom merge cu această generație până la 14 ani. Ce înseamnă școală? Înseamnă că vom avea program de la 8.30 la ora 17.00, iar în prima parte a zilei vor avea cursuri. Însă cursurile vor fi alese de ei.

Un fel de homeschooling la școală…

Da. Numai că în momentul în care alegi, îți asumi că o faci pentru un semestru. Și mai facem un lucru: ne uităm și la stilul de învățare al copilului, la ritmul și la nevoile de învățare și interesele lui și vom face și un plan de învățare. Un părinte ne-a spus că fetița lui e foarte pasionată de matematică și ne-a întrebat ce putem face cu asta. Atunci, vom lucra cu ea pentru că nivelul ei e poate foarte avansat și nu o vom lăsa să se plictisească. O să le aducem oameni pe proiectele alese de ei și le vom da badge-uri pentru fiecare curs absolvit, tocmai ca ei să învețe să se organizeze și să se evalueze singuri.

Chiar azi urmăream un interviu cu cineva de la o școală internațională care povestea că în zece ani educația va avansa cât nu a avansat în ultimii 10 mii de ani, așa cum s-a întâmplat și cu tehnologia. Atunci, noi vrem ca acești copii să fie pregătiți, iar dacă ei vor ști cum să învețe, vor reuși.

Eu am început cu croitorie, apoi am trecut la educație, am fost și la resurse umane și toate astea pentru că eu am învățat cum să învăț singură.

Câți ani aveți voi?

Luiza: Eu am 27 de ani.

Laura: Eu tocmai am împlinit 29.

Și sunteți prietene?

Luiza: Da, ne știm de 7 ani. Am învățat împreună la Universitatea alternativă, un model similar, dar pentru studenți.

Și ce pregătire aveți fiecare dintre voi?

Luiza: Eu am făcut Comunicare și Relații publice la SNSPA, apoi am studiat la Universitatea alternativă și de șase ani lucrez cu copiii, țin cursuri de educație financiară și antreprenorială pentru ei. De când am început să lucrez cu copiii mi-am dat seama că e foarte importantă partea socio-emoțională și m-am certificat în SUA, pe zona de social-motion-learning. Eu nu mi-am imaginat niciodată că voi lucra cu copiii și în primul an plângeam după fiecare curs. Nu știam ce să fac cu atâția copii, îmi apăsau și foarte multe butoane, nici nu aveam o relație foarte bună cu limitele, nu știam cum să le impun limite, pentru că nu voiam ca ei să aibă limite. Așa că am făcut și formare de psiho-terapie prin dans și mișcare ca să mai dau din balastul meu jos, să nu se mai agațe comportamentele lor de mine și să-mi fie mai ușor să gestionez lucrurile. Acum un an și jumătate am plecat în lume, am fost și am vizitat vreo 20 de școli pentru că voiam să fac și eu o școală, dar nu din cărți. Eu învăț foarte mult prin practică, observând, analizând cultura organizațională, așa că am locuit într-unele dintre școlile acestea.

Unde erau aceste școli?

În Europa și în SUA. Am fost și în România pe la niște școli și am observat cum se întâmplă lucrurile și acolo. Apoi am descoperit învățarea auto dirijată și modelul EJ Learning în care m-am format în Barcelona și în Mexic. Apoi am stat în școlile acestea ca să văd cum se aplică și mi-am dat seama că nu aș vrea să iau un model anume și să spun că așa trebuie să arate școala. Am luat bucăți din fiecare pentru că am înțeles că dacă nu rezonează cu mine, o să-mi fie foarte greu să-l dau mai departe.

Și tu, Laura?

Laura: Eu am studiat pianul și așa am început să lucrez cu copiii, predând lecții de pian. Mi-am dat seama că pe la 7 ani copiii învață să cânte la pian, dar nu prea au o bază solidă de cunoștințe. În plus, e prea devreme să le ceri unor copii să stea undeva să studieze pentru că se plictisesc foarte repede. Așa că mi-am dat seama că trebuie să o iau dinainte și m-am format pe niște metode alternative de predare a muzicii, educație timpurie pentru că acolo începe și de acolo se pierde toată partea de artă. Acum fac niște ateliere de muzică pentru copii de la 0 la 4 ani, ateliere părinte-copil.

Bine, pe modelul românesc, voi ce sunteți, ce profesie aveți? Laura, tu ești profesor de muzică, iar tu, Luiza?

Luiza: Trainer, facilitator, educator.

Dar când erați mici ce voiați să vă faceți?

Laura: La mine e foarte simplu. Am început să studiez muzica de la 7 ani, așa că știam sigur că vreau să fac muzică.

Luiza: Eu am zis tot timpul că vreau să fiu șefa la vânzătoare, iar acum, făcând evenimente de vânzare în mall cu copiii, am realizat că eu chiar sunt șefa la vânzători. Când m-am făcut puțin mai mare am vrut să fiu la știri și să prezint știrile, motiv pentru care m-am și dus la SNSPA, iar apoi m-am prins că nu e despre mine.

Care e treaba cu croitoria?

Luiza: Mama mea e croitoreasă. Eu am fost angajată doar 7 luni într-un departament de resurse umane, după care mi-am spus că eu am nevoie de diversitate, altfel o să înnebunesc. Așa că am deschis un atelier de creație vestimentară care a început tot așa: nu știam să cos un nasture, dar am învățat cu mama pe Skype, sau venea în weekend de la Onești și mă învăța cum să fac anumite lucruri. Croitoria era mai degrabă o pasiune pentru că am crescut cu ea de mică și am crezut că asta vreau să fac. La un moment dat m-am prins că nu e visul meu și am renunțat.

Cum erau școlile voastre? Cum învățați voi, vă plăcea să învățați?

Laura: Eu am făcut pian toată viața mea și pentru că mergeam la foarte multe concursuri, partea de școală era mai ușoară. Era școală de arte și profesorii erau mult mai înțelegători. Însă consider că toate materiile au fost extrem de importante pentru că, cu ajutorul lor am reușit să-mi structurez foarte bine felul în care memorez muzica, felul în care mi-o ordonez, sunt foarte multe noțiuni care te pot ajuta să cânți și asta încerc să-i învăț și pe copii.

Luiza: Eu eram o tocilară notorie pentru că vin dintr-un oraș mic în care nu exista nici cinema, nici altceva. Eram și cuminte, nu prea ieșeam afară și mă cufundam foarte tare în învățare. Aveam însă o mare frustrare: pentru că toată lumea voia să copieze, mi se părea tare nedrept ca eu să învăț și ceilalți să primească aceeași notă pentru că au copiat după mine. Așa că mereu făceam ceva extra. Luam toate culegerile și mai citeam încă trei cărți de critică literară ca să mai fie un extra, să mi se pară și mie că e drept. Pentru că mă plictiseam foarte tare la școală, făceam o șmecherie cu mama: ea îmi lua scutire pe câte o săptămână, iar eu stăteam acasă și învățam cum voiam eu. Mi-a plăcut foarte tare sentimentul acesta de rebeliune, chiar dacă nu făceam altceva în afară de învățat, dar era cum voiam eu. Și făceam asta foarte des cu mama. Cumva și profesorul când se obișnuiește cu tine că ești de nota 10, nu te mai provoacă în nici un fel, îi scoate pe ăia de cinci încontinuu la tablă. Așa că pentru mine nu mai era nimic exciting.

E scump să mergi la Rubik School?

Noi zicem că nu. La comunitatea agilă prețul este de 1100 de lei pe lună, o medie decentă pe care să și-o poată permite cât mai mulți.

Dar grădinița și școala vor fi scumpe?

Tot în media școlilor private din București.

Dar cum v-ați întâlnit voi două și ați decis să creați Rubik School?

Luiza: Eu eram disperată, venisem după călătoria din Mexic și îi tot spuneam Laurei: „trebuie să facem ceva. Nu se poate să fie altfel. Eu trăiesc modelul acesta atât de puternic încă din copilărie când învățam să învăț în felul meu și prin urmare trebuie să deschidem ceva”. Mă frustram și pentru că lucrez la aceste cursuri opționale cu copiii care merg la after și îi văd că se plictisesc, îi vedeam cum alergau încontinuu într-o curte și nimeni nu făcea nimic cu ei. Așa că i-am zis Laurei: „Nouă ne trebuie un spațiu, pentru că noi știm ce să facem”.

Laura: Eram pe stradă și vezi și tu cât de implicată e când povestește, așa că am zis: „ok”.

Luiza: Iar mie dacă mi-ai zis „hai să facem”, eu mă duc, nu mai stau pe loc.

Și după o lună de la deschidere, bănuiesc că trebuie să mai munciți și în alte părți pentru că nu cred că vă susțineți, nu?

Luiza: Da, asta facem. Facem ateliere în continuare…

Laura: Eu sunt și în echipa de organizare a festivalului George Enescu, fiecare își ține atelierele ei…

Luiza: în același timp avem și campania de crowdfunding ca să încercăm să obținem prima parte din banii necesari amenajării grădiniței. În plus mai avem o investiție de la cineva care a venit recent în echipă și astfel vom încerca să avem bani pentru primul an.

Ce vreți voi să vă faceți când o să fiți mari?

Laura: Nu știu ce neapărat, dar cred că știu cum. De fapt cred că sunt mare deja pentru că sunt foarte fericită cu ce fac acum. Să lucrezi cu copiii este absolut fascinant.

Luiza: Eu mi-am dat seama că nu vreau să pierd niciodată contactul cu copiii, tot timpul voi vrea să fiu printre ei. Mă și văd într-o comunitate deschisă, iar fascinația mea este să construiesc arhitecturi de învățare, de la 3 la 14 ani, de la cum arată spațiul de învățare, la cum arată atelierele în care învață curicula.

Cum vi se pare că arată sistemul actual de învățământ românesc?

Laura: E tradițional.

Luiza: E tradițional, dar noi de obicei evităm să intrăm în polemici de genul: „e bun, nu e bun”. Nici școala noastră nu e pentru toată lumea. E limitat și oferă foarte multă informație cu care copiii nu știu ce să facă apoi. Acele șapte ore câte stai la școală dacă le-ai investi în ceva ce-ți place cu adevărat, în pasiunea ta, la 25 de ani nu ai mai avea o criză că nu știi ce vrei să faci. Ai câștiga în avans niște timp pentru ceva ce are sens pentru tine.

Pentru că ai experiența aceasta antreprenorială Luiza, dacă mâine te-am pune la catedra Ministerului Educației, ce ai face?

Luiza: primul lucru la care m-aș uita, ar fi schimbarea felului în care arată sălile de clasă. Sunt prea multe bănci și prea multe scaune și toate sunt așezate astfel încât copiii să nu poată lucra în echipă.

Apoi m-aș uita la tot ce înseamnă educator și învățător. Am ținut și eu niște cursuri la „Școala altfel” pentru o clasă cu 30 de copii și am înțeles de ce acel educator este pur și simplu depășit de situație. Nu te ajută sistemul absolut deloc: tu ai 30 de copii, fiecare cu nevoi diferite și, în același timp, mai ai și presiunea unei curicule pe care trebuie să o predai vrei nu vrei.

Dar nu mai bine ai schimba curicula?

Aș schimba multe, dar până ajungi să schimbi curicula, vor trece mulți ani, așa că mă uit la lucrurile mici pe care poți să le faci mâine.

Ce ai face cu școlile de la țară?

Le-aș transforma în Rubik. Voi merge într-un proiect adresat școlilor de la țară din județul Buzău și apoi voi avea o idee clară despre ce înseamnă școlile de la țară.

Laura: Noi nici nu avem o cultură a profesorului, nu auzi peste tot oameni care spun că ei își doresc să se facă profesori. Nu te încurajează nimeni să fii profesor, profesia de profesor nu e prezentată ca o profesie faină, ci mai degrabă una cu care mori de foame. Sunt multe cazuri de oameni care nu au reușit în meseria pe care și-au dorit-o și pentru că au absolvit un modul pedagogic, aleg profesoratul ca pe a doua cea mai bună opțiune, în nici un caz de pasiune. Am văzut o mulțime de colegi de-ai mei de la Conservator care ajungeau să fie profesori pentru că ori nu au intrat la Filarmonică, ori cine știe ce s-a întâmplat. În niciun caz că se pricepeau sau că-și doreau să fie profesori.

Când veți ajunge să vă implicați 100% în Rubik School și să nu mai lucrați în altă parte?

Noi credem că din septembrie anul viitor. Până atunci trebuie să ne finalizăm cursurile începute în alte părți pentru că suntem foarte atașate de copii și din toamna anului viitor, vom fi doar la Rubik.