Căutare

Share this article

Lola Bee Lou a plecat din România acum 11 ani. Avea totul, bifase tot ce era obligatoriu de realizat în viață, sau ce i se spusese că e obligatoriu, însă deși nu-i lipsea nimic în teorie, îi lipsea totul. Și-a dat seama că viața nu e despre a aduna niște lucruri, e mult mai mult. Nu știa despre ce înseamnă viața, așa că a plecat să afle. Și-a vândut toate proprietățile și toate bunurile, și-a luat copilul și a plecat în Portugalia, cu o mică escală în Spania. Aici s-a apucat să facă mărgele din lut, pe care apoi le-a pictat și le-a vândut iubitoarelor de frumos. A trăit bine mersi așa vreo cinci ani, într-o casă la 30 de metri de ocean, ca într-un film frumos. Și-a dat seama după cinci ani că munca sa era destul de solitară, că nu interacționa cu oamenii și s-a apucat din nou să-și regăsească țelul. După mai multe încercări, l-a cunoscut pe actualul ei soț cu care a deschis un mic restaurant de familie, cu mâncare mexicană. Ea gătește în fiecare zi, el primește oaspeții și servește la masă. Sunt fericiți făcând asta în micul lor cartier din Lisabona. Însă, din nou Lola simte că mai trebuie să facă ceva. Așa că vara următoare lasă totul și se întoarce în România. Are o idee despre ce i-ar plăcea să facă aici, însă a renunțat de mult să mai facă planuri. Trăiește fiecare experiență la maxim și iubește viața așa cum e ea. O poveste de viață, o poveste la care am rămas multă vreme gândindu-mă și întrebându-mă apoi „despre ce e viața?”.

Ce face copilul tău azi?

Copilul meu e în România, el nu stă aici cu mine. Anul acesta o să împlinească 24 de ani.

Când ai plecat din România?

Acum 11 ani.

Ce făceai în România?

Eram brand manager la TVR Cultural.

Era ceva ce nu-ți plăcea?

Ba nu, îmi plăcea tot. Numai că… nu știu. Când ești tânăr ai niște obiective, ți se spune că e important să ai carieră, să ai casă, să ai mașină, să te măriți, să ai copii, știi și tu cum e… Când am ajuns să bifez toate capitolele acestea care credeam eu că sunt importante în viață, am intrat în depresie. aveam totul, mai puțin fericirea aceea promisă. Mi-am dat seama că nu am cum să schimb lucrurile de acolo de unde eram. Mă gândeam: „ok, renunț la acest job, îmi caut altul, va fi același lucru și nu am rezolvat nimic”. Atunci am zis că trebuie să fac ceva radical ca să o iau cumva de la 0.

Lola împreună cu fiul ei

Dar ce însemna pentru tine „fericirea aceea promisă”? Noi ceilalți, majoritatea oamenilor nu ne dăm seama că nu avem fericirea promisă…

Mă simțeam foarte apăsată de lucruri, de fapt. Toate lucrurile pe care mi le-aș fi dorit, le dobândisem. Aveam niște lucruri, erau multe și deveniseră apăsătoare. Nu avea sens ce spuneam și ce simțeam eu atunci. Toată lumea a spus că sunt nebună când am plecat, toți mă întrebau: „Dar ce-ți lipsește?”. Tocmai că nu-mi lipsea nimic, dar viața nu e despre lucrurile acestea, „nu știu despre ce e și vreau să aflu”, le răspundeam. Așa că am decis să renunț la lucrurile acelea ca să pot face loc vieții.

Câți ani aveai?

Aveam 36 de ani.

Cum te-ai hotărât? Care a fost imboldul?

Noi nu suntem singuri niciodată și nu luăm aceste decizii singuri, oricât am crede că avem liberul arbitru. Sunt momente în viață în care suntem foarte ajutați de invizibil. Așa că dintr-o dată au început să se miște lucrurile într-un mod diferit. Scosesem casa la vânzare de un an de zile, nu o mai promovam nicăieri, nu o văzuseră decât foarte puțini oameni și dintr-o dată sunau telefoanele într-una și erau trei persoane care voiau să o cumpere în același timp. Și la job era ciudat, se schimbaseră  lucrurile, nu mă mai regăseam nici acolo… Cumva parcă toate se desfăceau astfel încât să fie posibilă plecarea mea.

Lola și fiul ei

Dar în ce scop scoseseși casa la vânzare?

Era un apartament într-un bloc nou, nu era bine făcută și am zis: „nu e despre asta, hai să plecăm”. Pe vremea aceea eram măritată. Și acum sunt măritată, dar cu altcineva.

Era o casă din aceea cu credit împovărător?

Nu, plătisem cu banii jos. Dar nu era ca în vise. Plus că stăteam cu orele în trafic…

Unul dintre cele mai frumoase momente din viață a fost atunci când toată grămada aceea de lucruri pe care eu o consideram apăsătoare, s-a transformat într-un cont în bancă și am avut libertatea să pun degetul pe hartă. Am avut doar două condiții: să fie un loc lângă mare și să nu fie foarte frig iarna așa că am plecat în Spania.

Tot timpul spun că lucrurile se întâmplă cu un motiv în viață…

Mărgelele Lolei

Eu nu am plecat deloc supărată sau furioasă, nu aveam o problemă cu România, nici politică, nici că nu-mi plăcea… În schimb, fostul meu soț era foarte revoltat împotriva sistemului de la noi și cred că lecția lui a fost să învețe să facă pace cu toate astea. El, pur și simplu nu a putut să plece; în clipa în care aveam deja biletele de avion, s-a întâmplat ceva care pe el l-a reținut în România. Și poate și asta are sens în poveste pentru că am plecat singură cu copilul, am ajuns în Spania într-un apartament închiriat, fără internet, el era scos de la școală, eu nu aveam preocupare și într-o zi am zis: „ok, ce facem noi aici?”. Îmi venea să plâng când mă uitam la oamenii care plecau dimineața la serviciu. Eu nu aveam nici serviciu, nici, prieteni, nici rutină, nu aveam nimic. Vreo trei săptămâni am plâns într-una, nu știam ce să fac și nu puteam să văd pe mai departe. Într-o zi fiul meu mi-a zis să mergem la librărie să-i cumpăr nici carioci pentru că neavând internet simțea și el că o ia razna fără nici o preocupare. Am fost și am găsit și niște pachete de lut pe care le-am cumpărat ca să am o activitate.

Așa că m-am apucat să fac chiar în noaptea aceea mărgele, fiind o activitate destul de terapeutică.

Și așa a apărut business-ul tău?

Da, după ce am modelat mărgelele, m-am dus și am căutat vopsele ca să le pictez și a început o întreagă nebunie. Nu puteam să mai dorm noaptea de drag, de emoție. După puțin timp a trebuit să mă întorc în România și m-am gândit să le aduc prietenelor mărgelele mele cadou. Ele le-au primit cu multă bucurie, le-au arătat mai departe, eu le arătam la rândul meu fiecăruia cu care mă întâlneam și a început nebunia. Toată lumea le-a primit cu un entuziasm nebun, lucru la care nu mă așteptam deloc. Așa am înființat blogul pe care l-am folosit ca pe un catalog online, apoi am realizat că-mi place să scriu, eu fiind și copywriter la TVR, era și o formă de a sta eu cu mine și așa a început totul.

Ajunsesem să am comenzi pentru următoarele șase luni.

Lola arătându-le mărgelele ei clientelor sale

Cum ai ajuns în Portugalia?

Printre cărțile pe care le-am luat cu mine din România era și o carte a lui Gelu Naum, „Cravata”. Gelu Naum a fost un model de inspirație pentru mine. Mi-a plăcut mult poezia lui, dar mai interesant pentru mine era el ca om. El a spus o dată că „nici o coincidență nu este întâmplătoare, că nici un câine care îți trece prin față, nu e întâmplător”. Iar eu când voim răspunsuri la câte ceva, deschideam la întâmplare o carte de-a lui, puneam degetul și acolo consideram eu că e un răspuns pentru mine, un răspuns care de fiecare dată a avut sens.

Acum eram în Spania, nu căutam un răspuns, doar citeam cartea, simțeam că acela nu e locul unde voiam eu să ajung și mă gândeam doar că aș vrea să știu care este locul care „mă cheamă”. Când am închis cartea, a rămas în afara cărții o bucățică dintr-un flyer pe care îl foloseam ca semn de carte și pe care scria „Ia-ți biletul către Portugalia”. Am zis: „acolo trebuie să plec”. Și așa am plecat și așa am ajuns aici, unde îmi era locul.

Soțul tău a mai venit apoi după tine?

A venit în Spania, am stat câteva luni în Portugalia, după care iar a trebuit să se întoarcă în România și a doua oară când s-a întors, a devenit complicat, nu s-a mai întors să stăm împreună.

Cum a fost prima întâlnire cu Portugalia?

Am plecat cu mașina din Spania și am ajuns dimineață pe plajă la Estoril. De fapt am ajuns în Lisabona și acolo nu mi-a plăcut deloc. În Spania sunt niște orașe îngrijite, impunătoare, iar Lisabona arăta ca la țară, cu centrul derăpănat, multă liniște, parcă și oamenii erau îmbrăcați demodat, arăta ciudat rău. Atunci am zis: „aoleu, nu cred că e aici locul meu, mie nu-mi place”. Ne-a zis o cunoștință să mergem la Cascais deoarece ea credea că locul acela mi s-ar potrivi. Și într-adevăr, am ajuns acolo, ne-am plimbat pe o plajă și în aceeași zi am găsit și apartamentul de închiriat în Estoril care e lipit de Cascais.

De atunci stai în același apartament?

Nu, m-am mutat de vreo 6-7 ori.

Și cu ce te-ai ocupat acolo?

Mi-am continuat treaba mea cu mărgelele și am început să scriu. Am deschis blogul cam la vreo lună de la mutarea noastră în Portugalia. Stăteam cam la 30 de metri de ocean, aveam o pistă de bicicletă care trecea prin fața casei și care ducea la o plajă sălbatică la vreo 7 kilometri distanță. Asta am făcut. Am rămas singură cu copilul, aveam și un câine și vreun an cu asta m-am ocupa: copil, câine, bicicletă, mărgele și scris. Era o viață foarte simplă și foarte boemă.

Dar puteai trăi din mărgele sau trăiai din contul din bancă?

Aveam și bani suficienți că vândusem o grămadă de chestii, dar am început repede să trăiesc din mărgele. Nu aveam o presiune să mă duc să-mi caut de lucru.

Dar fiul tău s-a acomodat cu limba, cu locul?

Pentru el a fost greu. Noi am ajuns în primăvară, iar în toamnă a mers la școală. Peste vară am găsit o doamnă portugheză care a încercat să-l învețe cât de cât o bază, dar a ajuns la școală fără să știe mai nimic. Apoi a venit și treaba cu divorțul nostru, ceea ce a făcut ca perioada să fie și mai grea pentru el. Așa că după ce a terminat în Portugalia cursul gimnazial, s-a întors în România.

Vine în vacanțe?

Da, vine, sigur. Numai că vara aceasta noi venim în România definitiv.

Nu cred! Cum așa? Mi-ai stricat toată poezia…

Eu cred că începe altă poezie…

Pasiunea ei pentru pictură se vede peste tot

Dar de ce?

Nu știu să-ți spun exact, dar cum a trebuit să plec, așa trebuie să mă și întorc. Sunt chestii pe care le simți mai mult decât le gândești. Vine momentul că altceva nu mai are sens și trebuie să-ți urmezi chemarea.

Soțul tău e portughez sau român?

E mexican 🤣

Și vine cu tine în România?

Da, da. A mai fost de două ori în România și îi place foarte tare. Cred că o să se simtă mult mai bine în România decât s-a simțit în Portugalia. Eu așa simt. Sunt mai multe afinități între popoarele noastre decât între mexicani și portughezi.

O frumoasă poveste de dragoste cu iz portughez

Dar în Mexic ai fost?

Da, dar nu cred că aș putea să trăiesc acolo, cel puțin nu în Ciudad de Mexico care este un oraș extrem de aglomerat. Noi acum stăm de vreo 7 ani în Lisabona, care deși e o capitală europeană, ai senzația că te afli într-un orășel.

Mai faci mărgele acum?

Doar dacă mi le cere cineva, altfel nu. Lucrurile au mers dintr-una în alta și așa au apărut alte activități în viața mea. La un moment dat am simțit că nu mai pot deoarece era o muncă foarte solitară; eu nu vorbeam portugheză după cinci ani, nu ieșeam cu oameni și am simțit nevoia să socializez și să mă conectez locului.

De ce te-ai apucat?

M-am apucat să studiez terapii alternative, iar apoi mi-am urmat pasiunea mea de mulți ani: bucătăria și am deschis un restaurant în urmă cu doi ani. Am vrut să gătesc mâncare sănătoasă și cu gust pentru că eu consider că bucătăria este ceva extraordinar, un mod prin care poți ajunge în armonie cu tine prin intermediul mâncării. Mărgelele m-au ajutat să mă cunosc pe mine mai bine și să mă vindec în anumite aspecte, apoi tot acest proces m-a dus spre niște chestii mai practice de lucru cu corpul, iar mâncarea e o latură foarte importantă în a sta în echilibru.

Bine, dar până la un restaurant sunt pași mulți…

Din nou a fost magie și a apărut din senin povestea cu restaurantul.

Soțul meu a studiat antropologia și a venit aici și nu găsea unde să mănânce. La ei, la mexicani, mâncarea e un fel de instituție cultural națională de care e bine să nu te atingi. De exemplu au 52 de tipuri de ardei iuți. Eu spuneam: „facem mâncarea asta și punem ardei de care avem”. Iar el spunea că așa ceva nu se poate. Și pentru că nu se putea mânca adevărata mâncare mexicană aici, ne-am gândit să organizăm noi niște cine pop-up cu mâncare mexicană. Am învățat să gătesc așa și vreo doi ani, de două-trei ori pe lună, organizam aceste cine. Atunci am zis că eu nu aș putea sub nici o formă să gătesc zilnic. Îmi plăceau evenimentele, consumam energia, spălam vasele și nu mă mai interesa de nimic două săptămâni. La una dintre aceste cine au venit niște prieteni care aveau un restaurant și care au decis să se mute în Italia. Ei au zis: „noi tot avem locul acesta pe care nu-l mai folosim pentru că ne întoarcem în Italia. Nu vreți voi să organizați aici aceste cine?”. Apoi ne-am gândi că „ce ar fi dacă am deschide zilnic”. Așa că de aici nu a mai fost decât un pas. Ne-am apucat să gătim zilnic.

Lola și soțul ei în fața restaurantului

Gătiți zilnic la modul că e restaurant a la carte, sau aveți un meniu zilnic?

Servim mic dejun și prânz. Pentru micul dejun avem un meniu, iar pentru prânz gătesc zilnic un fel de mâncare cu carne și unul vegetarian. Deschidem doar la prânz pentru că suntem doar noi doi și nu putem acoperi.

Soțul tău gătește și el?

El gătește foarte bine acasă, dar la restaurant gătesc doar eu, iar el stă la primirea clienților, la servire și la bar. E ca acasă cumva.

Casa do Campo, restaurantul Lolei și al soțului ei

Și ce faceți cu restaurantul dacă vă întoarceți?

Așa cum l-am primit cadou, așa vom da și cheile înapoi. Prietenii noștri, dacă noi nu ne vom mai ocupa de el, vor dori să-l vândă.

Restaurantul a fost tot o întâmplare a destinului. Eu și soțul meu mergeam pe stradă și spuneam: „ce frumos ar fi să avem un loc foarte mic unde să facem nachos sau o mâncare mexicană simplă, dar un loc unde să stăm cu oamenii, să povestim…”. Eu i-am zis apoi: „ar fi frumos, dar eu nu vreau să plătesc chirie”. Și uite că s-a putut.

Mesjul cu care Lola și soțul ei își întâmpină clienții

Dar în România ce o să faceți? Bănuiesc că nu veniți fără nici un plan…

Știi tu cum e cu planul de acasă și cel din târg? Ca idee, am zis că vrem să mergem la casa bunicilor mei din partea tatălui, lângă Piatra Neamț. Tata a avut grijă de casa aceea, nu e chiar dărăpănată, a mai schimbat câteva elemente și nu mai arată chiar tradițional. Ne-am gândit că vrem să-i punem șindrila de lemn înapoi, să-i refacem prispa și să facem un fel de centru, să recuperăm lucrurile valoroase – de exemplu oamenii ard lâna, ceea ce mie mi se pare o risipă- să profităm de toate miracolele naturii, de la fructe de pădure, la plante medicinale și până la ciuperci.

Soțul meu e artist, suntem pasionați de obiectele vechi manufacturate și ne gândim că putem să facem recuperare de tradiții, putem face eco turism, să fie un centru unde să medităm împreună, să mâncăm sănătos, nu știu, să profităm de ce ne oferă natura. Acestea sunt planurile de aici, cum nu știu ce ne așteaptă acolo.

Acum vorbești portugheza?

Da. Vorbeam și înainte, dar nu aveam cu cine să exersez.

Unde l-ai cunoscut pe soțul tău?

L-am cunoscut într-un palat, cu ajutorul unei prietene comune care lucra la Institutul Cultural și care ne-a invitat pe amândoi la un concert.

lola și soțul ei

Acum câți ani?

Acum șapte ani, dar abia după un an am fost împreună. Când ne-am reîntâlnit, am decis să călătorim împreună.

Părinții tăi mai trăiesc?

Doar tata. Mama s-a dus când eram mică. Iar numele Lola a fost al ei.

Ce a spus tatăl tău când ai plecat și ce zice acum?

Când am plecat nu a spus mare lucru. Faza asta cu blogul cred că a schimbat foarte mult și relațiile cu familia și cu prietenii, a fost un loc în care eu m-am expus foarte tare și cred că și tata m-a descoperit prin scris. A fost și încântat, și mai zdruncinat, iar acum e bucuros că ne întoarcem.

Dar nu ai mai scris pe blog în ultima perioadă, nu?

Nu pentru că am ajuns în punctul în care scrisul nu mi-a mai fost necesar, iar cei care mă citeau am crezut că și pentru ei e momentul ca fiecare să se uite în el. Și o poveste la care te tot duci e o formă de a te distrage de la tine. Și pentru mine ajunsese scrisul al doilea lucru la care mă gândeam: dacă trăiam o întâmplare, mă gândeam să o înregistrez ca să scriu despre ea și astfel mi se părea că interveneam deja în întâmplarea respectivă și o influențam. Așa că am preferat doar să o trăiesc.

Te întrebau oamenii înainte să pleci dacă o să găsești câinii cu covrigi în coadă. I-ai găsit?

Cred că nicăieri nu sunt câinii cu covrigi în coadă. Experiența contează.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO