Căutare

Share this article

Raluca Cășaru are 34 de ani și este expert restaurator al Muzeului Național de Artă al României. Este un om îndrăgostit de meseria lui, de restaurarea de textile, ca un detectiv de cele mai complicate cazuri nerezolvate sau ca un creator de cea mai valoroasă piesă care i-a ieșit din mâini.

Cum ai ales meseria de restaurator de textile?  

Nici nu știam de meseria asta la început. Eram încă la facultate, aș zice o copilă, și am avut un curs de restaurare de textile, care mi s-a părut foarte interesant.

În contextul ăsta am ajuns prima dată în practică la Muzeul de Artă și am intrat în culisele lui, acolo unde niciun om de rând nu ajunge. Sigur că mi s-a părut fascinant, întâi de toate că eram acolo, apoi să îi cunosc pe oamenii care munceau acolo și să înțeleg despre ce era munca lor, restaurarea.

A fost dragoste la prima vedere. Deja nu mai vedeam nicio altă opțiune de muncă, era tot ce-mi doream să fac în viață.

Raluca Cășaru
Raluca în timpul procesului de curățare

Ce ți s-a părut atât de fascinant, dincolo de a fi în măruntaiele unui muzeu de asemenea anvergură?

Acolo nu era nimic simplu. E ca în medicină, iar uneori chiar mult mai greu, fiindcă îți vine obiectul bolnav, care are o stare deplorabilă până ajunge la tine în atelier. Tu trebuie să înțelegi de ce a ajuns în acea stare și ce trebuie să faci pentru a-l face din nou sănătos. Mai ales că el nu vorbește, iar tu nu știi nimic despre el: pe unde a trecut, ce a întâmpinat, cum de a supraviețuit, ce-l doare.

Raluca lucrează la dveră

Deci trebuie să știi fizică, chimie, istoria artei, istorie, tehnică de textile. Absolut tot. Mi s-a părut că este tot ce trebuie pentru mine, eram un detectiv particular care are doar un detaliu de la care trebuie să rezolve un caz extraordinar.

Am să-ți povestesc aici despre lucrarea mea de atestat, o dveră, adică ușa ori perdeaua care blochează accesul în altar. Ea a ajuns în laborator și, în timp ce studiam urmele de degradare, mi-am dat seama că acea piesă nu a fost folosită doar ca dveră, ci și ca un acoperământ de altar datorită prețiozității ei. Iar murdăria reda perfect marginile mesei altarului.

Atunci am realizat care este de fapt responsabilitatea noastră, aceea de a reface întreaga istorie a obiectului și parcursul său din mici detalii de acest gen.

Raluca, în timpul lucrului la o tapiserie

De unde vine responsabilitatea asta pe care spui că o resimți? 

Din pasiune, iubire, apreciere pentru munca altora. Toate obiectele care ajung în muzeu sunt extraordinare. Au mătase, fir de argint, de aur, materiale extrem de prețioase, cusute în niște tehnici care complexe care necesitau timp de execuție. De pildă, un metru de tapiserie durează o lună, două pentru a fi făcut. Și există tapiserii care au 20 de metri.

Când te gândești la câtă muncă manuală este depusă pentru acel obiect nu mai poți fi indiferent. Plus de asta, sunt piese de cinci sute de ani vechime, uneori o mie.

Când te gândești la asta nu ai cum să nu te simți responsabil de viitorul acelui obiect care trebuie să poată fi văzut și de cei ce vin peste o mie de ani să-l vadă.

Pentru acest drept al celor care vin după noi muncim și cercetăm continuu toți factorii de degradare și ne punem la punct cu tot ce este nou și se folosește în materie de restaurare.

Costum medieval înainte de restaurare

Sigur că ele sunt obiecte organice care, prin natura lor, sunt foarte ușor degradabile, dar cumva găsesc forța de a rezista timpului, omului, degradării până ajung la noi să fie salvate. 

Costum medieval după restaurare

Nu este copleșitoare senzația că prin comparație cu istoria noastră personală efemeră ajungi să lucrezi la ceva cu o istorie de sute ori mii de ani?

Nu știu dacă noi suntem atât de trecători, căci până la urmă noi suntem cei care le facem. Nu cred că cei care le-au făcut nu și-au pus dragostea, pasiunea sau o parte din ei în tot ce au făcut acolo. Așa încât ei sunt la fel de prezenți prin obiect ca orice artist.

De unde vine atașamentul tău față de textile?

Este un mediu atât de vast de exprimare, sunt atât de multe tehnici pe care le poți folosi, încât mi se părea că nimic nu mă limitează. De la stampele japoneze, până în Peru, unde explodează culorile, poți face ce vrei.

În liceu am făcut artă grafică și m-am îndreptat când am înțeles că pot și eu să fac textile.

Vin dintr-o familie în care munca în textile era o banalitate, aș zice. Bunica mea tot timpul croșeta, broda sau lucra în războiul de țesut. Iar asta nu era nimic ieșit din comun ori vreo artă, ci mai degrabă o necesitate. Iar când am înțeles că nu era mai mult decât atât m-a lovit ca un miracol, ca o revelație.

Nu mă înțelege greșit, acolo, la bunicile mele, am învățat să brodez, să cos, să fac goblenuri. Acolo am avut norocul să trăiesc vacanțele, într-un sat de munte din Buzău, la Bisoca, unde casele erau rare și aveam foarte multe posibilități de a alerga, căuta și descoperi lucruri. Cum să nu te gândești la acel loc ca la Raiul de pe Pământ?

De unde cumpărau bunicile tale aceste materiale, ața de mătase, pânza de borangic? Și care sunt sursele muzeului pentru a găsi aceste materiale de calitate?

Muzeul  are încă rezervele sale din anii de dinainte de 1989. Lucrările de restaurare consumă puține materiale în general.

Remarc însă că încep să se facă și la noi lucruri de calitate, cum este, de pildă crescătoria de viermi de mătase de la Stoenești, unde cred că se și țese.

Cred că este o nevoie de a ne reîntoarce la lucrurile de calitate, făcute cu dragoste, cu pasiune. Iar astea se simt: când pui pe tine o bluză făcută așa deja energia este alta, vine cu o poveste și o bucurie. Îți vine s-o dai mai departe. Când îți iei un tricou de la H&M îl porți pur și simplu, nu te gândești că ar putea să-l poarte și fiica ta. Dar când ai un șal din borangic, se schimbă lucrurile.

Bunicile mele știu că își produceau lâna. Am învățat și eu să torc de la ele. Iar la un moment dat au crescut și viermi de mătase. Altfel erau nevoite să cumpere din târg, dar pentru asta trebuia să meargă 30 de km până la prima șosea ce avea să le ducă la Buzău. Deci accesul era extrem de complicat dacă nu reușeai să îți produci singur. Acum mi se par niște eroi.

Cum ai descoperit talentul artistic?

Mama a fost cea care m-a descoperit. Cu sora mea mai mică făceam haine pentru păpuși. Tăiam tot ce găseam și îmbrăcam jucăriile. Apoi am început să le desenăm. Așa am început, practic.

Raluca, în atelierul de grafică al Liceului Tonitza

Așa că am decis să plec din Valea Jiului, unde trăiam, și am ajuns în București unde am locuit la niște mătuși. În clasa a VII-a am făcut meditații la desen cu o doamnă extraordinară, iar într-a VIII-a am dat examen la Liceul Tonitza și am intrat fără mari dificultăți.

Apoi am mers la facultate și am descoperit textilele și faptul că există artă și acolo. Iar asta, cum îți ziceam, a fost și pentru mine o revelație. Asta poate și pentru că nu suntem deloc educați că textilele ar fi și ele artă. Și într-un muzeu, dacă intri, vei vedea că te copleșesc întâi picturile și sculpturile. Abia apoi vei descoperi textilele, ceramica, metalul, moda, bijuteria, adică arta în toată complexitatea ei.

Care au fost cele mai prețioase obiecte pe care le-ai ținut în mână și merită văzute?

Mi-aduc aminte când am avut prima dată în mână un costum evaluat la greutatea lui în aur.

De fapt sunt lucruri pentru care nu există niciun preț. Vorbim despre un costum medieval, nu mai știu dacă este expus acum, croit din catifea venețiană și mătase, cusut cu fir de aur tot acolo, făcut pentru principii români. Probabil fusese folosit de Neagoe Basarab, un prinț al Tării Românești extrem de bogat și important în perioadă.

Raluca lucrează la o tapiserie

Costumul era și el extrem de prețios și era purtat probabil ceremonial, la încoronare. Adică îmbrăcat o singură dată apoi era dăruit, cel mai probabil unei mănăstiri. Din cauza prețiozității preoții nu le-au folosit drept costum, ci l-au desfăcut și l-au folosi ca acoperăminte de mormânt.

Era atât de important ca mormântul să fie acoperit cu ceva prețios?

Ca la faraoni! (râde)

Când piesele au ajuns la muzeu și restauratorul a început să le studieze, și-a dat seama că este un costum, de fapt, și, prin analize, l-a refăcut.

Este incredibil. Meseria asta este una care îți aduce niște informații și te pune în niște situații incredibile.

Îmi dau seama cât de incredibil poate fi să descoperi o informație istorică de așa manieră, în vremea asta, în care pare că totul este știut, descoperit, documentat.

Dimpotrivă, eu am convingerea că oricând poți descoperi ceva absolut neștiut. Să-ți dau un exemplu: am avut în restaurare un costum de samurai. Era un cadou pentru statul român și așa a ajuns la muzeu.

Când am început să-l demontez și să-l curăț, i-am scos casca  și restul pieselor. Sunt foarte multe piese și detalii. Ei bine, când am scos casca, am demontat-o și am început să lucrez la ea așa cum se face, am descoperit o inscripție acolo care atesta atelierul din care provenea. Iar acest detaliu era necunoscut până atunci. Adică se bănuia că a fost făcut în respectivul atelier, dar nimeni nu știa cu exactitate. Atelierul există și astăzi și este unul dintre cele mai importante care crea aceste costume. Deci tot timpul ai câte ceva de descoperit.

Detaliu de tapiserie în timpul restaurării

Apoi trebuie să îți spun despre un alt obiect senzațional, un șal de mătase, despre care nu se știe cu exactitate locul de unde provine.

Atunci când dai peste un obiect foarte vechi te uiți mai întâi după o inscripție care aduce, desigur, certitudinea despre loc, timp și alte detalii. Dacă nu există așa ceva, urmărești tehnica, materialele, modul în care a fost realizat.

Aici intervine o echipă, pentru că poate nu întotdeauna muzeograful se pricepe la tehnica de textile. Atunci are nevoie de alți specialiști. Și intervin restauratorii, chimiștii, muzeografii, se face analiză de coloranți, de fibră și așa mai departe.

Iar după ce studiezi mult și bine, se întâmplă să te blochezi și simți nevoia să ai nevoie de o pauză. Te oprești și te gândești fiindcă nu vrei să distrugi. E ca în medicină, primul principiu pe care îl urmezi este să nu faci rău.

Dar să revenim la șal. Nu se știa exact unde era făcut. Sigur, se afla la noi, dar nu știam de unde venea. Și, în timp ce îl studiam, am găsit un fir de păr în țesătură, cel mai probabil al celei care l-a creat. Din păcate era prea scurt pentru o analiză ADN, dar, cine știe, mulți ani mai târziu se va inventa o tehnică prin care să aflăm detalii de ADN dintr-un milimetru de fir de păr.

Era o semnătură sau o întâmplare?

În mod sigur era o întâmplare. Există semnături ale marilor ateliere care și-au lăsat o marcă pe țesătură. Uneori la broderie  există chiar semnătura unui om, a celui care a creat-o, dar la o tapiserie, unde clar este muncă de echipă, avem inscripția atelierului.

Cum faceți voi ca aceste textile să reziste sute de ani?

Prin știință. Există o echipă care lucrează pentru binele acestor textile. Ținem cont de temperatură, umiditate, lumină, modul în care este expus, pe verticală sau orizontală, sau pur și simplu luăm decizia de a nu-l expune, dacă obiectul este mult prea deteriorat.

Cum capeți această responsabilitate și reverență față de obiectul textil?

Cred că de prima dată când am ajuns la cursul de textile din facultate, atunci s-au întâmplat două miracole: am căpătat curiozitatea detectivistică de a descoperi ceva nou despre un obiect și am învățat cum trebuie tratat acel obiect care trebuie să rămână în picioare și peste câteva sute de ani. Iar unul dintre principiile restaurării este ca orice pas faci în proces să poată fi reversibil.

Raluca Cășaru, restaurator textile

Au existat situații ireversibile?

Din fericire nu în trecutul apropiat. Există un caz mai vechi, de prin anii 70, când o echipă de restauratori din Polonia a ajuns la noi cu o tehnică inovatoare, dar despre care nu au lăsat foarte multe detalii, și care au lipit o bucată textilă cu o substanță despre care noi nu știm nimic. Efectul a fost că în timp substanța a atacat textura și ne-am trezit în situația de a nu ști cum să o îndepărtăm de acolo.

Acum așa ceva este de netolerat, desigur, dar ce vreau să spun este că s-a întâmplat și lecția cea mai amară este că un astfel de obiect, unic, este de nerecuperat. De aici și reverența despre care spui că apare atunci când pomenesc de un obiect de patrimoniu.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO