Căutare

Share this article

„Știi ce înseamnă succesul pentru un jurnalist? Înseamnă să auzi strigându-se în stradă: „Corupția ucide!”. Acestea au fost cuvintele lui Alex Nedea, jurnalistul Recorder care a documentat și publicat două dintre cele mai însemnate anchete ale acestei publicații: „Dumnezeul achizițiilor” și „Drumurile și hoția”.

După ultimele zile în care am realizat că presa încă mai poate avea un cuvânt de spus atunci când vine vorba de „schimbare”, am simțit nevoia să aducem în față povestea unui jurnalist. Și l-am ales pe Alex Nedea tocmai după ce am văzut aceste două reportaje, cu un ochi admirativ pentru munca și curajul de a scoate în față adevărul, dar și cu un ochi mânios față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

În urmă cu 16 ani, Alex Nedea intra într-o redacție de ziar cu două principii importante în minte: să spună adevărul și să nu ia șpagă niciodată. Au fost situații în care poate i-ar fi fost mai ușor să mintă, sau au fost situații în care i s-au oferit mii de euro ca „să închidă ochii” însă, cu mândrie spune că le-a ocolit. Uneori îi este teamă pentru el și pentru familia lui dar, așa cum spun și părinții lui, „cineva trebuie să facă și asta”.

A pornit de jos, de la comunicate de presă și de la documentări de subiecte pe care nu le voia nimeni în redacția Adevărul, o redacție pe vremea aceea foarte îmbătrânită, care funcționa după regulile presei interbelice. A trecut pe la Jurnalul Național, pe la Realitatea și pe la Antena 3. Nu a plecat niciodată capul și a mers cu adevărul său în brațe până la final atunci când, dintr-un motiv sau altul, o anchetă de-a lui se voia uitată.

Sunt șase luni de când a venit la Recorder pentru a pune umărul la consolidarea unei prese independente, așa cum și-a dorit Ion Rațiu în urmă cu 30 de ani, iar după ultimele sale materiale, chiar a primit premiul ce-i poartă numele acestui model de leader.

Momentul în care Alex a primit premiul Ion Rațiu pentru Democrație

Un interviu sincer, deschis, o poveste nu doar despre deontologia profesională, ci și de viață.

Cum te-ai simțit când ți s-a adresat Dragnea cu termenul „Cocoș”?

Sincer, m-am bucurat tare mult pentru că e un mare noroc al jurnalistului să-l facă pe intervievat să-și arate adevărata față. De obicei, când îi iei interviu unui politician nu vezi decât scoarța aia a lui de politician versat, dincolo de care nu poți să citești nimic. Nu auzi decât: „noi iubim poporul, noi nu vrem decât să facem bine țării și noi suntem niște oameni foarte faini și cu obrazul subțire”. Dar când te ia cu limbajul acesta de mahala, de borfaș, de genul „cocoș”, te bucuri, pentru că, până la final, asta e menirea jurnalistului, aceea de a arăta adevărul.

E din categoria „păsărică”, „vă invit să-mi numărați ouăle”…

Da, exact. Aceștia sunt politicienii noștri și în ultimii 30 de ani numai de astfel de oameni avem parte. Cei care nu au un asemenea limbaj, nu prea mai stau în vârful politicii românești pentru că trebuie să fii „de-al băieților”. Dacă nu ești „de-al băieților” nu ai ce căuta la masă cu noi. Trebuie să fii din aluatul acesta de borfaș care știe „să se învârtă”, are școala vieții și are mulți prieteni.

Poate se schimbă lucrurile…

Asta tot spunem de 30 de ani, însă s-a dovedit că am luat-o pe un drum total greșit și e nevoie de un reset al clasei politice. Chiar mă gândeam atunci când am luat premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism că în 1990, când Ion Rațiu a venit în România, visa să facă o redacție cu jurnaliști independenți. După 30 de ani, noi la Recorder avem același vis, semn că undeva am fost pe un drum greșit în acești 30 de ani.

Alex în timpul filmărilor pentru reportajul „Drumurile și hoția”

De ce Recorder?

Îi urmăream de mult, dar trebuie să recunosc că m-am lăsat greu convins să vin aici, au fost multe întâlniri, însă nu din cauza lor, ci din a mea. Eu îmi schimb foarte greu locul de muncă, mă atașez foarte tare de oameni, de locuri și de redacții, și a fost pentru prima oară când am plecat de undeva fără să am nimic de reproșat locului de muncă la care eram înainte de Recorder. În alte dăți în care am plecat, am făcut-o din niște motive, unele de deontologie profesională, altele de altă natură.

De unde veneai?

De la emisiunea „În Premieră cu Carmen Avram”, o emisiune de documentare la Antena 3, unde am avut de la început libertatea totală de a face orice subiect, cum am vrut eu. Chiar nu am avut nimic de reproșat acelui loc de muncă, dovadă că am stat 8 ani de zile acolo.

Ce m-a convins să vin la Recorder a fost faptul că am realizat că nu vor putea face la nesfârșit aceleași reportaje fără să se rodeze și că vor avea nevoie și de alt tip de materiale, cum sunt anchetele și investigațiile. Iar asta au recunoscut și ei. Iar gândul că această redacție pe care eu o admiram ar putea să se plafoneze la un moment dat și să nu mai progreseze, m-a făcut să cred că îmi voi asuma și eu o parte din vină dacă ei vor avea vreun eșec. Deși nu făceam parte din Recorder, eu nu puteam trăi cu gândul acesta.

Dar ai mai lucrat cu ei?

Da, am fost colegi la Adevărul, dar nu am colaborat, eram în redacții diferite. Și i-am mai ajutat la un material pentru Recorder, înainte să vin aici.

În plus cred într-o redacție în care fiecare jurnalist are posibilitatea să crească pe propriile puteri și își poate pune în aplicare propriile convingeri. Redacțiile clasice din România nu au baza aceasta sănătoasă, nu dețin niște principii sănătoase care odată încălcate, se lasă cu repercusiuni puternice. Sunt redacții unde se mai închid ochii sau redacții unde șefii șterg casetele reporterilor care faultează vreun subiect tabu în redacția cu pricina.

Dar poți să pui degetul pe vreun material Recorder care te-a convins să vii aici?

Cred că a fost mai degrabă un întreg, le admiram toate materialele, dar țin minte că după prima întâlnire, am văzut un material care la prima vedere părea un subiect foarte banal după titlu și am zis că nu are cum să fi ieșit cine știe ce. Dar în același timp am zis: „Dacă e mișto, trebuie să fac parte din echipa asta”, așa că am dat click. Era despre o întâlnire a femeilor PSD-iste și după ce l-am văzut, am zis că trebuie să vin aici. Cred că de genul acesta de jurnalism aveam nevoie în România, de o echipă, o redacție care să crească strict pe talentul oamenilor care o formează. Iar Recorder a crescut doar pe talentul lui Mihai și al lui Cristi (n.r. Mihai Voinea și Cristian Delcea, doi dintre fondatorii Recorder) la început și apoi pe talentul altor reporteri care au venit ulterior.

Nimic altceva nu ne-a împins de la spate în afară de pasiunea pentru meseria asta, pasiune care se vede. În materialele noastre cred că se văd sutele de ore de muncă, de bibileală, fiecare secundă dintr-un film are zeci de ore de muncă în spate, discutăm ore întregi dacă să alegem un cuvânt sau altul, dacă să folosim sau nu un anumit cadru, etc. Suntem foarte tipicari și ne consumăm nervii pe niște detalii care dacă le iei separat nu ar conta, dar dacă le pui într-un întreg, realizezi că sunt foarte importante.

Cum reacționează oamenii de la sat când le spui că ești de la Recorder?

A fost probabil primul meu șoc după ce am venit aici. Veneam de la o televiziune foarte cunoscută, toată lumea rezona cu Antena 3, oriunde mă duceam și oricum mă prezentam, toată lumea înțelegea exact. Dintr-o dată deveneam un nobody de la o publicație de care nu auziseră 90% dintre oamenii cu care vorbeam. Țin minte că la un moment dat voiam să filmăm în casa unui om care nu mai avea căldură de la RADET și omul se uita foarte suspicios la mine și m-a întreba: „Tu chiar ești jurnalist? Adică ești jurnalist cum sunt jurnaliștii ăștia care au microfon, pe stradă? La fel?”.😂

A fost puțin incomod că nu știa lumea unde să te poziționeze în peisajul acesta, dar a fost și un avantaj pe de altă parte pentru că lumea nu credea că e ceva foarte serios și vorbea cu mai multă ușurință.

Un exemplu a fost când documentam un subiect legat de sistemul de achiziții publice și din datele pe care le aveam, aflasem că fusese sabotat chiar de cei care administrau acest sistem pentru a nu se afla anumite date aparținând anumitor firme care aveau contracte cu statul. Am sunat la centrala acelei instituții – am luat-o băbește- și din atitudinea centralistei am realizat că nu mă crede că sunt jurnalist la Recorder („ce e Recorder ăsta?”) și a început să-mi spună: „Da, domne! Noi am dezactivat acea opțiune pentru că ne-au cerut firmele să ascundem contractele acestea. Care e problema?”.😀

Dacă îi spuneam că sunt jurnalist la Antena 3 sau ProTV, sunt convins că nu ar fi spus nimic.

Alex împreună cu echipa Recorder, 2019

Cei de la sat bănuiesc că și mai greu află „ce e Recorder ăsta”…

Vreau să-ți spun că lucrurile s-au schimbat foarte tare în ultimele șase luni. După cele două materiale cu hoția din PNDL și cel cu preotul – Dumnezeul achizițiilor – toți de la sat cu care am vorbit în ultimul timp au știut ce e Recorder. Sunt oameni care mă recunosc după nume, spun că ne apreciază, ceea ce ne bucură pentru că am pornit ca un produs de nișă pentru un public elitist urban și am ajuns să penetrăm niște mase ce păreau inabordabile.

Cum simți tu oamenii de la sat azi? Cum îi vezi că reacționează la situația socio politico economică a țării?

În ultimul timp, mergând prin sate am constatat că oamenii nu mai pot fi prostiți chiar așa ușor ca acum 15 ani. Atunci păreau mult mai ușor de prostit de partid. Am găsit niște oameni din aceeași pătură socială, dar mult mai atenți la detalii precum: „Ne-a mărit pensiile, dar s-a scumpit pâinea, o fi Dragnea de la PSD, dar uite ce certuri sunt în partid”. Am avut discuțiile acestea cu niște femei cu patru clase, dar care vedeau nuanțele acestea. Poate mă hazardez, dar aș spune că publicul de la sat e mai informat azi față de cum era acum 15 ani. Așa am simțit în ultima vreme. Eram într-un sat din fundul țării, atunci când m-am dus la Dragnea și mi-a zis „cocoș” și am văzut cum ieșiseră sătenii din case să-l huiduie pe Dragnea. Pentru mine acela a fost semnul că ceva se va întâmpla la alegeri, ceva se va schimba.

Cum ajungeți la astfel de anchete?

M-a întrebat cineva „cât de mult mergem pe străzi” ca să găsim subiecte. Și am răspuns că dacă ar fi așa, am avea mușchi mișto la picioare.

De multe ori pornim de la informații minuscule și încercăm să agățăm un fir dintr-un ghem de ață și să tot tragem până se desfășoară toată povestea.

Cred că în toată cariera mea de jurnalism nu am avut mai mult de 2-3 subiecte servite, din sute de subiecte făcute. Mi-ar plăcea să vină cineva să-mi pună niște dosare pe masă și să fac conspectul, dar nu sunt atât de norocos. De obicei muncesc foarte mult până fac un subiect, dau sute de telefoane, pe la instituțiile statului cred că sunt cunoscut ca cel mai insistent jurnalist care trimite zeci de solicitări în baza legii 544/2001 privind liberul acces la informații.

Am mai multe subiecte în lucru și trebuie să aflu cât mai multe informații. E ca în mină: dacă vrei să găsești aur, sapi cât mai mult până dai peste o pepită.

Ne lăsăm bombardați de sute de informații, de la doamna care te sună să-ți spună că i s-a defectat contorul de curent din vina administratorului de bloc care fură curent de la ea și până la oameni care ne dau informații mai apropiate de ce înseamnă presa.

2005, Alex pe teren, în timpul unei documentări pentru Jurnalul Național

În cazul „Dumnezeului achizițiilor”, am pornit de la o informație foarte mică ce a fost pe masa celor mai importante redacții din presă: un IT-ist care are o pasiune să descarce zilnic niște XL-uri de pe site-uri de achiziții publice, își făcuse un roboțel care îi ierarhiza firmele din România în funcție de valoarea contractelor pe care le încheie cu autoritățile publice; și a făcut un top 10 astfel de firme și le-a trimis la mai multe redacții, printre care și nouă, fără să ne anunțe că a trimis la toată lumea. Eu am început să sap pe prima firmă de pe lista aceea, am găsit niște chestii destul de interesante și înainte cu o seară de a pleca pe teren, îmi dă mesaj și îmi spune că a doua zi o să apară ceva într-un alt ziar. Atunci mi-a zis că a mai dat lista la încă vreo 10 redacții. Așa că m-am apucat să sap după următoarea firmă de pe listă cu gândul: „Dă Doamne să nu mai sape și alții!”. Firma asta avea ca obiect de activitate „comerț cu amănuntul”, un fel de butic, și când m-am uitat în acționariat era un domn Iscru Mădălin, nume pe care dacă îl căutai băbește pe Google, îți apăreau două rezultate: Iscru Mădălin, un preot dintr-un sat care cântă în niște coruri religioase și un Iscru Mădălin care era consilier în Ministerul Dezvoltării, responsabil cu alocarea banilor pentru contractele alea multe. Mi se părea interesant și unul și altul: dacă e popă e bun, dacă e consilier, iarăși e bun.

Adică și dacă era popă și dacă era hoț, tot bun era 😂

Da 😀. Și acum rămânea să văd care dintre cele două persoane era cea căutată de mine. Și uitându-mă pe declarația de avere a consilierului am aflat că este vorba de una și aceeași persoană. Și de aici, am început săpăturile.

Și ceilalți jurnaliști ce au dat?

Au dat prima firmă de pe listă și nu s-au mai dus și la a doua.

Ce înseamnă succesul pentru un jurnalist?

Știi ce înseamnă succesul pentru un jurnalist? Înseamnă să auzi strigându-se în stradă: „Corupția ucide!”. Când s-a strigat asta în stradă în 2015, cred că fiecare jurnalist care a făcut investigații în viața lui, și-a dat seama că munca lui a contribuit, chiar și cu o miime din întreg, la acest fenomen. Când oamenii au strigat în stradă ”Corupția ucide!”, au conștientizat că este o problemă sistemică gravă corupția, iar această conștientizare a corupției la nivelul opiniei publice este și meritul jurnaliștilor care zeci de ani au făcut investigații în care au arătat cum se fură banii, de ce se fură, unde se duc banii, etc.

Cred că principala satisfacție a jurnalistului este că, alături de colegii lui, formează o opinie în privința unei probleme sociale. Asta e latura care nu se vede, iar apoi vine și acea satisfacție pe care o ai când lumea te oprește pe stradă și te felicită. Dar asta nu are aceeași greutate pentru că cei care vor să fie recunoscuți pe stradă, se duc și se fac prezentatori meteo, sau orice altceva ce-ți oferă o vizibilitate mai mare.

De ce ar trebui să fie presa liberă?

O să-ți fac întâi o descriere a ceea ce face presa de investigație, ca să înțelegi de ce ar trebui să fie liberă într-o democrație. Totul pornește de la banul public. Noi ca cetățeni ai statului român facem 50-50 munca noastră cu statul: 45% din banii pe care îi producem se duc la stat, stat controlat de o clasă politică ce decide ce se întâmplă cu banul nostru. Dacă eu am muncit ieri pentru mine, pentru banii mei de acasă, astăzi muncesc pentru stat. Nu ar fi nici o problemă faptul că eu azi muncesc pentru stat dacă eu acum, după ce termin interviul cu tine mă duc spre casă și pot să pun mâna pe un spital unde nu mor copiii de nozocomiale, pot să pun mâna pe o autostradă care nu e la stadiul de proiect, sau dacă aș putea pune mâna pe o școală din care copilul meu să nu iasă mai dobitoc decât a intrat. Lucrurile acestea nu se întâmplă deoarece o mare parte din banii pe care eu i-am produs astăzi sunt furați de firme de partid conectate la bani publici, de niște interlopi care au pus mâna pe clasa politică și o manevrează cum vor ei și așa mai departe.

Alex în 2010, reporter pentru ziarul Adevărul

În mod normal, într-o democrație cum este și cea din România, există niște instituții ale statului care ar trebui să supervizeze cheltuirea banilor publici și să controleze lucrurile atunci când apar tot felul de gangsteri care fură din banii pe care eu i-am muncit azi. Dar și aceste instituții de control sunt controlate tot de clasa politică deoarece în cazul majorității lor – Garda Financiară, DSP, Protecția Consumatorului, ANAF, oamenii sunt numiți politic.

De asta există presă care teoretic este independentă și face un double check asupra activității autorității de control. Nu ar trebui să vină un jurnalist de la Recorder ca să descopere că niște băieți fură la drumurile din satul X și Y, ar fi trebuit să existe un Inspectorat de stat în Construcții care să facă asta…

Dar există!

Există, dar ar trebui să și facă asta. Problema este că și presa a început să fie controlată în România de niște politicieni care se îngrijesc să nu aflăm noi că se fură din bani publici. De aceea trebuie să avem jurnaliști independenți pe care să nu-i intereseze de la ce partid e primarul X sau ministrul Y ca să-și facă treaba.

Te-ai simțit vreodată îngrădit în toată cariera ta?

Da, au fost  momente când am fost îngrădit, dar când ești jurnalist, trebuie să-ți asumi că vei lupta pentru drepturile tale, indiferent de consecințe. Iar eu m-am luptat cât am putut atunci când am simțit că am fost îngrădit sau am plecat.

Alex în 2005, reporter pentru Jurnalul Național

Un exemplu concret a fost când am făcut o investigație despre cum Cristian Boureanu, deputat pe cai mari la momentul respectiv, pentru a le da țeapă partenerilor de afaceri, își transferase o firmă cu datorii la stat pe numele unui boschetar din București. Era o metodă bine cunoscută folosită de interlopii din România. Am făcut un material, a apucat să apară în ziarul tipărit, numai că la online a intervenit o problemă. Eu eram obișnuit ca materialele de primă pagină din ziar să apară pe prima pagină și pe site, însă de data asta nu mai apărea. Am ajuns în redacție, am aflat că domnul Boureanu a sunat la unul dintre șefii mari ai trustului și i-a zis să facă ceva deoarece îi pătează imaginea acel articol, iar marele șef al trustului a cerut să nu mai apară în online articolul respectiv.

Nu putea să-l șteargă cu radiera din ziar…

Știu că a încercat să scoată ziarul din tipografie, dar nu a mai apucat, era prea târziu.

Cu riscul de a-mi pierde locul de muncă, am făcut scandal mare: am scris pe blogul meu toată povestea. S-a împroșcat „rahatul” domnului politician pe toate televiziunile și dintr-un subiect așa și așa, a devenit subiect național deoarece era vorba de cenzura partidului de guvernământ la adresa unui ziarist. Efectul a fost maxim: pe lângă faptul că a intrat articolul în online cu scuzele de rigoare pentru întârziere ale redacției, s-a și împrăștiat subiectul meu pe toate celelalte canale.

Și nu te-a dat afară.

Nu m-a dat afară, am plecat eu la Carmen Avram.

Se întâmplă multe din astea. Acum mulți ani, lucram într-o televiziune și a venit șeful meu și mi-a zis: „Fă și tu o anchetă despre ENEL!”. „Cum adică o anchetă despre ENEL?”, am întrebat eu. Iar el mi-a răspuns: „Mama mea vrea să-și facă un azil de bătrâni și ăștia de la ENEL mi-au cerut un milion de euro să îi pună transformator acolo sau nu mai știu ce. Mie mi se pare incredibil ce tupeu au ăștia, așa că fă și tu o anchetă despre ei, vezi ce găsești despre ei, fă o anchetă și adu-o pe CD la mine”. La modul acesta se lucra în presă.😀

Pe mine m-a bușit râsul, dar acesta a fost motivul pentru care am plecat de acolo. Vreo două săptămâni m-a tot fugărit prin redacție și mă tot întreba ce se întâmplă cu ancheta, eu îi spuneam că e în lucru, dar de fapt, eu îmi căutam de lucru.

Namibia, 2012, Alex reporter la emisiunea În premieră, Antena 3

Tu de ce te-ai făcut jurnalist?

La mine a fost foarte interesant parcursul: am vrut să mă fac jurnalist înainte să știu ce înseamnă să fii jurnalist; eu am crezut că a fi jurnalist este o variantă a scriitorului pe care îl mai și plătește lumea. Eu scriam poezii pe la 12 ani, îmi plăcea foarte mult personajul Mircea Dinescu, mă uitam la el și mă gândeam: „ăsta e și poet, dar e și jurnalist. Asta înseamnă că și eu trebuie să mă fac jurnalist”. Cert este că în momentul în care am aflat cu ce se mănâncă jurnalismul, m-am îndrăgostit iremediabil de jurnalism și am renunțat la a mai scrie poezii.😀

Câți ani aveai?

14 ani. Atunci m-am dus la o revistă de adolescenți, o revistă finanțată de Soroș. Abia atunci am aflat eu ce înseamnă cu adevărat jurnalismul și m-am îndrăgostit de meseria asta. Îmi place foarte mult să spun povești pentru oameni mari.

Dar când erai mic ce voiai să te faci?

Nu cred că a fost vreo meserie pe care să nu o fi vrut-o, dar țin minte că făceam judo și pentru că ne calificaserăm la etapa națională, a venit un jurnalist local să ne ia interviu. Ne-a aliniat antrenorul și ne-a întrebat ce vrem să ne facem când vom fi mari: primul a spus: „antrenor de judo”, al doilea la fel, al treilea la fel, eu care eram al 15-lea am răspuns: „antrenor de judo”. 😂Deloc original.

Cred că prima dată când mi-am dorit ceva cu adevărat a fost la 14 ani când am început să-mi doresc să fiu jurnalist.

Alex la 5 ani

Unde ai făcut facultatea?

În București. Am fost o lepră în liceu, eram extrem de puturos, nu-mi plăceau decât anumite materii și nu învățam decât la acelea. Aveam 10 la istorie și 3-4 la celelalte materii care nu mă pasionau.

Șocul a fost că din repetentul clasei, am intrat al treilea la facultate și am luat bursă, asta pentru că era ceva ce mă pasiona, iar eu devoram cărțile.

Dar ce profil ai făcut în liceu?

Prima dată, pentru că nu am știut ce vreau de la viață, părinții au zis: „Nu e așa că vrei să te faci informatician?”. Eu am aprobat și m-au dus la mate-fizică intensiv engleză, însă după primul semestru era să rămân corigent și la mare, și la fizică, și la engleză. 😂

Apoi le-am spus că nu cred că e pentru mine direcția aceea și m-au dus la filologie unde am găsit niște materii cu care am rezonat mai mult. Dar și acolo învățam la ce mă interesa.

Alex în clasa a IX-a, la profilul mate fizică, engleză intensiv

Când ai intrat prima dată într-o redacție? Nu punem la socoteală redacția revistei pentru adolescenți.

Când am intrat prima dată într-o redacție avem 18 ani și era redacția Adevărul. Era o redacție atât de îmbătrânită încât eu cu cei 18 ani ai mei, am reușit să scad media de vârstă la vreo 64 de ani; era o redacție unde reporterii își lua stilou cu cerneală și își scriau toate textele pe hârtie. 😂

Îndoiau o coală A4 la margine – cum îndoi cererile oficiale – și începeau să scrie; duceau textul la cules – era un departament unde oamenii făceau doar asta, știau să scrie la calculator și le culegeau moșilor textele, iar apoi ei se duceau cu textul cules la imprimantă. Era o singură imprimantă în toată redacția aia și la ora 5 când era dead-line, toată pensionărimea asta se încolona lângă imprimantă și aștepta. Nimeni nu și-a pus problema cât timp prețios se pierde cu asta.

Dar primul articol ți-l amintești?

Era o discuție în redacție că tinerii nu se mai angajează, așa că am făcut portretul unei colege de-ale mele care avea două job-uri. Era destul de plictisitor subiectul, dar îl scrisesem bine. Învățasem o șmecherie la Adevărul: pentru că nu mă plăteau la început, adică mă plăteau la bucată, cu 1 leu pe știre. Și din cauză că mă trimiteau la toate bălăriile posibile unde nu se duceau reporterii cu experiență, prostii din care nu ieșeau știri de ziar național, îmi puneam mintea la contribuție să găsesc un unghi de abordare și un tip de scriitură ca știrea să aibă măcar o șansă mică să intre în ziar.

Alex în clasa a XII-a

Și să iei un leu pe ea…

Da, dar oricum nu ieșeam pe plus pentru că eu mergeam la zeci de evenimente și abia dacă îmi intra o știre. Eu plăteam 1 leu biletul de tramvai doar ca să merg la un singur eveniment, așa că sponsorizam intens ziarul Adevărul.

Însă exercițiul acesta m-a făcut să găsesc un unghi de abordare cât mai interesant pentru public.

Dar știu că m-am semnat cu A.N. pentru că neavând carte de muncă nu aveam dreptul să mă semnez cu numele întreg și m-am dus la tata să mă laud. Am văzut atunci o urmă de dezamăgire pe fața lui pentru că nu eram semnat cu numele întreg

Dar ai tăi ce au zis când le-ai spus că vrei să fii jurnalist?

Ei m-au încurajat să fac ce-mi place mai ales după ce au dat-o în bară cu IT-istul. Atunci, la 14 ani, chiar maică-mea mi-a spus de revista aceea pentru adolescenți, revistă care se făcea la ea în liceu – părinții mei sunt amândoi profesori – și m-a încurajat să dau concurs.

Atunci mi-am depus CV-ul și pentru că la 14 ani nu știam ce să trec în el, am scris grădinița, ce note am obținut ca să intru în clasa I – erau mulți pe loc la școala respectivă și a trebuit să dau un examen de admitere de la grădiniță la clasa I – am mai scris că am făcut judo și tot felul de astfel de bălării 😂

2004, printre primele reportaje ale lui Alex pentru Jurnalul Național

Hai să ne întoarcem la prima redacție în care ai lucrat. Care a fost primul articol de prima pagină?

Am făcut un incognito cu prietena mea, actuala soție, să ne angajăm la un videochat. Pe atunci videochat-ul era în zona foarte gri a pieței de muncă, dar nu ilegal. Oamenii promiteau angajare legală, deși în nomenclatorul de meserii nu exista acest job. Ne-am dus acolo, trei oameni cu niște fețe de interlopi ne-au urcat într-o mașină din care nu eram siguri că mai ieșim, ne-au dus la un interviu, ne-au spus cum să facem, ce să facem, ne-au spus că ne vor trece „operator PC” sau „traducător” în cartea de muncă și așa mai departe. Am făcut un reportaj de culoare, lui CTP i-a plăcut foarte mult și așa a apărut pe prima pagină.

Acesta a fost unul dintre articolele pe care eu le-am pus la mapa de presă pentru că nu mai puteam să stau așa neplătit, trecuseră deja șase luni, iar cu mapa de presă am obținut angajarea.

Și soția ta e tot jurnalist?

Da.

Ce zic ai tăi acum despre tine?

Îi încearcă un cumul foarte interesant de sentimente. Sunt foarte mândri de mine, dar în același timp sunt foarte speriați de ceea ce fac pentru că le e teamă că mă pun rău cu interlopii și cu mafioții. Însă mă încurajează: „Hai că cineva trebuie să o facă și pe asta. Dă-i înainte și Dumnezeu să te aibă în pază!”.

Și apropo de asta, ție nu ți-e frică pentru tine, pentru familia ta?

Conștientizez pericolul, dar în același timp sunt foarte pasionat de ceea ce fac, iar pasiunea asta anihilează din această frică. E normal să-ți fie frică, face parte din instinctul de conservare. Și e normal să-ți fie frică atunci când ridici probleme unor firme cu cifre de afaceri cu milioane de euro, sau te pui cu niște băieți care au dosare de crimă organizată la DIICOT.

Sper că soția ta nu face tot asta…

Ea e jurnalist la emisiunea „În premieră cu Carmen Avram”, face și ea investigații și a trecut și ea prin situațiile prin care trec eu, supărând oameni răi din societate.

Alex împreună cu soția sa, Ionela Gavriliu, reporter la emisiunea „În premieră” de la Antena 3

Trăiți periculos voi 😀Cu ce principii ai pornit la drum în meseria de jurnalism? Și cu câte ai rămas din ele?

Mi-am propus să nu mint și să nu iau șpagă. Încă de la început, de când am înțeles cum s-ar putea face presa, mi-am dat seama cum nu aș vrea să fac presă. Acestea au fost două lucruri sacre de la care mi-am propus să nu mă abat și sunt mândru că după 16 ani de zile nu l-am dezamăgit pe infantilul acela care intra cu pieptul în față într-o presă în mare parte compromisă, găunoasă și infectă.

Am avut ocazia și să mint, și să iau șpagă. Prima imagine o am cu un primar beat care alerga cu un pumn bani să mi-l bage în buzunar. Și pornind de la mărunțișuri de genul acesta și până la lucruri serioase de ordinul zecilor de mii de euro.

Chiar și la materialul cu „Dumnezeul achizițiilor” am primit o ofertă foarte clară și convenabilă ca să nu apară articolul: a venit un prieten – mafioții nu merg direct la sursă, trimit un prieten care are un prieten, care la rândul lui are un prieten care îl știe pe Nedea – și m-a întrebat la ce lucrez. Când i-am spus, m-a întrebat dacă nu aș vrea să nu mai lucrez. L-am înjurat – acum îmi pare rău că l-am înjurat pentru că era și el preot – și i-am spus să-i transmită preotului respectiv că materialul intră. A zis că în schimbul materialului face o donație consistentă la Recorder.

Vă scoteați și voi cheltuielile pentru un an de zile…

Ce un an de zile? Omul acela umbla cu mașini de câte 100 de mii de euro bucata. Și avea multe. Crezi că nu putea să ne dea și nouă două, trei?😀

La câte contracte a pierdut după apariția materialului, cred că omul avea niște calcule profitabile pentru el; ca să nu mai spun că s-a ales și cu niște dosare penale.

Care e ancheta ce te-a zdruncinat din temelii?

Sunt multe care te sapă pe interior, puțin câte puțin. Uite, un subiect a fost legat de firmele care dau bani cu împrumut, acele cămătării legalizate. Am descoperit că unele dintre ele aplicau dobânzi de 10 mii la sută, în condițiile în care plafonul maxim european era de 32%, că vindeau cei mai scumpi bani în cea mai săracă țară, iar dincolo de asta am aflat niște povești punctuale ale unor oameni cărora le luase această firmă totul. La un moment dat am filmat un om asmatic care tot sugea dintr-un spray din acela pentru astmatici, consumat de vreo 3 zile; nu mai avea bani să-și cumpere altul. Pe omul acela îl executase firma aceea fără milă, deși era singur, cu doi copii în întreținere. După ce îi cunoști pe oamenii aceștia și după ce vezi că în spatele firmelor acestea există o rețea de băieți deștepți ce merg în vacanțe în insule exotice și se plimbă cu mașini de 100 de mii de euro, iar acești băieși deștepți mai sunt și ajutați de un fost consilier al BNR, care BNR ar fi trebuit să stopeze abuzurile acestea, atunci te umpli de nervi și te lași măcinat de subiectul acela ani de zile.

Sunt genul de om care trăiește subiectele și nu am cum să nu fiu afectat. Cu inima cetățeanului plâng când întâlnesc subiectul, dar cu inima jurnalistului râd că-mi iese subiectul și că am găsit ceva ce pot arăta în exclusivitate publicului meu.

Însă, dacă trag linie, cetățeanul Alex Nedea nu ar vrea să trăiască în țara nenorocirilor pe care le descoperă jurnalistul Alex Nedea.

Aș vrea să fie mai puțină adrenalină în meseria noastră, aș vrea să găsesc mai multe lucruri normale.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO