Căutare

Share this article

Bianca Dragomir avea 17 ani când mama sa s-a sinucis. Au urmat aproape 10 ani de zbateri, căutări, întrebări, durere cumplită și un sentiment incredibil de vinovăție. Era doar un copil când un psiholog i-a spus că mama ei nu se simte bine și că are nevoie de ajutor. Bianca Dragomir și-a luat atunci sarcina de a fi părintele părintelui său. Numai că, la un moment dat, făcând ce a putut și știut mai bine, lucrurile au scăpat de sub control. Când credea că mama sa se simte mai bine și că în sfârșit își va reface și își va trăi viața, a primit un telefon ce o anunța că s-a spânzurat. A fost o durere pe care Bianca Dragomir nu o poate descrie nici azi, nu are cuvinte care să zugrăvească acele sentimente și probabil nici unul dintre noi nu am fi avut. A ales însă, ceva mai târziu, să-și aștearnă gândurile pe hârtie și astfel, ca un mijloc de terapie, a publicat o carte. „Toți câinii aleargă după fluturi” este o colecție de proze scurte pe care Bianca le-a scris de-a lungul timpului și pe care le-a adunat sub o copertă roz cu bleu, în contradicție totală cu emoția dinăuntru.

Am băut o cafea cu Bianca Dragomir. I-am citit apoi cartea și am recitit apoi discuția noastră. Am ajuns la concluzia că Bianca a fost greu încercată de viață și sper să am gura aurită când spun că aceste proze scurte, emoțiile și talentul pe care le are nativ în sufletul ei, toate îi vor deschide drumul către succesul publicistic, în cel mai scurt timp.

„Toți câinii aleargă după fluturi”. Cartea de debut semnată Bianca Dragomir. Despre ce este?

Mulți prieteni mi-au adresat întrebarea asta și întotdeauna mi-a fost greu să spun, pentru că ea nu e o carte despre ceva anume, nu are o poveste liniară, nu e un roman care să ajungă dintr-un cap în altul. Cumva provine tot dintr-o căutare a mea, așa cum căutăm toți să aflăm de unde venim și încotro ne ducem. Sunt câteva proze scurte pe care eu le-am scris de-a lungul timpului, din nevoia mea terapeutică de a scrie. și pe care abia după ce le-am pus laolaltă mi-am dat seama că totul a ieșit ca un puzzle. Și totodată mi-am dat seama că amintirile pe care fiecare dintre noi le avem sunt de fapt niște amintiri complet distorsionate, care au pălit în timp, formând goluri între ele, goluri pe care le-am umplut cu prejudecăți, cu credințe preexistente, cu vise, cu imaginație…

Are o notă autobiografică cartea ta?

Cred că toate cărțile au o astfel de notă, poate mai puțin cele istorice. Și Neagu Djuvara scria despre el în timp ce scria istorie. Are o notă personală pentru că subiectul pleacă de la mama și se termină cu mama. Cred că momentul cheie care a influențat apariția acestei cărți a fost dispariția mamei din viața mea. Pe la 17 ani am primit un telefon. Mama ajunsese cu o zi înainte în Malaga, la mătușa mea, unde trebuia să înceapă un job și cumva să-și refacă viața. Eu eram foarte liniștită și foarte fericită că a ajuns și că o să fie bine după o perioadă de grele încercări pentru ea – moartea părinților ei, divorțul de tata, depresia prin care trecuse – am primit acel telefon care mă anunța că s-a spânzurat. Avea 38 de ani.

Ce vreau să spun este că am învățat de-a lungul anilor să-mi cultiv o oarecare smerenie când vine vorba de problemele oamenilor. Nu vreau să exagerez acum tragedia asta pentru că de fapt sunt oameni care au tragedii și mai mari.

Bianca Dragomir la lansarea cărții „Toți câinii aleargă după fluturi”

La 19 ani, după ce am trecut de șoc, am avut un moment în care mi se părea că problema mea e cea mai mare, că nimeni nu mai trăise ce trăiam eu, cumva mă îngenunchea tragedia prin care trecusem, dar îmi dădea și un fel de orgoliu fals care mă făcea să mă simt specială. După aceea am avut norocul să întâlnesc oameni, să vorbesc cu ei și în ultimii ani am rămas foarte tăcută în fața faptului că oamenii au probleme mult mai mari decât ale mele. Sunt niște dureri de neimaginat iar eu pot spune că în afară de momentul acela cu mama, totuși am avut o viață frumoasă.

Hai să vorbim puțin despre viața asta frumoasă… Unde te-ai născut?

M-am născut în Slobozia și până în clasa a cincea am stat la țară și tot acolo am mers și la școală. După nașterea mea, părinții și-au făcut o casă și au deschis un magazin într-un sat de pe lângă Slobozia.

Ce meserie aveau părinții tăi?

Întotdeauna mă gândesc la ei și mi se pare că au fost niște visători. Tata a luptat la revoluție și, și acum spune că nu știe pentru ce se lupta, dar striga „Libertate”, iar după ce a avut-o nu a mai știut ce să facă cu ea. S-au apucat de afaceri dar au dat faliment de multe ori. Sunt sigură că el și toți ceilalți au făcut tot ce au știut mai bine la momentul respectiv.

Înainte de revoluție ce lucrau?

Aveau 19 ani la revoluție, abia terminaseră liceul. Mama cred că avea 20 de ani când m-am născut. A fost o iubire cu care eu am rămas în minte și pe care tot încerc să o echilibrez deoarece în mintea mea de copil era genul acela de iubire absolută, cu doi protagoniști foarte tineri și foarte frumoși, iubire după care am alergat și eu de-a lungul timpului. Numai că, într-un final am realizat că nu a fost chiar așa și chiar ei mi-au demonstrat că s-a terminat destul de trist iubirea lor.

Erau niște tineri visători pe care eu i-am idolatrizat, cu atât mai mult cu cât oamenii din sat îi admirau și îi vorbeau frumos. Însă totul s-a spulberat foarte repede.

Bianca Dragomir

De ce s-a spulberat foarte repede admirația asta?

A fost un cumul de factori: afacerile au ajuns falimentare, au început tot felul de nefericiri, bănuiesc că la vârsta aceea încă se căutau sau căutau răspunsuri pe care nu știu dacă le-au găsit vreodată. Eu am 31 de ani și mă gândesc tot timpul că aș putea să nu fiu o mamă bună, oare la ce se gândea mama la 20 de ani?

În clasa a șasea profesorul de matematică i-a spus tatălui meu că sunt cel mai bun copil dintre cei mai proști și că trebuie să mă ducă la oraș. Urâtă exprimare, dar în felul acesta am ajuns la oraș, rupându-mă de mama. La oraș am stat la bunica și mi se pare că ruptura de mama coincide cu momentul în care s-au accentuat toate problemele. Parcă de atunci totul s-a destrămat, totul a pierdut controlul cu o viteză foarte mare.

Tu pare că ai rămas cu o mare traumă și un sentiment de vină….

Mă gândeam că avem un grup al alcoolicilor anonimi sau tot felul de grupuri în care oamenii cu diferite dependențe se întâlnesc. Cred că ar trebui să facem grupuri, sau să vorbim și mai deschis despre probleme de genul acesta. Unde se duc copiii care la 17-18 ani trebuie să facă față unei asemenea despărțiri?

Eu am stat o săptămână în pat după acel telefon, nu am putut să ajung la înmormântarea ei pentru că mi s-a spus că avionul nu ajunge la timp, însă cred că adulții din jurul meu au decis că nu eram în stare să fac acest drum și așa am rămas tot timpul agățată pentru că nu mi-am luat niciodată la revedere de la ea. Nu am avut parte de ritualul de final care, deși încărcat cu prea multe rigori religioase, cred că e foarte important.

Eu nu am avut parte de acel ritual și poate că de aceea, ani de zile aveam impresia că o să sune sau că o să se întoarcă dintr-o călătorie. M-a bântuit faptul că la ultima noastră discuție, când i-am spus „te iubesc” închisese deja telefonul. Regret enorm lucrul acesta pentru că noi nu am avut o relație în care să ne spunem „te iubesc”, atunci nu era la modă să-ți manifești așa sentimentele.

Citește și:

Petronela Rotar, eroină în propria viață. Scriitoarea de succes care vorbește cu mult curaj despre abuzuri, suicid și moartea primului iubit

Tu ai încercat terapia?

La un moment dat, prin liceu, am mers la un psiholog pentru că-mi dădeam seama că mama are o problemă, dar nu știam ce să fac cu problema asta. Adulții din jur au încercat să o direcționeze însă ea tot timpul a refuzat. Așa că la un moment dat i-am spus că vreau să mă duc la psiholog pentru că am nevoie de terapie din pricina divorțului lor. Sufeream foarte tare, nu înțelegeam ce se întâmplase, însă de fapt era un pretext ca să o vadă și pe ea psihologul de la spitalul din Slobozia. Toată experiența a fost foarte bizară și am rămas cu foarte multe lucruri pentru care mă simt vinovată. La finalul ședinței, psihiatrul respectiv mi-a spus că mama e foarte rău și va ajunge și mai rău dacă un adult nu are grijă de ea. Erau niște informații cu care eu nu știam ce să fac. La momentul acela mama încă locuia singură la țară, iar psihiatra m-a pus în fața probabil a celei mai grele alegeri din viața mea: aceea de a mă muta cu ea ca să am grijă de ea, în detrimentul grijii pe care mi-ar fi putut-o purta bunica mea dacă rămâneam cu ea. Așa am ajuns cumva să devin părintele părintelui meu, am avut grijă de ea așa cum știam eu mai bine. Am avut senzația că și-a revenit, că era bine și că vom fi fericite.

Revenind la ce mă întrebai mai devreme, da, m-am gândit aproape tot timpul că eu am fost singura vinovată, că eu am împins-o să plece la Malaga, deși ea spunea că îi e frică de drum, de oameni străini, că sunt vinovată că am ales să mă mut cu ea. Poate trebuia să o las singură să observe că are probleme și să meargă la doctor. M-am simțit atât de vinovată!

Momentul morții mamei a fost atât de greu încât nu am putut să-l scriu niciodată, deși pentru mine scrisul e terapeutic.

Bianca dragomir la lansarea cărții sale
Bianca Dragomir la lansarea cărții sale

Dar poți să-l povestești?

Încerc. Eram la un majorat când am primit telefonul și cred că prima mea reacție a fost una de nebunie, în sensul acela pur în care pierzi contactul cu realitatea ta imediată și interioară. Îmi amintesc că mă plimbam între baie și sufragerie și spuneam „e vie! E la spital și trăiește!”. Mi s-a tot repetat că „nu” și la un moment dat m-am oprit și m-am așezat pe cada de la baie și m-am uitat în oglinda de la baie. A fost singura dată în viață când îmi vedeam corpul, dar nu mă recunoșteam, parcă dintr-o dată cineva mi-a luat cu mâna tot ce aveam în interior și m-a lăsat goală. O săptămână am stat numai în pat și îmi dădeau să mănânc cu lingurița. După o săptămână m-am ridicat și i-am spus bunicii că o să merg la spital să caut un psiholog.

Eram măcinată de vină, mă culpabilizam că nu am făcut mai mult ca să o ajut. Îmi aduceam aminte fiecare vorbă pe care i-am întors-o, fiecare ușă pe care i-am trântit-o, lucruri absolut normale pentru un adolescent, dar care pentru mine păreau că au născut un monstru care începuse să mă roadă pe interior.

A fost un moment la psiholog pe care o să mi-l amintesc toată viața. Psihologul îmi spunea: „eu știu că tu nu crezi ce zic acum, că tu ai impresia că tu știi mai bine prin ce treci și ce trăiești” – și chiar asta simțeam. Era ultima ședință și după ce ne-am luat la revedere, prin ușă mi-a spus așa: „Bianca, dincolo de ce am vorbit noi aici, de ceea ce crezi sau nu, se poate reduce totul la următorul lucru: ți s-a întâmplat ceva foarte dureros, iar tu ai două posibilități. Fie să închizi ușa și să te adâncești în treaba asta și să lași vina să te roadă și să-ți distrugi viața, fie să încerci ca ceea ce a mai rămas din viața ta să fie un lucru bun și să trăiești cu durerea asta fără să te sabotezi singură”. După ce am închis ușa, m-am gândit foarte mult la asta și simțeam că am nevoie să trăiesc frumos, așa că am venit la București și am ales să mă dedic vieții.

Când ai început să scrii?

Mi-am dat seama că pot să mă simt liberă, că singurul lucru care mă făcea să mă simt prezentă, era scrisul. Așa am scris dintotdeauna. Nu am fost genul de copil căruia i s-a spus „vai ce talentată ești”, ba dimpotrivă. O singură dată, profesoara de română mi-a spus că am imaginație bogată, lucru care m-a făcut extrem de fericită. Și acum mă hrănesc din vorbele acelea. La noi toată lumea scria, bunica mea, mama mea, amândouă scriau ca să se descarce. Îmi pare așa de rău că nu mai am nimic de la mama pentru că tare mi-ar fi plăcut să o pot cunoaște mai bine prin cuvintele scrise de ea. Mai am o mătușă care scrie poezii, însă nimeni nu a publicat niciodată. Toți din familia mea au fost niște romantici visători ce au creat în jurul lor mici crâmpeie de artă.

Bianca Dragomir pregătind primele cărți cu autograf

Ce facultate ai terminat?

Bianca Dragomir: Am făcut Științe politice pentru că eram extrem de bulversată atunci, m-am luat cu valul, am mers după niște colegi care se îndreptau acolo. Bineînțeles că m-am angajat din primul an pentru că trebuia, aveam nevoie de bani. Printr-o întâmplare am lucrat la un birou parlamentar, făceam pliante pentru campania electorală, însă perioada aceea mi-a lăsat un gust extrem de amar legat de politicieni. Era un vis urât care se suprapunea coșmarului trăit acasă. Am avut un moment cheie pe la 20 și ceva de ani și am decis că trebuie să fac ceea ce-mi place. Eram atât de pierdută de parcă îmi lipseam propriei mele vieți, așa că m-am hotărât să încep să exist și eu. Aș fi vrut să scriu la o publicație serioasă, mă gândeam chiar că aș putea să scriu despre politică, însă am aflat că era un loc liber la revista The One, însă nu am știut nici o clipă că ei au nevoie de un redactor care să abordeze subiecte legate de relații și sex. Dar de dragul scrisului m-am gândit că pot să fac orice compromis, atâta vreme cât faci ceea ce-ți place. Dar a fost cumplit de greu. Însă atunci am descoperit ce înseamnă presa și mă simțeam foarte bine că fac parte din breaslă. La un moment dat am intuit că urma un decalaj al trustului, câștigam foarte puțini bani, așa că am decis să merg într-o agenție că aveam de gând să-mi fac un credit la bancă ca să-mi iau o casă și o mașină. Evident că am început să mă simt din ce în ce mai rău pentru că nu făceam ceea ce-mi place, așa că am decis să reiau scrisul.

Lasă că acum o să te umpli de bani după publicarea cărții…

Daaa, nici nu am fost în stare să citesc până la capăt clauza din contract. Dar lucrurile s-au legat, m-am întors în presă și acum sunt editor coordonator la Cosmopolitan.

Ți-a fost greu să găsești o editură care să te publice?

Primisem câteva refuzuri când cineva mi-a dat contactul de la Libris. Eram cam pe ultima sută de metri, dar m-am decis să le trimit totuși. Dacă aveam să primesc un răspuns negativ eram hotărâtă să las aceste proze de-o parte în ideea că poate nu erau suficient de mature, fiind scrise de-a lungul timpului, înainte ca eu să-mi fi format mâna. Cei de la Libris s-au mișcat atât de repede încât nici nu am avut timp să mă gândesc foarte bine la copertă. Cred că și de aceea coperta pare așa de discrepantă față de conținut, e o copertă foarte veselă ce nu lasă să se vadă durerea din interior. Dar cred că așa e și viața, are un ambalaj vesel care nu lasă să se vadă ce poți descoperi atunci când desfaci în amănunt fiecare filă.

Bianca Dragomir la sesiunea de autografe

Tu te consideri vindecată acum?

Nu cred. Cred că doar am învățat să trăiesc cu asta, am învățat să trăiesc cu vinovăția fără să mă sufoce, fără să mă acapareze până a mă lăsa imobilizată mental și sufletește. Cred că am învățat să nu-mi mai fie frică să râd, am învățat să răspund la telefon fără să-mi fie frică să aud cum cineva îmi va spune că s-a întâmplat ceva rău.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO