Căutare

Share this article

Cristina Lincu s-a școlit pentru a fi consultant în comunicare, lucru pe care îl face și azi atunci când nu scrie. A făcut doi ani de facultate într-unul iar apoi a plecat repede la Madrid unde a descoperit meseria de jurnalist în slujba românilor din Spania. A plecat cu părinții ei și s-a întors cu noua sa familie formată din soțul și primul ei copil.

Ultimii zece ani Cristina Lincu i-a petrecut la Brașov unde a făcut multe: a mai făcut doi copii și a scris. A scris atât de mult încât a umplut trei cărți pe care le-a publicat și alte sute de pagini de blog (apreciate și premiate), dar și ale unor publicații online precum republica.ro sau catchy.ro.

Azi Cristina Lincu scrie în continuare deoarece scrisul a fost cel care i-a colorat copilăria și i-a conturat personalitatea de adult, părinții ei venind din mediul literar, următoarea carte a sa urmând să fie dedicată memoriei tatălui său.

Cristina Lincu la lansarea Amn3zia, sesiune de autografe, Târgul Gaudeamus 2018

Povestește-mi despre ultima ta carte. Când ai lansat-o și despre ce e?

Romanul „Liberă!” a fost lansat la începutul acestui an, la editura Bookzone, fiind disponibil spre vânzare pe site-ul acesteia. Este povestea contorsionată a unui destin aflat la granița dintre acceptarea și negarea propriei existențe, a unui destin chinuit – în egală măsură – de dorință și neputință, ghidat de fantasma unei iubiri descrise de instabilitate și, în același timp, o lecție despre cum să rămâi întreg după pierderea persoanei iubite. „Liberă!” jonglează cu aparenta libertate a minții și a capcanelor întinse de aceasta, obligând cititorul să-și pună o serie de întrebări legate de stabilitatea și veridicitatea punctelor de reper din propria-i viață.

Sara – personajul principal din perspectiva căruia este scrisă cartea – scrie, iubește și se zbate să trăiască în prezent, în ciuda unui trecut lipicios, hrăpăreț și deloc dornic să moară, ale cărui tentacule sunt încă strâns conectate la sufletul ei. Sara visează să-și găsească libertatea și o caută în cele mai adânci cotloane ale minții sale, printre iubiri, obsesii, dependențe, așteptări, iluzii și speranțe – majoritatea ireale, fluidizând granița dintre real și imaginar.

Sper să nu fie o lectură ușoară, sper să „incomodeze” cititorul și, astfel, să nu-l lase indiferent.

Cărțile tale au o notă autobiografică? Adică scrii din experiență și trăirile tale personale?

Cartea de debut, publicată în 2017, tot la editura Bookzone, cu numele „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?” și reeditată un an mai târziu cu titlul „Eu o mamă (im)perfectă?” este singura în care există note autobiografice, întrucât personajele ei principale sunt cei trei copii ai mei, Alex, Teo și Roby. Celelalte două, romanele „Amn3zia” (editura Univers, 2018) și „Liberă!”, au structuri complet diferite, fiind sută la sută tributare imaginației. Detalii despre ele, dar și despre restul proiectelor mele literare se regăsesc pe site-ul meu de autor cristinalincu.ro.

Cristina Lincu

Când a încolțit în mintea ta ideea de a publica?

Am publicat încă din liceu articole (originale, dar mai ales traduceri) în ziarele vremii. Totuși, mare parte din ceea ce am scris a rămas în sertar, de la poezii (aveam 10 ani când am scris-o pe prima), până la povestiri fantastice și un început de roman de dragoste… deși visam pentru ele destin de cărți! Cu alte cuvinte, cred că mi-am dorit dintotdeauna să public, dar nu am avut poate curajul, poate maturitatea necesară și, de aceea, am așteptat să trec de pragul celor 40 de ani.

Și când ai scris primele rânduri dintr-o carte?

Primele rânduri dintr-o carte tipărită au fost așternute, inițial, pe unul dintre blogurile mele, undeva în 2014, deci nu cu foarte mult timp în urmă. A început ca un proiect de blogger, încurajată fiind și de premiul pe care l-am obținut în același an la SuperBlog, cea mai longevivă competiție de blogging creativ din online-ul românesc.

Cristina Lincu la lansarea Amn3zia

Cât ai stat cu manuscrisul în sertar?

Cât a fost nevoie să se „coacă”. Până când am simțit că este gata să iasă în lume. De la două-trei luni, la doi-trei ani, în funcție de carte.

Care e subiectul celorlalte două cărți ale tale?

„Eu o mamă (im)perfectă?” este o carte care-ţi şopteşte, printre rânduri, că eşti un părinte minunat, fără să-ţi dea, însă, niciun sfat, nicio indicaţie şi, mai ales, fără să te dojenească… Nu este un proiect de parenting, de sfaturi, de îndrumări de specialitate sau, dimpotrivă, o lamentare a unei mame copleşite, ci, mai degrabă, o „terapie” a sufletului prin retrăirea întâmplărilor pline de tâlc ale copilăriei. Este alcătuită din povestiri scurte, scrise cu umor și multă, foarte multă, autoironie.

În schimb, „Amn3zia” este un roman psihologic – singura mea carte de până acum scrisă la persoana a III-a -, un roman ca un puzzle greu de terminat, un roman ale cărui personaje sunt linii frânte pe genunchiul fatalității. „Amn3zia” este povestea prieteniei dintre două femei, a unui triunghi amoros în care lucrurile sunt la fel de neclare precum în viaţă, a unei protagoniste sfâșiate între maternitate și dorinţa de a-și trăi viaţa, a doi copii gemeni a căror existență este pusă, la un moment dat, sub semnul întrebării. Personajul principal al cărții, Ana – poate una dintre cele mai „neiubite” dintre pământene – este, în același timp, femeia îndrăgostită dincolo de rațiune, dar și mama disperată să-și recapete copiii, aducând în discuție probleme dintre cele mai delicate, aflate la limita dintre moralitate și ilegalitate.

Unde ai copilărit și ce parte din copilăria ta crezi că se reflectă în cărțile tale? Toți scriitori au ceva din copilărie care îi determina să devină scriitori…

Am copilărit între București – orașul natal – și Suhaia, satul de origine al tatălui meu. Am copilărit când între betoane, nămeți de zăpadă gri murdar, frâne zgomotoase de tramvaie, oameni triști și în permanență grăbiți, când între văile mereu verzi, gălăgia odihnitoare a orătăniilor din curtea bunicilor, pâinea caldă din țest și canicula neiertătoare, tipică miezului de vară de la câmpie.

Da, este valabil și în cazul meu, acel „ceva” din copilărie ce m-a determinat să iubesc scrisul – poate mai mult decât oricum aș fi făcut-o – a fost reprezentat de părinții mei.

Părinții Cristinei Lincu

Ce erau părinții tăi?

Dincolo de meseriile de bază, activitatea fiecăruia dintre ei este una eminamente literară.

Mama, Doina Lincu, este traducător (și membru al Uniunii Scriitorilor, filiala traducători) de limbă franceză, spaniolă și portugheză. A tradus peste zece cărți, dintre care amintesc „Aventurile căpitanului Paul” (roman), Alexandre Dumas, Editura Meline, 1993; „Tânăra stăpână” (roman), Maria Dezonne Pacheco (Brazilia), Editura Merope, 1994; „Idei și credințe” (studii filosofice), Jose Ortega y Gasset (Spania), Editura Științifică,1999 și „Tara Duncan. Vol. 7 Fantomele din Altalume” (roman fantastic), Sophie Audouin-Mamikonian (Franța), Editura Corint junior, 2012.

Tata, Alexandru Lincu, a fost și el, la rândul său, scriitor, traducător de limbă spaniolă și portugheză, dar și caricaturist premiat. O să menționez, dintre cărțile lui, romanul „Condamnat la viață”, Editura Pegasus Press, 2010, apărut cu doar câteva luni înainte de moartea sa, „Inorogul de jad”, roman, Editura Paco, 2007, precum și volumul de poezii „Dincolo de orizont”, Editura Arvin Press, 2003. Ca traducător, cea mai cunoscută carte este, fără îndoială, romanul lui Bernardo Guimaraes „Sclava Isaura”, apărut împreună cu romanul „Căutătorul de diamante”, la Editura Univers în 1989 (și urmat de alte cinci ediții la diverse edituri). Am vorbit despre el la trecut pentru că, de zece ani, nu mai este printre noi.

Așa se face că, de mică, i-am văzut în permanență însoțiți de mașina de scris, de manuscrise și de șpalturi pe care, în adolescență, i-am ajutat să le corecteze în vederea BT-ului (Bun de Tipar). Astfel, mi s-a părut firesc să iau un caiet sau o agendă și să încep să scriu.

Cristina Lincu la prezentarea albumului de caricaturi „D’ale românilor” de Alexandru Lincu, publicat post-mortem, în 2014

Care sunt cărțile copilăriei tale?

„Cuore, inimă de copil”, „Legendele Olimpului”, „Talismanul de Safir”, „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”, „Morcoveață”, „Snoava populară românească”, „Povești nemuritoare” și lista continuă. Fiecare dintre aceste cărți mi-a deschis ochii și sufletul asupra universului lecturii. M-am împrietenit cu personajele pe care le descopeream cu încântare și mândrie, imaginându-mi că particip, alături de ele, la toate aventurile citite.

Erai genul de copil tocilar care citea toată ziua sau ai descoperit lectura și scrisul mai târziu?

Acum pot să recunosc, că am terminat de mult școala: da, am fost un copil tocilar care nu voia să-și „irosească” pauzele jucându-se, așa că îmi luam câte o carte din care citeam două-trei pagini în fiecare moment liber la școală (a se înțelege aici și în timpul anumitor ore). Mai apoi, pe la 13 ani, aveam impresia că sunt prea „mare” să mă mai joc și, de aceea, mi-am dedicat în întregime cititului una dintre vacanțe. Noroc că, nu după mult timp, m-am trezit și am înțeles că a te putea juca nu este o „pierdere” de timp, ci un privilegiu și că joaca nu are legătură cu vârsta, ea neexcluzând în niciun moment cititul și scrisul. Dimpotrivă, le poate deveni camarad fidel și de încredere.

Cristina Lincu, aprilie 2008, la inaugurarea expoziției personale de caricaturi „D’ale românilor” Alexandru Lincu de la ICR Madrid

Cum erau compunerile tale în școală? Erau cele lăsate la final pentru a fi citite?

Nu neapărat, dar pentru mine reprezentau, cu siguranță, genul preferat de temă. Să-ți spun că, în liceu, am scris câteva în versuri? Bine, nu mai era vorba de compuneri atunci, ci de comentarii pe texte sau de eseuri, ceea ce îmi permitea „să mă desfășor”, ajutată fiind la tot pasul de către profesorul meu de limba română, Ion Dună, profesor căruia îi sunt recunoscătoare și astăzi.

Ai făcut facultatea în București?

Da, de meserie sunt specialist în comunicare. În 1998, am absolvit Facultatea de Litere, Departamentul de Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității București. Am terminat cu un an mai devreme decât generația mea, pentru că am reușit să fac doi ani într-unul (comasând anul II de studii cu anul III). Nu știu de ce m-am grăbit să părăsesc băncile facultății, azi aș alege diferit. Aș alege să petrec mai mult timp învățând alături de formatorii mei, mai ales că o parte dintre ei au plecat prea devreme dintre noi (și aici nu pot să nu-i menționez pe dl profesor Cezar Tabarcea sau pe dna profesoară Adela Rogojinaru).

Cum ai ajuns în presă?

Experiența mea din presă este strâns legată de anii pe care i-am petrecut la Madrid, începând cu 2001. În acel moment, comunitatea românească din Spania era una aflată în plin proces de formare, având doar câteva nuclee (poate cel mai important fiind Biserica Ortodoxă din Madrid, aflată sub păstorirea preotului paroh Teofil Moldovan, preot a mai multe generații de diasporeni și a cărui muncă și dăruire au fost, de altfel, recompensate anul trecut cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria G „Cultele“). Nu existau mijloace de informare în limba română, în timp ce accesul la internet erau unul limitat. Astfel, cu ajutorul unei echipe de specialiști, dar și al unei companii private, am creat „Român în Lume”, primul ziar de limbă română cu distribuție gratuită pe întreg teritoriul Spaniei. Timp de aproape zece ani, proiectul a crescut, ziarului publicat bilunar în peste 30 de mii de exemplare i s-au adăugat emisiunile de radio bilingve, concertele și expozițiile românești, un portal web (romaninlume.com.ro), dar și cărți de limbă română ce s-au constituit, în 2004, în primul fond de carte românesc din Spania, accesibil oricui în cadrul bibliotecii publice spaniole Antonio Mingote din Madrid. De asemenea, am inițiat și coordonat publicarea unei antologii bilingve de poezie – „Român în Lume – Poezia diasporei române după 1990, Spania” (Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, în 2004).

De altfel, în 2008, „Roman în Lume” a obținut premiul Intereconomia pentru cel mai bun mediu de comunicare scris străin din Spania. Acest premiu a însemnat recunoașterea valorii muncii de promovare a limbii și culturii române în cadrul comunităților de români din peninsulă.

Cristina Lincu la Madrid, Standul „Român în Lume” din cadrul Târgului de Produse și Servicii pentru Imigranți, INTEGRA MADRID – împreună cu Cristina Carastoian (stânga), membru al echipei „Român în Lume”

Și cum ai ajuns în Spania și cât ai stat?

În Spania, am venit cu părinții și sora mea. Între 1997 și 2001, tatăl meu a fost Consul General al României la Madrid. Am rămas pe tărâm iberic până în anul 2009, atunci când m-am întors în țară împreună cu noua mea familie: soțul meu, Mihai și primul nostru copil, Alexandru.

Cristina Lincu și trofeul SuperBlog 2014

Care a fost experiența ta în Spania și de ce te-ai întors în România?

Experiența din Spania și-a pus definitiv amprenta asupra devenirii mele. Aș avea un roman de scris despre viața românilor ce au ales, mai mult de nevoie decât de voie, să trăiască și să muncească la peste 3500 de kilometri depărtare. Am întâlnit acolo o mică Românie, oameni din toate straturile sociale, de la intelectuali, până la oameni cu patru clase, oameni ce acolo aveau mult mai multe în comun decât aici: o viața ruptă în două și, de cele mai multe ori, și o familie ruptă în două, împărțită între România și Spania, un dor greu de dus, dar, în același timp, o voință și o încăpățânare de a nu se da bătuți absolut admirabile. De-abia când trăiești în afara granițelor natale, înțelegi cu adevărat semnificația cuvântului „patrie”, de-abia atunci renunți la clișeul „mândru că sunt român” și te întorci, fără emfază, cu simplitate și sinceritate, la tot ceea ce înseamnă rădăcini, amintiri, românesc, într-un cuvânt, acasă.

Citește și:

Petronela Rotar, eroină în propria viață. Scriitoarea de succes care vorbește cu mult curaj despre abuzuri, suicid și moartea primului iubit

Nu mi-e rușine să recunosc că, la întoarcerea în țară, atunci când căpitanul avionului ne anunța că zburăm deasupra Aradului, mi-au dat lacrimile de emoție…

De ce m-am întors? Pentru că am știut încă din primul moment că Spania nu va reprezenta decât un capitol în viața mea, având norocul de a putea alege dacă să rămân sau nu. Cred că ține de o anumită structură sufletească să te poți desprinde complet de țara de origine și să-ți poți continua drumul, fără să continui să suferi neîncetat. Și aici aș vrea s-o amintesc pe doamna Elena Ghiu, artist plastic contemporan, aproape necunoscut în țară, ale cărei tapiserii și covoare – majoritatea de inspirație românească – se regăsesc în expoziții, muzee, instituții și diferite colecții particulare din lume. Am avut onoarea s-o cunosc personal cu câțiva ani înainte să moară. Ceea ce m-a impresionat enorm la ea a fost durerea cu care evoca anii tinereții petrecuți în România, de altfel, izvorul principal al inspirației sale, dorul cu care a conviețuit fără să poată face pace în ultimii zeci de ani și, mai cu seamă, ceasul de perete fixat la ora „Bucureștiului”, cum ea însăși mi-a mărturisit. Eu cred cu tărie că sunt un astfel de om, cred cu tărie că dacă nu m-aș fi întors, aș fi continuat să trăiesc râzând și, de ce nu, scriind în limba spaniolă – limbă pe care o ador – dar ascunzând în suflet această durere impalpabilă și fără de leac.

Alexandru Lincu, în cadrul unui eveniment oficial diplomatic, alătui de fostul rege al Spaniei, Juan Carlos I

Ce urmează din punct de vedere literar?

Scriu de câțiva ani la „Moartea tatălui” o carte dedicată memoriei tatălui meu. Se scrie greu… Dar anul acesta, având în vedere că se împlinesc, așa cum spuneam, zece ani de când el nu mai este, cartea asta trebuie să vadă lumina tiparului. De asemenea, lucrez la un volum de proză scurtă aproape fantastică – și nu, nu voi divulga ce înseamnă acest „aproape” – și am în cap încă trei romane 🙂

Cum sună marea dragoste a unei scriitoare?

Împărtășită.

Cristina Lincu alături de soțul ei

Și cum arată familia ta azi?

Așa cum am visat și cred că asta e tot ce contează.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO