Inspiring PeopleLife Stories
Inspiring PeopleLife Stories
Dana și Ștefan Maitec, fotografii celebrităților lumii. Dana: „nici pe Dumnezeu nu aș avea nicio ezitare să-l privesc adânc în ochi și să-i cer ce și cum să facă pentru mine.”
Monica Tănase
|Reading time: 16 mins
Share this article

Dana și Ștefan Maitec sunt un cuplu de artiști vizuali care trăiesc și lucrează la Paris. Au plecat din România după ce Ștefan a renunțat la afacerea pe care o avea în București și au luat drumul Occidentului cu un vis: să devină fotografi la Paris. Au reușit.

Acum sunt artiștii pentru care celebritățile lumii organizează zboruri speciale, întâlniri spectaculoase, cu șampanie și covor roșu, pentru că Dana și Ștefan sunt acei magicieni deja recunoscuți ai aparatului foto.

Călătoresc cea mai mare parte a anului în toată lumea pentru a onora aceste contracte, sunt de 25 de ani împreună și sunt de nedespărțit 24 de ore din 24. Anul acesta, în toamnă, îi veți putea vedea în București, într-un proiect extraordinar care presupune o retrospectivă de sculptură (cu lucrările lui Ovidiu Maitec, tatăl lui Ștefan) și pictură (semnată de Sultana Maitec, mama lui Ștefan), precum și o expoziție care dezvăluie o tehnică specială de fotografie inovativă, creată de Dana și de Ștefan, ceva nou și total diferit față de ceea ne-au obișnuit cei doi în cursul timpului: o fotografie conceptuală, abstractă, fluidă și foarte colorată.

Cum ați ajuns la Paris?

Dana: Eu mi-am dorit foarte mult să trăiesc la New York, dar Ștefan, pentru care Parisul era practic „casa” lui încă din ’85, când a părăsit România,  m-a „păcălit” și m-a convins să facem un stop la Paris, și să plecăm la NY după un timp.

Am ajuns la Paris și până la urmă acolo am rămas, acest oraș m-a vrăjit pentru totdeauna, și îi sunt recunoscătoare pentru acest lucru și lui, și lui Ștefan.

Dana și Ștefan Maitec

Îmi amintesc că înainte de a pleca, îmi imaginam cum vom călători peste tot în lume și vom cunoaște cât mai mulți oameni interesanți. Așa s-a și întâmplat.

Sigur că am fost și un pic stresată la început, nu a fost simplu pentru mine să plec de la statutul de fotograf consacrat, pe care îl dobândisem în timp aici, la Paris unde bineînțeles, numele meu nu însemna nimic pentru nimeni… Dar, cu toate astea, stelele s-au aranjat cumva în favoarea noastră, am început destul de repede să avem joburi și încet, încet, stresul a dispărut.

Pasionat de fotografie încă din copilărie, Ștefan și-a dorit foarte mult să lucrăm împreună. Decizia ca el să renunțe la afacerea pe care o avea în București și hotărîrea de a face fotografie împreună au venit absolut firesc.

Am avut forța și curajul să facem acest pas nebunesc – îi zic nebunesc pentru că noi eram obișnuiți cu un anumit standard de viață și, fără să stăm prea mult pe gânduri, am ales incertitudinea. Dar împreună am reușit și nu numai că nu avem niciun regret, dar suntem astăzi foarte mândri de alegerea noastră. Un pas nebunesc către libertate.

Dana Maitec. Foto: Ștefan Maitec

Am avut privilegiul să cunosc, datorită meseriei mele, oameni atât de speciali, despre care aș putea spune fără să exagerez că m-au reconstruit și îmbogățit. Și nu vorbesc acum doar despre staruri, pentru că, de fapt, aici este frumusețea acestei meserii, ci și despre oameni obișnuiți, dacă pot să spun așa. Oameni exuberanți, oameni introvertiți, direcți sau subtili, delicați sau impunători, de la fiecare dintre ei am avut câte ceva de învățat.

Ce staruri internaționale ați fotografiat?

Dana: Eva Longoria, Naomi Campbel, Samuel L. Jackson, Heidi Klum, Kim Kardashian, ca să dau doar câteva nume.

 Cum este să fii fotograf la acest nivel de celebritate?

Ștefan: Este o experiență în sine să ți se permită să fii într-o intimitate rezervată doar celor foarte apropiați, în mod normal. Noi suntem, practic, niște străini care pătrundem în viața personală și secretă a acestor oameni, uneori foarte celebri, uneori extrem de sus plasați financiar, uneori teribil de admirați și poate vânați de către media, pentru ceea ce ei reprezintă sau pentru extraordinarul din viața lor.

Prin natura relației care se leagă între noi în momentul în care ajungem să lucrăm împreună, acești oameni sfârșesc deseori prin a elimina diversele bariere prestabilite și se simt de cele mai multe ori atât de confortabil cu noi, încât pur si simplu relația profesională se transformă foarte firesc în relație de prietenie.

Uneori, în cazurile fericite, când avem posibilitatea, îi întâlnim pentru o mică discuție înainte de shooting, alteori direct în ziua respectivă. Sigur ca la început mulți dintre ei încearcă să-și mențină imaginea „publică” sau aceea de forță, dar prin atenția pe care le-o acordăm și prin abordarea noastră, între blândețe și fermitate, preluăm rolul directiv și, încet, încet, încep să ne dezvăluie adevărata lor natură umană, latura aceea ascunsă, poate, lumii, din diferite motive. Probabil că reușim să-i facem să se simtă atât de confortabil cu noi într-un timp atât de scurt, încât distanțele dintre noi se reduc, rezervele se atenuează și sunt gata să ni se devoaleze.

Dana: Probabil că talentul nostru cel mai mare nu este atât acela de a face fotografii, cât de a face oamenii să se simtă bine în prezența și în fața noastră.

Multe dintre aceste imagini pe care le creăm împreună cu genul acesta de oameni nu vor ajunge niciodată să fie arătate publicului. Unele povești rămân strict între noi, ei și apropiații lor.

Ștefan: Avem contracte de confidențialitate cu anumiți clienți, care ne obligă să păstrăm masterele și arhiva lor într-un seif bancar. Pentru totdeauna.

Cum vă construiți povestea?

Dana: Întâi, în funcție de caz, ne întâlnim cu persoanele respective și discutăm de la nimicuri până la lucruri pe care ei le consideră importante, stabilim care este scopul acestor imagini, încercăm să definim care ar fi mesajul pe care ar trebui să-l transmitem, încercăm să-i cunoaștem, adică.

Apoi, cu toate aceste date obținute, împreună cu Ștefan, începem să construim un fel de scenariu, de desfășurător al zilei de lucru, în sensul că în ziua Z, noi știm cu mare precizie ce ar trebui să facem, ca să obținem un rezultat final așa cum ni l-am imaginat.

Dar trebuie să recunosc că am avut și situații când, cu toate acestea, odată ajunși în locație, am avut surpriza ca energiile să fie total neașteptate, încât am simțit nevoia să schimbăm absolut tot planul inițial și să plecăm pe o cu totul altă direcție. (râde)

Ștefan: Mutăm mobila, tablourile, aranjăm, rearanjăm și iar aranjăm… Decorul este un element foarte important în poveștile noastre. Atmosfera, starea pe care dorim s-o redăm este deseori strâns legată de elementele de decor din cadru.

Mai mult ca sigur că și formația mea de scenograf își spune cuvântul, dar aș tinde să fiu de aceeași părere cu Helmut Newton, care la un moment dat a zis că „fotografia este 10% inspirație și 90% mutat de mobilă”.

Dana: Suntem mereu foarte bine primiți și tratați, așa cum se spune, „cu covorul roșu”, iar pentru mine este foarte important ca atmosfera din timpul lucrului să fie întotdeauna una relaxată. Cred ca rolul meu de a-i face să se detensioneze merge uneori atât de departe, încât mă aud spunând tot felul de prostioare. Râdem foarte mult și în general rămâne în amintirea tuturor ca o zi și o experiență foarte speciale.

Noi facem nu doar fotografie de portret, ci și fotografie de modă, și asta presupune o cu totul altă abordare. Dacă la fotografia de portret concentrarea stă în a capta natura, personalitatea persoanei, în cazul fotografiei de modă, scopul este acela de a prezenta cât mai atractiv hainele si accesoriile pe care modelul le poarta, deci persoana, adică modelul, trece pe locul doi. Dar chiar și așa, încercăm s-o facem cât mai estetic, prin crearea unor cadre mai degrabă cinematografice, cu aceeași atenție către decor și către toate celelalte detalii. Cred că asta definește, până la urmă, stilul nostru în fotografie. Acest mod de a compune povestea și de a o povesti ca pe o frântură din viață.

Cum vă împărțiți rolurile?

Ștefan: Dana deține controlul, ea are viziunea finală, e un fel de regizor, eu fac totul să-i ușurez parcursul până obține imaginea dorită.

Dana: Este adevărat că am această stăpânire de sine, acest talent de a nu mă pierde în fața nimănui, nici în timpul lucrului, nici în viața personală. Îmi vine in minte acest episod, când a trebuit sa-l fotografiez pe Samuel L. Jackson. Stătea în fața mea, se uita fix în camera mea, el nu-mi vedea ochii, eu în schimb da. Fără cuvinte, doar ochii, care spuneau atât de multe.

Te asigur că am un enorm respect pentru ceea ce este și sunt o mare fană a rolurilor pe care le-a făcut, pe unele aproape că le știu pe de rost. Și, cu toate acestea, niciun stres, nicio ezitare în acele clipe. Zero.

Fără să par arogantă, cred că și dacă aș sta față în față cu Dumnezeu, nu aș avea nicio ezitare să-l privesc adânc în ochi și să-i cer ce și cum să facă pentru mine.

De ce? Intru probabil într-un mecanism în care tot ce contează pentru mine în acele momente este să obțin ceea ce mi-am propus. Nimic nu mă poate devia de la scopul meu, nici sentimentele mele, nici ale persoanei din fața mea, nici ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Până nu mi se pare că am reușit, nu mă opresc.

Pe de altă parte, cred că acest tip de eye contact este ceva metafizic. Practic persoana din fața mea nu-mi vede mie ochii, însă eu da. Este un loc foarte privilegiat, acela din spatele camerei, pot vedea foarte adânc, aș zice poate chiar până în adâncul sufletului.

Cine te-a învățat să faci fotografie, Dana?

Dana: Ștefan. El mi-a cumpărat un aparat de fotografiat dintr-o oarecare întâmplare. Cum îmi place mie sa-l tachinez, trebuia să îmi aducă un cadou in acea zi, și a uitat.

Ștefan: Nu am uitat, era totul închis. (râde)

Londra. Ștefan Maitec. Foto: Dana Maitec

Dana: Ideea este că nu putea veni acasă fără un cadou, așa că s-a oprit la un magazin din apropierea casei și mi-a cumpărat ce i-a căzut mai repede la mână, un aparat foto profesional.

Ștefan: Hai să-ți spun eu povestea adevărată. Ea era tânără și își căuta un sens, o direcție în viață. Cocheta în acea perioadă cu ideea de a deveni jurnalist. Eu eram de mic pasionat de fotografie. Și, cumva, tuturor fetelor cu care am avut o relație mai serioasa, le-am făcut cadou un aparat foto la un moment dat. Ea însă a fost prima care părea a fi chiar interesată, așa că am mers până la capăt și am luat și niște reflectoare de cinema, fundaluri si cam tot ce trebuie printr-un studio foto de începător, în speranța că o să-i placă și va dori să meargă pe acest drum.

Dana: Doar că inițial le-am cam ignorat. Încercam să-l pedepsesc pe el pentru că uitase de cadoul așteptat de mine. (râde)

Dar, dacă e să vorbim serios, ideea m-a atras încă de la început.

Mai mult decât atât, în anturajul meu de-atunci erau multe din starurile momentului, actori, cântăreți etc. Loredana Groza,  care mi-a fost colegă de bancă din liceu, venea toată ziua pe la mine. Ne vedeam la o cafea și făceam poze. Cred că primele mele fotografii au devenit coperte de revistă.

Aș zice că această conjunctură fericită m-a făcut să devin fotograf profesionist mai repede decât se poate întâmpla în mod normal.

Mult noroc și inspirație. Dar în ce domeniu ai lucrat până la acel moment?

Dana: Am lucrat în viața mea de până atunci, așa cum mă amuză pe mine să spun, în vreo sută de locuri.

Nu am făcut studii superioare. În liceu mi-au plăcut foarte mult matematica și fizica, am dat la Universitate, dar destinul avea alt plan pentru mine, așa că nu am intrat.

Părinții mei, pe care îi ador și le mulțumesc pentru tot, oameni simpli, dar foarte luminați, m-au educat cu mesaje pozitive gen „tu te-ai născut norocoasă, și tot ce-ți propui să faci, îți iese”.

După așa o programare, îți dai seama că nu ai cum să vii să-mi spui că ceva nu se poate. Dacă vreau ceva, pot. Mi s-a spus asta de când eram mică, așa că acesta este adevărul meu.

Deci, când am înțeles c-aș vrea să devin fotograf, cred că această mare energie pozitivă care mă însuflețea s-a concentrat toată și m-a direcționat în viață în așa fel încât să reușesc cat mai ușor, dar ar trebui totuși să spun că și muncesc mult.

De ce nu ai intrat în lumea VIP a Loredanei Groza?

Dana: Eram acolo în sensul că mulți dintre prietenii mei erau VIP-uri. Îmi amintesc perioada în care a apărut Antena 1 și căutau crainice. Prieteni de-ai mei care lucrau la Antena mă tot chemau să dau probe. Foarte interesant, niciodată nu m-a interesat să ocup vreun loc în fața camerei, ba chiar aș putea spune că aș face orice numai să nu fiu nevoită să „stau la poze”.

Cum v-ați întâlnit voi doi?

Ștefan: Eu tocmai mă întorsesem din Franța, prin 1991-1992. Plecasem acolo în 1985, dar după Revoluție am decis să mă întorc, sa punem mână de la mână să creștem România.

Așa că eram de vreo câțiva ani deja în București, când într-o seară, cu niște prieteni, am ajuns la Dana în casă.

Dana: Am putea concluziona, mai în glumă, mai în serios, pentru cei care își caută perechea, că nu este necesar să o caute propriu-zis, daca ea există undeva, vine și singură!

După câteva luni ne-am revăzut, și am simțit cumva amândoi că este ceva foarte serios.

Anul ăsta o să facem 25 de ani. Nu ne-am despărțit niciodată, și, mai mult, stăm 24 de ore din 24 împreună. Avem așa, o dată pe trimestru, niște certuri la care, dacă ai participa, ai zice că în secunda doi ne despărțim pentru totdeauna. Dar aceste certuri, care pleacă de la niște nimicuri, de fapt, nu durează mai mult de zece minute, și cred că sunt inventate să ne ajute să scoatem niște explozibil din noi. Fiindcă nu avem șefi pe care să fim nervoși, nu mergem la birou să ne certam cu vreun coleg, cu clienții nu ne certăm, cu prietenii și familia nici atât, singura soluție este să ne luăm unul cu celălalt.

Deși suntem împreună de atâta vreme, suntem fericiți ca la început. Am avut mare noroc sa ne găsim și să ne putem construi împreună. Ne respectăm unul pe celălalt, avem gusturi comune, pasiuni comune, ne spunem „te iubesc” și „mulțumesc” de cel puțin zece ori pe zi.

Singura explicație este ca suntem extratereștri, așa cum ne-a spus odată o jurnalistă din Franța.

Dana Maitec. Foto: Ștefan Maitec

Cum arată Dana îndrăgostită?

Ștefan: Ca acum. Eu sunt la fel de îndrăgostit de ea ca în prima zi. Suntem foarte atenți unul cu celălalt, și, de altfel, prima noastră prioritate în viată este relația noastră, să facem în așa fel încât să nu pierdem dragostea dintre noi, și să ne bucurăm cât mai mult de tot ceea ce ne este dat să trăim împreună. Suntem foarte recunoscători că avem această șansă, și pentru nimic în lume nu am da cu piciorul acestui dar sublim care este dragostea.

Nu v-ați temut că nu vă veți descurca la Paris?

Ștefan: Eu niciodată. Am avut norocul să fiu crescut de niște părinți artiști, adică acea categorie de oameni care nu au confortul psihic al unui salariu lunar, dar nici dependența banului care vine lună de lună. Așa că am învățat să nu alerg după bani, căci vor veni întotdeauna.

Nu am niciun dubiu când afirm acest lucru, e suficient să știi care este valoarea ta, si să te ții de asta și de calitatea muncii tale.

Dana: Această filozofie de viață este o mare moștenire pe care Ștefan a primit-o de la părinții lui, și până la urmă a reușit să mi-o transmită și mie. Dar pentru mine nu a fost simplu. Chiar dacă aveam deja clienții mei, și lucram deja de multișor ca fotograf, cum nu aveam studii în acest domeniu, o lungă perioadă, la începuturi, cred că mi-a fost greu să mă iau prea în serios. Așa încât mi-era foarte rușine să pretind bani pentru ceea ce făceam. Ștefan însă a stat pe capul meu, a jucat (și) rolul de agent, și mă constrângea să cer exact contravaloarea muncii mele. Țin minte că îmi făcea un anumit calcul de genul: „Hai sa vedem câte ore ai acordat acestui proiect, în primul rând pre-producția, de la întâlnirile cu clienții, la orele de research, apoi la orele petrecute in timpul shooting-ului în sine, la orele de post-producție, adică developarea și imprimarea, apoi mai târziu orele în fața computerului pentru photoshop, costurile cu consumabilele, amortizarea sculelor cu care lucram, chiria studioului, consumul de electricitate și orice necesită întreținerea studioului, transportul, și tot așa. Și nu in ultimul rând, ideea, creația!”.

Foarte greu am reușit să accept că avea dreptate, mie mi se părea extrem de jenant să pun pe cineva să plătească pentru aceste lucruri. În cultura noastră, a românilor, fotograful era acea persoană care apasă pe buton, restul nu interesează pe nimeni. Cât putea să coste, la urma urmei, așa un gest simplu?

Însă, odată ajunși la Paris, unde fotograful este foarte respectat, sprijinit și protejat de lege, și unde chiar există niște grile cu tarifele minime care trebuie respectate, unde clientul este foarte informat și la curent cu toate aceste detalii, am înțeles și eu că munca mea avea într-adevăr o anumita valoare, și nu numai că nu trebuia să mă jenez cu asta, ci chiar să fiu foarte mândră!

Să vorbim despre părinții tăi, Ștefan!

Cum iți spuneam mai devreme, părinții mei au fost amândoi mari artiști.

Tatăl meu, sculptorul Ovidiu Maitec, care, prin perforațiile sale, a lăsat lumina și aerul în interiorul materiei, a inovat sculptura modernă.

Mircea Eliade scria despre el că, „asemeni genialului său predecesor Brâncuși, căruia îi este cel mai puternic urmaș spiritual, Ovidiu Maitec regăsește această dublă inspirație, terestră și aeriană…”.

Foarte apreciat peste hotare,  expus în mari muzee internaționale, cum ar fi colecția permanentă de la Tate.

Ovidiu Maitec, sculptor.

Eu am copilărit în atelierul lui de pe Pangratti, vizavi de televiziune. La Revoluție, pe 24 decembrie, într-un schimb de focuri, atelierul lui a luat foc. Au ars in acest tragic incendiu  peste 70 de lucrări, adunate în atelier în acel moment pentru o expoziție ce urma să aibă loc în ianuarie la Oradea,  o parte majoră a operei lui din ‘60 până în ‘89, plus tot ce-a putut strânge din colecții personale…

Șocul și suferința nu se pot descrie. Tata nu și-a mai revenit niciodată din această pierdere.

A fost, din fericire, imediat invitat la Paris de către Ministrul Culturii din Franța de-atunci, Jack Lang, unde i s-a oferit un atelier dotat cu tot ce avea nevoie să lucreze, și i s-au organizat mai multe expoziții: încet, încet, a reușit sa creeze din nou.

Dar în țară, din păcate, lucrurile nu au mai mers spre bine pentru el din acest punct.

Îmi amintesc, după toate acestea, că în 1991 a fost invitat să participe la concursul pentru monumentul din Piața Revoluției, a luat acest proiect mai mult decât personal, el însuși simțindu-se cumva o parte din jertfa pe care această țară a dat-o la Revoluție, dacă aș putea spune așa.

Gândise un monument emoționant, un radar, una din lucrările sale emblematice dar, deși inițial i se spusese că a câștigat, până la urmă a pierdut în favoarea a ceea ce oamenii numesc acum „țeapa sau cartoful”.

Acum cred că a venit momentul ca noi să ne ocupăm să realizăm acest monument, chiar dacă după atâția ani, chiar dacă el nu mai este… Este o mare datorie pe care o am față de tatăl meu.

Sultana Maitec, pictoriță

Mama, de cealaltă parte, Sultana Maitec, a fost pictoriță. Foarte modernă in demersul ei artistic, încă de la sfârșitul anilor ’50 lucra în foiță de aur. Făcea sori și mere.

Ea este cea care a ținut casa ca un stăpân înțelept. O macedoneancă puternică, femeia care l-a sprijinit pe tata cu toată inima ei. S-a sacrificat și l-a pus întotdeauna pe el pe primul plan. El era Dumnezeul ei.

Dana: Cumva același lucru îl face si Ștefan cu mine.

Ștefan: Da. Întotdeauna am avut încredere în ea și în talentul ei. De aceea nu am fost niciodată tentat să împart butonul aparatului foto cu ea. Pentru mine nu asta contează, ci rezultatul. Nu avem ego sau orgolii între noi, nici în viața privată, nici când lucrăm. Eu pun lumina și îmi place să fac din asta un fel de pictură. Dar întotdeauna îmi place să țin cont de viziunea ei.

După atâția ani împreună știu ce gândește. Văd ce obiectiv a ales și știu cam ce-și imaginează, și, drept urmare, cam ce-ar trebui eu să fac s-o ajut.

Foto-pictură, tehnică imaginată de Dana și Ștefan Maitec

Dana: Intuiește orice intenție de-a mea, și vine imediat în întâmpinare. Dar este valabil și invers. Este suficient să-l vad că pune mana pe un reflector, de exemplu, și înțeleg, fără cuvinte, propunerea lui. Ne completăm perfect.

Ștefan: M-a ajutat foarte mult tipul de relație dintre mama și tatăl meu. Am văzut lipsa orgoliului într-o relație și iubirea absolută. Iar de la 14 ani am visat ca soția mea să fie fotografă, și uite am avut noroc, mi s-a întâmplat.

Dana: De fapt, eu spun tot timpul că Ștefan m-a creat. Sunt produsul lui. Am zis bine? (râde)

Inspiring PeopleLife Stories
Share this article