De ce nu-mi place „vinul natural, făcut în casă, fără sulfiţi”

Mi-am petrecut copilăria la Iaşi, în casa bunicilor de pe dealul Copoului, undeva între Parcul Expoziţiei şi Grădina Botanică. Bunicul meu cultiva, ca orice pensionar al acelor vremuri, „Căpşunică” şi „1001” în jurul casei. Toamna făcea vreo 200 de litri de vin roşu pe care-l servea cu religiozitate întregii familii, la masa de seară. „Vin natural, făcut în casă, fără sulfiţi”, zicea el cu mândrie.

Când am împlinit 17 ani, bunicul a decis că nepotul e destul de mare ca să fie promovat în divizia băutorilor de vin, drept pentru am început să primesc şi eu paharul de vin la cină. S-a petrecut atunci un dezastru conceptual de proporţii… fiindcă vinul era rău în draci! „Dacă ăsta e vinul natural, făcut în casă, fără sulfiţi” mi-am zis eu, atunci cred că voi trece urgent pe vodcă. Ceea ce am şi făcut până pe la 35 de ani. A fost ca un fel de traversare a deşertului…

Apoi, prin 2003, am ajuns într-o oază. Nişte oameni de bine (Cezar Ioan şi Marian Timofti) m-au salvat de la dezhidratare morală şi mi-au dat să beau Vin. Le sunt recunoscător şi astăzi binefăcătorilor mei şi probabil înţelegeţi de ce am ajuns să privesc cu multă circumspecţie pe cei care propăvăduiesc obsesiv „vinul natural, făcut în casă, fără sulfiţi”.