Căutare

Share this article

Sabin Vasile are 40 de ani, a scris până acum 5 volume de beletristică, dintre care unul, „Ești unu la un milion” (Ed. EuroPress) a fost deja publicat, și a semnat sute de lucrări în ulei.

În urmă cu puțin timp s-a întors de la Paris, unde o galerie din Pont Neuf i-a găzduit, pentru o lună de zile, expoziția „Semiotica relațiilor”, curatoriată de Ana Cânpean.

Sabin Vasile este un artist care s-a descoperit pe sine abia după ce și-a construit o carieră ușor de invidiat în Ministerul Afacerilor Interne, de unde a plecat în urmă cu 5 ani, din funcția de coordonator al Poliției Transporturi din Constanța, cu gradul de colonel.

Iată povestea revelațiilor și a transformării sale în artist.

De ce pictezi, unde expui și unde vinzi?

Sabin Vasile: Eu nu creez pentru a vinde, ci pentru că are sens pentru mine această „conexiune la flux”.

Ce înseamnă flux?

Sabin Vasile: Este fluxul de energie pe care eu îl primesc să pot crea aceste lucruri pe care le vezi acum. Este vorba de fluxul care vine pur și simplu la mine, din Univers. Nu aș ști cum altfel să formulez explicația pentru a fi înțeleasă de ceilalți. Este pur și simplu o zonă în care intru și unde îmi este prielnic să lucrez.

În interiorul acestui flux dispar toate cele din jur, iar eu devin un soi de unealtă care „varsă” pe pânză ce primește.

Pictura mea nu este despre a vinde, ci despre a evolua.

Cum ai început să pictezi?

Sabin Vasile: Desenez de când mă știu, iar în 2014 am început să mă documentez, să învăț. Mi-am luat materiale și am început să lucrez în ulei.

Cred că desenul a fost harul meu de la Dumnezeu. Și simțul culorii.

Am desenat de mic, am făcut și expoziții, de la școala generală până acum o lună de zile. (râde).

De unde vii tu?

Sabin Vasile: M-am născut în Alexandria și am crescut în București.

Prima amintire legată de desen care este?

Sabin Vasile: Mi-aduc aminte că eram în școala generală, iar doamna învățătoare mi-a cerut un desen cu o anumită temă.

Mama, care a vrut să mă ajute, l-a făcut în locul meu. Așa că m-am dus la școală cu el, dar nu i l-am arătat învățătoarei fiindcă nu mi-a plăcut. Iar de atunci mi-am făcut singur desenele.

Îmi amintesc apoi de benzile desenate, Pif et Hercule, Rahan, pe care, imediat ce le primeam, le redesenam.

Aveam un vecin care era șofer pe TIR. El ajungea destul de des în străinătate și îmi aducea și mie reviste. Și nu era singura sursă. Alți vecini, care plecau peste graniță și aduceau pentru copiii lor BD-uri, îmi împrumutau și mie.

Iar eu îmi făceam apoi propriile benzi desenate.

Mai târziu, un prieten care se angajase colorist în SUA îmi arăta revista la care lucra, Thor, iar eu am redesenat câteva numere din ea.


Citește și: Marian Godină: ”Dacă trăieşti într-o familie ca a mea, nu poţi să ajungi un înfumurat doar pentru că ai scris o carte.”


De ce?

Sabin Vasile: Cred că și atunci, ca și acum desenul este parte din mine.

Cât de complicat ți s-a părut să pictezi?

Sabin Vasile: Complicat nu mi s-a părut niciodată.

Au fost o revelație pentru tine culoarea, pictura, desenul?

Sabin Vasile: A fost o formă de conștientizare. Într-o căutare a sensului fiecare minte se duce spre diverse concepte: unii merg spre scop, alții se duc spre alții ca ei. Depinde de mintea fiecăruia. Eu merg spre pictură ori spre scris.

Ce profesii aveau părinții tăi?

Mama era laborant în cercetarea și protecția plantelor, iar tata a fost militar de carieră. Iar de desenat, cred că mama are talent la desen.

De ce nu ai făcut Tonitza, de pildă? De ce nu ai ales o carieră în desen?

Sabin Vasile: La vremea aceea, părinții mei au considerat că arta nu este un domeniu care să-mi dea o siguranță financiară.

Și ai fost de acord cu ei?

Sabin Vasile: Nu aveam de ales. Vorbim de 1993, când mă pregăteam să intru la liceu. Nu îi judec în niciun fel. A fost o formă de experiență pe care trebuia să o trăiesc. Și cred că toate experiențele acestea m-au construit și m-au compus ca om, iar astăzi îmi sunt de folos.

Cum erai tu ca adolescent: mai rebel sau mai docil?

Sabin Vasile: Mai degrabă rebel. Dar am crescut cu principii și forme de respect care nu m-au lăsat să mă revolt împotriva alor mei, de pildă. Cred că aveam o problemă mai degrabă cu autoritatea de dragul autorității.

Am 40 de ani și certuri la mine în familie nu am văzut. La mine în casă descărcarea tensiunilor se face, și acum, prin îmbrățișare, nu prin ceartă. Părinții mei comunică foarte mult și foarte bine între ei.

De când mă știu însă am avut o problemă cu tot ce venea din zona lui „trebuie” și nu cred că m-am schimbat nici astăzi. Cred că principalul atu al unui nemuritor este verbul „vreau”. Un nemuritor stă foarte mult în cheia lui „vreau”. Iar eu am înțeles destul de repede acest lucru și am rămas cu el.

Este una dintre legile care mă ghidează: un suflet care își conștientizează nemurirea trăiește în filozofia lui „a fi”, nu a lui „a avea”.

Iar la 14 ani îmi amintesc bine cum respingeam orice formă de „trebuie” care venea către mine.

Ce școli ai terminat tu?

Sabin Vasile: Liceul Militar și Academia de Poliție.

Și cum l-ai gestionat pe „trebuie” în aceste școli?

Sabin Vasile: Se pare că bine. (râde)

Știu că percepția majoritară este că în aceste școli ordinul se execută, nu se discută, iar mediile acestea închise, enclavele, sunt privite ca niște zone de opresiune, în care o minte nu se simte liberă, ci este obligată să stea la cheremul ori respectul altuia.

Am simțit uneori și interacțiuni de acest gen, dar nu sunt definitorii, pentru că relațiile interumane din școlile de profil sunt ceva mai trainice decât ce vezi din afară. Comunicam între noi, iar legăturile erau atât de strânse încât ce ni se cerea duceam la bun sfârșit.

Cât de mult te-a inspirat tatăl tău?

Sabin Vasile: Tata a ales să își trăiască existența primordial în cheie de bine și aproape deloc în zona negativă. Și așa am ales să trăiesc și eu cam de când am ieșit din facultate.

El te-a inspirat și în carieră?

Sabin Vasile: Tata a fost militar de carieră, eu am lucrat în MAI.

Am terminat Liceul Militar al Ministerului de Interne și, la momentul la care m-am înscris eu, era proaspăt înființat, la Buzău.

Cred că ai mei și-au închipuit că la un liceu creat de trei ani nu va fi o concurență foarte mare la admitere. Dar s-au înșelat.

Cum ai suportat mutarea din București la Buzău, la 14 ani?

Aveam chiar 13 ani când m-am mutat la Buzău. Și-mi amintesc că mă deranjau foarte tare gențile cu bagaje (mâncare, uniformă, bocanci), pe care le căram prin trenuri, de fiecare dată când plecam de la părinți.

De ce ai renunțat la cariera de polițist, mai ales că atunci când ai plecat erai colonel de poliție, un grad destul de greu de obținut. De ce ai renunțat atât de ușor la această carieră?

Sabin Vasile: A fost cum a fost. Pentru mine nu a fost atât de greu de obținut gradul de colonel. Pentru mine nu a fost importantă această muncă, am văzut-o mai degrabă tot ca pe o formă de experiență, din care am învățat determinarea.

Prin exerciții repetate mi-am dezvoltat o abilitate de a înțelege orice, în general, de la sisteme până la tehnici. Iar aceste tehnici mă ajută să ating și scopuri.

Eu nu am renunțat însă niciodată la desen în tot acest timp, ci am făcut-o chiar și în momentele mele mai libere ori mai complicate. E drept că nu pictam, așa cum o fac astăzi. Dar desenam și am făcut-o, fără întrerupere, de când eram mic.

Iar când am terminat facultatea am avut mereu în minte gândul că atunci când voi simți că am în mine energia să fac ce am vrut dintotdeauna să mă las dus de acest impuls. Și exact asta am făcut.

Ce au avut de spus ai tăi despre asta?

Sabin Vasile: A fost dens și pentru mine, dar și pentru ei. Era de așteptat ca o schimbare de viață de acest gen va aduce cu sine și diverse dificultăți. Dar amintește-ți de ce îți spuneam mai devreme despre determinare. Determinarea și ancorarea în credință m-au ajutat.

Credința în ce?

Sabin Vasile: În cine sunt, în Dumnezeu, într-un act de curaj, în creație, credința în general. Până la urmă noi punem valoarea asta de credință în orice concept. Credem în ce alegem să credem. Iar eu chiar cred și atunci când cred, iese la iveală determinarea care-mi dă convingerea că pot să fac orice. Așa încât, cinci ani de zile, după ce a încetat contractul cu poliția, nu am plecat din atelier nici cât să ies în oraș.

De ce?

Sabin Vasile: Pentru că asta îmi dă un sens.

M-a întrebat cineva dacă ce fac este vindecător. Poate că este și vindecător. Altcineva m-a întrebat dacă este o formă de terapie. La fel, poate că este terapie. Toate sunt așa cum cred toți ceilalți. Pentru mine doar este. Este o formă în care intru și unde îmi dau conținut existenței.

Te mai întorci în poliție?

Sabin Vasile: Nu. Cred că am închis acea etapă din realitate, nu din scenariu, iar când etapele de viață ori relațiile dintre oameni se închid din realitate, nu din scenariu, înseamnă că s-au consumat.

De ce faci această diferențiere realitate/scenariu?

Sabin Vasile: Pentru că marea majoritate a minților alege să trăiască și să facă separări din scenariu. Adică își construiesc ipoteze mentale cu privire la evenimente și relaționări care nu sunt plecate din realitate, ci din traume ori din frici interioare.

Și tu ai ieșit din scenariu, ai depășit acest moment?

Sabin Vasile: Cred că toate conceptele de pe Pământul ăsta au o infinitate de forme de a apărea în realitate, iar a le depăși este o supraestimare. Cred că tot ce pot face este să le conștientizez și să înțeleg profund de ce fac ce fac.

Și cum ai reușit asta?

Sabin Vasile: Prin exercițiu, adică tot o formă de abilitate dezvoltată în timp: mă întreb mereu, mă interoghez. Caut să mă pun într-o postură de observator tot timpul și mă întreb: de ce fac acest lucru, de ce mi-a frică de asta?

Cred că motoarele noastre esențiale sunt frica și dragostea. Dar noi lucrăm mai mult cu frica. Conștientizând fricile profunde îmi cam dau seama unde sunt în realitate și unde sunt în scenariu.

Și la ce te ajută?

Sabin Vasile: În timp am constatat că nu mai închid relații în scenariu.

Iată o formă de scenariu pe care am întâlnit-o cândva la un artist!

El, aflat într-un scenariu de frustrare și de frică, a ales să renunțe la ce făcea. Și-a spus că este prea greu pentru el, intra într-o lume complicată în care criteriile sunt mai degrabă subiective. Și își găsise o grămadă de argumente pentru aceste gânduri.

Mie asta mi se pare un scenariu. El, în esență, nu avea habar dacă un an sau cinci mai târziu lucrurile vor mai fi la fel pentru el, dar a luat o decizie prin prisma unor frici din prezent fără să știe dacă ele sunt întemeiate sau nu.

În vreme ce tu ai luat o decizie opusă, fără să știi dacă pictura ta se va vinde sau dacă vei avea succes!

Sabin Vasile: Este cu totul altă paradigmă. Eu nu pictez ca să vând ori ca să am succes.

Și din ce trăiești?

Sabin Vasile: Pur și simplu mă duc la un job ca oricare alt om.

Ce job?

Sabin Vasile: Sunt consilier.

Deci pictura este o pasiune de după job?

Sabin Vasile: E discutabil cumva, pentru că pasiunea presupune o alocare de timp limitată. Or, eu pictez multe ore, uneori mai mult decât stau la slujbă. Pictura nu este o pasiune, este o profesie.

Cine te inspiră?

Dacă mă întrebi despre vreun pictor, să știi că nu am avut unul. Dar m-a inspirat un arhitect, Gaudi. M-a fascinat. Am împrumutat de la el tehnica vitraliilor ori pe cea stalactitică și cumva am reușit ca în ulei să fac această formă stalactitică de reprezentare.

Ideile cum îți vin?

Sabin Vasile: Vin. Când îmi țin mintea la creație și nu o las să fugă după prostiile de zi cu zi, vin. Televizorul pentru mine este un lux pe care nu mi-l pot permite (râde), nu știu nimic din ce se întâmplă în presă, în politică și așa mai departe, decât dacă aud detalii în jurul meu, iar restul activităților pe care sunt nevoit să le fac, le duc la împlinire fără să mă duc într-o zonă de emoție care mi-ar lua energia utilă creației.

Te-ai întors de curând de la Paris, oraș care ți-a găzduit o expoziție. Cât de complicat a fost să o faci?

Sabin Vasile: Dau Slavă lui Dumnezeu, pentru mine nu a fost chiar așa de complicat. Dar când am ajuns acolo am înțeles că este destul de greu pentru un artist, chiar și cu studii de specialitate, să aibă o expoziție în acel oraș.

Am înțeles asta când am vizitat mai multe locuri și am ajuns într-un bloc cu mai multe paliere, care găzduia zeci de artiști din mai multe țări, inclusiv Franța, erau acolo chiar și 24 de români și, vorbind cu ei, am realizat că sunt un norocos pentru că ei erau de ani de zile acolo, unii de 10, alții de 12, alții chiar de 20 de ani și arareori ajunseseră să expună prin diverse hub-uri, niciodată într-o galerie și niciodată singuri, totdeauna împreună,  căutând puțină vizibilitate.

La tine cum a fost atât de simplu?

Sabin Vasile: Am această programare de viață, în această fracție de nemurire pe care o petrec aici.

Unde ai expus?

Sabin Vasile: Într-o galerie în zona centrală a orașului, în Pont Neuf și am luat multă validare de acolo, în sensul că mințile care au intrat în contact cu opera s-au arătat încântate: galeriști care au ales să mai lucreze cu mine și pe viitor, vizitatori. Este important pentru un artist să primească și acest „te văd” din partea celorlalți.

În Paris se vorbește foarte mult despre artă, există o piață de specialitate acolo, dar altfel decât ce se întâmplă la New York ori Shanghai. În Paris se respiră artă.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO