Life Stories
Life Stories
Marian Godină: ”Dacă trăieşti într-o familie ca a mea, nu poţi să ajungi un înfumurat doar pentru că ai scris o carte.”
Monica Tănase
|Reading time: 8 mins
Share this article

De ce ai alege o profesie ca cea de poliţist, a cărei imagine părea fixată undeva între ofiţeri corupţi şi subofiţeri sedentari?

Am auzit multe motive pentru care cineva ar alege această meserie: că este o slujbă stabilă, că după absolvire ai un loc de muncă garantat sau că ai o uniformă, iar asta reprezintă ceva. Sunt argumente şi stau bine în picioare. Mie însă niciunul nu mi se pare un motiv suficient pentru a alege o meserie ca asta pentru o viaţă.

Am visat de mic să devin poliţist. Mergeam la ţară la bunici, mama vine din comuna Cornu, iar tata din Adunaţi, ambele sunt localităţi foarte apropiate de Câmpina, unde funcţionează Şcoala de Subofiţeri de Poliţie. Treceam des pe acolo şi îmi amintesc că îmi plăcea tot ce vedeam: uniforma, atitudinea elevilor, citeam cărţi, reviste de specialitate şi mi se părea că nu există meserie mai frumoasă. Aşă că mulţi ani mai târziu, după ce am terminat Liceul de Ştiinţe ale Naturii în Braşov, la o clasă cu profil real, m-am înscris la Şcoala de Poliţie din Câmpina. Era o concurenţă ucigătoare: 8 sau 9 candidaţi pe loc. Iar ăsta mi se pare un paradox pentru că, dacă ne gândim la imaginea reprobabilă despre care vorbeam la început, ar fi trebuit să rămână locuri neocupate. Aşa că este posibil ca imaginea asta a poliţiei să se datoreze şi unora care nu reuşesc să treacă examenele, iar după eşec strugurii se acresc.

Eu însă eram atât de nerăbdător, încât imediat după exament voiam să încep cursurile. Tata a încercat să-mi potolească entuziasmul, ştia din armată ce m-ar putea aştepta într-o unitate cu o mie şi ceva de elevi într-o generaţie. Iar entuziasmul avea să-mi treacă în prima zi de şcoală.  

O mie şi ceva de oameni în curtea unităţii ne-am aşezat să primim ţinutele. Un plutonier le aruncase claie peste grămadă pe o bucată de nailon. Iar fiecare elev trecea şi lua ce-i pica la îndemână să-şi compună uniforma. Eu am ezitat la chipiu, mi se părea prea mare. Am luat altul, nici ăla nu era bun. Când l-am ridicat din grămadă pe al treilea, jap! m-am trezit cu o stinghie ce m-a croit pe spinare. Apoi o înjurătură printre dinţi. Nu mi-a mai trebuit altceva şi toată şcoala am purtat cipilica pe ochi. Culmea este că acel comandant care înjurat şi m-a măsurat din prima zi s-a dovedit un loial aliat al nostru cât timp am stat în şcoală.

Seara am sunat-o pe mama. I-am povestit ce păţisem şi tata se auzea râzând pe fundal. Dar să abandonez era ultimul lucru la care mă puteam gândi.

Eram nouă băieţi în cameră, permisie nu primeai decât dacă aveai note bune iar programul era atât de încărcat (instucţie, carte, muncă), încât nici la fete nu aveam vreme să ne gândim. La sala de sport, despre care citisem în monografia şcolii, nu cred că am ajuns de patru ori în toţi anii de şcoală.

Dar mi-a plăcut acolo, învăţam legislaţie, conduită, practic tot ce ar trebui să ştie şi să facă, în teorie, un poliţist. Pentru că atunci când am absolvit şi am ieşit în teren mi-am dat seama că nu prea avea legătură ce ştiam eu cu ce mă aştepta în meseria asta.

Care a fost cel mai dificil moment după ce ai devenit poliţist?

În cei zece ani cât am stat la rutieră cred că am avut misiuni de zeci de ori mai intense şi mai solicitante decât acum, de când m-am mutat la trupele speciale, binecunoscuţii mascaţi. De ce spun asta? La rutieră nu ştii niciodată pe cine opreşti sau unde ajungi urmărind pe cineva care îţi ignoră semnalele şi câte rude furioase şi fioroase îţi înconjoară maşina la capătul drumului. Iar tu nu ai decât o armă, o staţie, un coleg şi ceva informaţii.

Norocul meu de începător a fost că aveam un coleg mai experimentat, cu care am fost desemnat să lucrez. Iar el este un om de milioane. M-a ajutat enorm.

De ce ai renunţat la poliţia rutieră?

Care e primul cuvât care îţi vine în minte când spui rutieră? Amendă.

Eşti poliţist şi opreşti oamenii în trafic, iar întâlnirea se poate termină cu o amendă. Iar când cel căruia îi ceri actele şi îi întocmeşti procesul verbal începe să îţi spună că ţi-a cumpărat cartea, că este fanul tău pe facebook, că îşi imagina că eşti un om mai bun şi aşa mai departe, lucrurile devin ciudate.

Sau opreau oameni sa ne facem selfie-uri. Or, eu eram la muncă. Cumva lucrurile nu mai erau corecte, nici faţă de mine, nici faţă de colegi.

Şi mai e ceva, după zece ani de rutieră, parcă vine vremea să încerci şi alte misiuni.

Cum resimţi notorietatea pe care ai căpătat-o în online? Care sunt bunele şi care sunt relele?

Mă ajută fără îndoială atunci când am o cauză pentru care apelez la oameni. Este o atât de mare dorinţă de a face bine, încât tot ce fac este să aduc în faţa oamenilor semeni ai lor în nevoie. Şi miracolul se întâmplă negreşit.

În plus, trebuie să spun că m-a ajutat atunci când am avut lansarea cărţii. Mii de oameni au spus prezent şi mii de exemplare au fost vândute în timp record. Şi sunt conştient că sunt scriitori senzaţionali care abia vând câteva mii de volume într-un an. Dar asta se întâmplă din foarte multe motive, iar unul dintre ele este că la noi încă se citeşte foarte puţin.

Pe de altă parte, notorietatea pe care am căpătat-o mă punea în situaţii fără ieşire la serviciu, de la oamenii care mă rugau să nu îi amendez, până la cei care mă opreau pentru un selfie în pauza de masă. În plus, afost un moment în care pagina de facebook şi ce scriam acolo a stârnit un conflict cu conducerea. Atunci am fost chemat şi somat să suspend pagina. Până la urmă, şefii mei şi-au dat seama că onestitatea pe facebook poate să le facă bine, aşa încât o să vedeţi că şi pagina poliţiei de acum practică un fel de sarcasm şi o sinceritate, ambalate într-un limbaj prietenos.

Cum se explică acest bun-simţ, un firesc neîmpăunat al reacţiilor şi reflecţiilor tale?

Vă spun imediat cum se explică: eu vin dintr-o familie cu cinci fraţi, crescuţi de un tată care era angajat la Tractorul Braşov şi o mamă care lucra la bucătărie. Iar eu sunt singurul dintre cei cinci copii care are ambii părinţi. Mama a rămas văduvă cu doi copii, tata a rămas fără soţie cam în aceeaşi perioadă şi creştea singur doi copii. S-au întâlnit prin cimitire şi şi-au alinat suferinţele. Dar dacă nu mi-ar fi povestit ei aceste lucruri, nu aş fi simţit niciodată în casa noastră altceva decât că suntem toţi fraţi ai aceloraşi părinţi.

Ne lipseau multe. La liceu aveam în clasă numai colegi care îşi permiteau tot felul de răsfăţuri. Iar eu nu puteam să plec într-o excursie. Mergeam la şcoală a doua zi şi îmi anunţam colegii că părinţii nu sunt de acord să plec. Nici nu îi mai întrebam pe ai mei.

Nici la liceul de Poliţie nu am îndrăznit să dau, pentru că ar fi trebuit să plec din Braşov, iar ai mei nu şi-ar fi permis să mă ţină în alt oraş. Aşa că am ales calea mai lungă. Dar a meritat.

Iar dacă trăieşti şi creşti într-o familie ca a mea, nu poţi să ajungi un înfumurat, să nu-ţi vezi lungul nasului doar pentru că ai scris o carte. Sau cine ştie de ce?

Cum a intrat Georgiana atât de convingător în viaţa ta?

Dacă mi-ar fi spus cineva că în mai puţin de un an voi fi însurat, nu aş fi crezut. Şi cred că nici părinţii noştri nu se vedeau în scenariul nunţii.

În timp, am dus câteva iubite acasă, iar tata, în ale cărui gând şi vorbă am mare încredere, îmi zicea atât: nu e de tine. La Georgiana însă a spus doar atât: ea e!

E greu de spus ce anume a făcut ca ea să fie aceea. Se simte şi atât. Ştii fără prea multe cuvinte sau gânduri. Şi tot ce mai poţi face este să te laşi dus.

Georgiana este fiica unuia dintre cei mai iubiţi comandanţi din poliţie, Radu Dascălu. Nu ştiam nimic despre el până nu am văzut pe un grup al nostru câteva cuvinte extraordinare la adresa acestui om. Urma să se pensioneze şi să iasă din poliţie. Iar colegii i-au făcut tort şi petrecere de rămas-bun. Or, la noi, regula este că oamenii de-abia aşteaptă să iasă vreun şef la pensie.

Mi-a atras atenţia şi simpatia. Aşa că am scris şi eu câteva cuvinte despre el. Apoi am început să mă uit peste pozele pe care le avea pe facebook. Şi acolo am descoperit o fată frumoasă după care mi-a cam sfârâit inima. Şi mi-am făcut curaj. Dar după o vreme, am început să ne întrebăm ce-o să spună tatăl ei despre relaţia noastră. Aşa că ea l-a scos la o cafea şi i-a povestit. Şi mi-a trimis prin sms răspunsul lui. Nu mi-a venit să cred, evident! Iar la cina din ziua de 1 decembrie, am cerut-o în căsătorie, în casa părinţilor ei. Am avut nişte emoţii uriaşe, dar a spus da.

Să rezumăm acum, ce însemnătate mai are onoarea într-o slujbă ca cea pe care o ai tu?

Onoarea este ca virginitatea: odată pierdută, nici cu cele mai sofisticate intervenţii nu o refaci!

 

Life Stories
Share this article