Life StoriesMoviesPeople Stories
Foto: Raduly Laszlo
Life StoriesMoviesPeople Stories
De la copilăria pe malul Nistrului la depresia din București și până la titlul de „creatorul telenovelelor românești”. Ce face acum regizorul Iura Luncașu?
Ramona Raduly
|Reading time: 21 mins
Foto: Raduly Laszlo
Share this article

La începutul anilor 2000, românii descopereau și savurau telenovelele sud-americane. Era un gen nou de a evada cumva din realitatea gri și de a visa prin intermediul unor povești de viață, destul de supra-realiste și de prost povestite.

Cine a avut ochi să vadă, a realizat că dacă poporul e atât de înnebunit după aceste povești, probabil că și-ar pierde capul dacă ar fi ancorate în realitatea românească și ar fi povestite de actori români. Așa au apărut telenovelele românești, iar cel care le-a dat viață a fost regizorul Iura Luncașu.

Iura s-a născut sub o stea de cântăreț, undeva pe malul Nistrului, în Republica Moldova. Când i s-a propus însă să meargă la facultatea de teatru, a acceptat imediat pentru că urma să fie student în străinătate, în România, un loc care suna foarte îndepărtat și exotic. Așa a ajuns actor, dar nemulțumit de ceea ce făcea, de faptul că nu se putea exprima artistic așa cum își imagina el, a plecat din teatru și a venit la București să facă bani. S-a angajat reporter la PRO TV și la Tele 7 ABC însă, într-un final, printr-un concurs de împrejurări a ajuns regizor la un sitcom produs de Prima TV. Și pentru că a avut succes, imediat PRO TV-ul l-a racolat. Și l-a ținut aproape 10 ani, timp în care a spart audiențele cu telenovele regizate de Iura și difuzate de Acasă TV.

Foto: Laszlo Raduly

Iura este acum regizor de film independent și încearcă să se manifeste artistic așa cum până acum nu a prea putut să o facă. A regizat deja trei filme: pe primul l-a scris după buget și se bucură că doar așa a învățat ce nu trebuie să mai facă, pe al doilea l-a făcut cum a simțit el și a primit premiul special al publicului la Gopo, iar al treilea, cel care se va lansa luna viitoare în cinematografe, „Faci sau taci” îl reprezintă cel mai bine de până acum.

Mi-a plăcut să aflu povestea vieții lui Iura și să-mi imaginez traillerul propriei sale telenovele. Nu prea seamănă cu o telenovelă, dar seamănă cu o comedie ce are în spate și unele secvențe ale genului dramă. Este, însă, un film bun!

Spui Iura Luncașu și te gândești la telenovele. Mai scapi de eticheta asta?

Măi, nu am cum. Fiind și primul care s-a lansat în chestia asta, întotdeauna când vei spune acest nume, îți vei aminti de aceste lucruri, nu ai cum să scapi. Mi le-am asumat într-un fel sau altul și le tratez ca atare, nu am nici o jenă.

Ar fi și culmea pentru că au fost un mega succes…

Bine, eu la vremea respectivă nu mi-am propus să am succes neapărat, eu mi-am propus să fac niște povești pentru că asta îmi doream să fac. Eram apăsat de durerea mea că plecasem din teatru, credeam eu la momentul potrivit, însă când am văzut că lucrurile se schimbă, începuse să-mi pară rău. Doar că plecasem înverșunat și am rămas înverșunat; am zis că nu mă mai întorc acolo.

Ai plecat înverșunat de ce?

Ambiții aiurea… Mi se părea că teatrul în perioada anilor 1994-1995 era într-o continuă schimbare, regizorii mizau foarte mult pe forma de expresie și ca actor începeam să mă simt din ce în ce mai frustrat pentru că trebuia să bat și la tobe, să stau cu ochii în lumină și trebuia să stau și dezbrăcat în scenă la -12 grade. Eu fiind un puști rebel, mi-am făcut socotelile și am zis că aștept prea mult până se vor întâmpla lucrurile pe sufletul meu. Eram un actor care mă consumam, nu dormeam nopțile, atent la fiecare replică, fiecare detaliu, mă trezeam vorbind singur pe străzi…. La un moment dat am crezut că o să înnebunesc dacă o mai țin mult timp așa. Îmi acceptasem bonomia de la vremea respectivă, statutul de actor care nu trebuie să stea în palate de cleștar, ci se mulțumește cu o garsonieră mică, dar mă gândeam că după ce cobor de pe scândură ar trebui să am un soi de împlinire cum că omul a plecat de la teatru și a învățat ceva de la mine.

De la noi din teatru, oamenii plecau mai derutați decât veniseră și am zis că dacă nu am nici măcar hrană spirituală, pe partea cealaltă mor de foame, trebuie să fac ceva cu viața mea.

Așa că am plecat din teatru din această frustrare, aceea că rolurile pe care mi le doream, nu mai veneau. Obțineam tot felul de funcții prin teatru, dar nu asta îmi doream, ci pur și simplu să simt că fac chimie cu scândura.

Și cum s-au legat lucrurile, cum ai ajuns la București?

Am plecat chitit să fac bani. La București deja apăruse moda cu reclamele, credeam eu că la București era simplu. Noi, în teatru la Piatra Neamț aveam niște salarii mizerabile, chiar îmi amintesc că la un moment dat am rămas dator că am mâncat pulpe americane la restaurant și nu am fost atent la gramaj. Eu am cerut o pulpă și la final nu am avut cu ce să achit pulpa respectivă. Mi s-a părut groaznic, era suficientă boemia.

Și ai venit la București și…

Și am ajuns în televiziune, absolut accidental. Mă invitaseră în emisiunea lui Tatulici, când făcea el audiență națională filmând niște spețe preluate din viața noastră, pentru care folosea actori. Am jucat unul din roluri, le-a plăcut și cumva, nu mai țin minte cum, m-au chemat așa de nicăieri să fiu reporter.

Foto: Laszlo Raduly

La Tele 7 ABC?

Nu, la PRO TV. La Tatulici, la emisiunea „Am întâlnit și români fericiți”. Eu nu înțelegeam nimic din ce însemna să fii reporter, dar pe undeva mirajul acela al PRO TV-ului  mă atrăgea. Mi-a plăcut să învăț treaba asta, am fost o perioadă reporter și spre sfârșit am ajuns chiar și producătorul acelei emisiuni. La un moment dat s-a terminat și emisiunea asta, însă, pentru că eram fascinat de reportajele de la Tele 7 ABC, m-am dus acolo. Nu mă interesa treaba cu banii, nu mă interesa că Tele 7 nu mai era ce-a fost, mie îmi plăcea să documentez acele povești, să fac acele reportaje. Puneam degetul pe hartă și mă duceam să fac reportaj. În 3 ani de zile, dincolo de faptul că am făcut 80 de documentare, am cunoscut atât de multe povești absolut impresionante.

Cum ai ajuns regizorul telenovelelor?

Tot făcând reportaje, mi-am dat seama că tot lucrul cu actorul m-ar interesa pe mine. Ea am experimentat regia pe vremea când lucram în teatru, dar nu din dorința de a-mi schimba meseria, ci de a înțelege de ce apar uneori lacune între actori și regizori. Mie îmi mergea foarte bine ca actor, dar intrasem în conflict cu anumiți regizori deoarece într-un fel îmi prezentau piesa când ne vedeam prima dată și altfel se întâmplau lucrurile pe parcurs. Și voiam să înțeleg regizorul. Mă obseda foarte tare ce se întâmplase cu piesa ”Ursul” a lui Cehov, mă întrebam de ce a fost atât de acid criticată această piesă la vremea respectivă, deși el declarase de la început că era o piesă de revistă, cu dedicație, departe de așteptările pe care le crease deja. Așa că m-am gândit ce ar fi trebuit să conțină piesa asta în plus pentru ca rușilor să le fi plăcut: am inventat încă un personaj, posibilitatea de a alege, m-am jucat eu până am obținut o poveste care a început să-mi placă mult mai mult decât cea inițială a lui Cehov. Și am ajuns la concluzia că atunci când știi clar ce ai de făcut, îți iese mult mai bine decât ai gândit tu la început.

Foto: Raduly Laszlo

Și s-a jucat piesa asta?

Da și a fost chiar un succes. S-a jucat la Piatra Neamț și am fost surprins că a venit Alexandru Dabija la premieră, fără să fie invitat. Eram măgulit și abia atunci am ajuns la concluzia că dacă ai curaj să exprimi totul până la capăt, o să chemi omul spre tine.

Apoi nu s-a mai jucat, că toți am plecat la București. Într-o zi, directorul de la Odeon mi-a propus să pun din nou în scenă piesa, însă eu am spus că doar dacă aduc o anumită actriță din afară. El mi-a zis că nu se poate, că are destule actrițe la Odeon, iar mie mi s-a părut ca și cum aș fi făcut un compromis și nu am fost de acord.

Atunci am zis că fac comerț cu compromis, dar artă cu compromis nu vreau să fac; mă voi întoarce la artă atunci când nu va mai fi nevoie de nici un compromis.

Deci aveai background-ul de regizor, făceai reportaj și? Cum ai ajuns la Acasă TV?

De aici în colo legăturile s-au făcut nu știu cum, nu am înțeles nici până acum. Eram la Tele 7, nu a mers, a venit Călinescu, credeam că vom face super lucruri, nu a mers, eram foarte dezamăgit că lucrurile se duc în gol. Vreo 3 luni de zile am stat izolat într-o cameră de cămin, nu voiam să văd pe nimeni, să aud pe nimeni, eram extrem de dezamăgit de efortul acesta în zadar de a face lucruri.

La un moment dat a venit la mine un prieten de-al meu, Cristi Popa, care filma la „În Familie” la Prima TV – un soap opera foarte bine făcut, cu o distribuție foarte bună, bine scris – a intrat în cameră, s-a așezat pe pat și a zis „Îmbracă-te!”. Am plecat cu el într-un club unde erau toți din serial, toți se distrau, se simțeau bine, toată lumea îi aprecia… La un moment dat m-am enervat și l-am întrebat: „De ce m-ai adus aici? Ca să-i văd pe ăștia cum sunt fericiți?”. El a zis: „Nu, să-ți arăt cum se trăiește și mai am și o propunere pentru tine: uite, noi la Prima căutăm regizor și te-am propus pe tine”. În capul meu era: „De unde până unde atâta încredere?”. Eu nu mai făcusem serial, mi se părea o glumă foarte proastă. Până la urmă m-am dus și toți mă tratau de parcă venise Scorsese. Am citit scenariile, mi s-au părut povești bune și am acceptat. Prima zi, evident, a fost un dezastru. Eu gândeam în decupaje și am făcut două secvențe toată ziua. Seara m-am reevaluat și am ajuns la 20 de secvențe pe zi.

De acolo, după ce s-a închis, normal că am primit telefoane, „Hai la Acasă TV, facem un sitcom, cu Papadopol, cu Bartoș”, l-am făcut și pe acela și la final discursul a fost următorul: „Domnule, ne-ai convins! Ești bun, meriți, acum știm că știi să faci”. „Ce să fac?”, am întrebat eu, iar răspunsul ca și cum mi-ar fi dat cineva cu ceva în cap a fost: „Telenovele”.

Până la urmă am spus că e un gen, că menirea noastră este să distrugem cutumele, nu să le creăm, așa ne-au învățat clasicii. Suna rău la vremea respectivă, era ceva greu de dus: „telenovele”. Nu știam de unde vine succesul acestui gen, nu văzusem nimic până atunci, chiar dacă prin casă mama sau bunică-mea se mai uitau la „Sclava Isaura”.

Am cerut două episoade din două seriale care au rupt în România ca să înțeleg de unde provine această disperare. Imediat am înțeles că poveștile sunt foarte bine construite, cu exagerările de rigoare evident. Clona, de exemplu, chiar era bun, era o poveste care stătea în picioare.

Unde mai aveau un issue telenovelele era la jocul actorilor: mexicanii ăia nu se preocupau de ce jucau. Ok, astea sunt telenovelele, reprezintă un gel de serial.

Dacă o să-l aducem pe Stanislavsky în actorie și o să scriem niște povești coerente dintr-ale noastre, poate să se cheme și mama telenovelei.

Mie îmi trebuiau actori buni, am avut un partener de încredere în Sârbu care m-a lăsat să fac cum vreau eu, cu singura rugăminte, aceea de a o lua treptat.

Și când ai văzut succesul?

Măi, chiar nu m-am așteptat, eu nu la asta mă gândeam. Nu mi s-a părut vreodată că am făcut o minune, eu tot timpul plec oarecum nemulțumit. Încă nu am ajuns la produsul acela despre care să spun „asta mă reprezintă”.

Dar ce a lipsit?

Calitatea poveștilor, la asta mă refer. Voiam să-mi placă și mie.

A fost șocant când după prima telenovelă, după „Numai iubirea” am ajuns la Iași și când am văzut 70 de mii de oameni care aclamau actorii, când am văzut zeci de mii de bodyguarzi, cu luat cu autocarul vedetele și scoase prin stânga…. mi se părea că nu suntem în România.

Atunci mi-am adus aminte de o glumă de-a unui coleg de la Piatra care, la un moment dat, când aveam premieră la un spectacol care se numea ”Cântăreața cheală”, iar oamenii au dat buluc în teatru, a spus: „Eu cred că oamenii ăștia au înțeles că vine Sinead O’Connor la Piatra Neamț”.

Așa erau și oamenii la Iași. Se atașaseră de poveste, de actori, de tot. Noi știam că suntem lideri de piață, știam care sunt cifrele, dar nu le puteam traduce la adevărata lor valoare. Nu știam că înseamnă concret.

De ce s-au oprit telenovelele?

Oricum aș fi oprit eu. Asta am și făcut de altfel. A fost deja prea mult.

Foto: Laszlo Raduly

Dar mai era loc…

Da, Ruxandra Ion face în continuare, dar face pe Antenă, nu mai face la PRO.

Dar este incomparabil….

Eu am înțeles că are succes, nu știu ce să spun. Eu nu am mai ținut legătura cu fenomenul. Mi-am zis că pentru a crește nivelul, pentru a ajunge la un produs care să-mi placă și mie, nu voi putea niciodată să fac 200 de episoade pe an. Atunci m-am gândit că trebuie să mă orientez spre un produs de vreo 12 episoade pe care să-l lucrăm mai bine, să-l scriem mai atent, să-l jucăm mai cu grijă. Pe noi asta ne termina, viteza cu care lucram. Erau zile în care trăgeam și câte 45 de secvențe pe zi, făceam o oră și jumătate de produs util pe zi. Enorm.

Când erai mic ce credeai că o să te faci?

Cântăreț. De la 6 ani am știut că asta va fi steaua mea. La 6 ani am primit primele aplauze la Casa de cultură. Eu m-am născut într-un sat cu foarte mulți bani și aveam o Casă de cultură cât un stadion.

De ce avea foarte mulți bani?

Datorită recoltelor care se produceau acolo. Era cernoziomul ăla foarte bun și dacă aruncai un chiștoc, se făcea floarea soarelui.

În plus, era și un președinte semi rus, semi evreu care a avut ambiția să transforme zona respectivă într-un colț de rai. A investit, a adus profesori buni de muzică, profesori de la conservator, iar mie plăcându-mi muzica și având cine să mă îndrume, am participat la tot felul de concursuri, am cântat pe scenă…

Când aveam 6 ani, la noi în sat a venit formația „Contemporanul” care era în mare vogă și tot atunci și compozitorul Eugen Doga, cel care a făcut muzica pentru „Șatra” și pentru multe alte filme rusești.

După spectacol, Doga a venit și m-a luat de mână și mi-a zis: „Copile, dar ești foarte talentat, o să ai un viitor mare în față!”. Peste ani când ne-am reîntâlnit, el nu mai ținea minte, am fost extrem de emoționat.

Foto: Laszlo Raduly

Dar nu ai ales viitorul prezis de el…

Nu, pentru că eu mi-am dat seama că îmi doresc să fac compoziție.

Spuneai că ai ales facultatea de teatru pentru că ți se părea că vii la studii în străinătate…

Da. Profesoara de pian nu mă lăsa să cânt partituri, mă tot punea să fac digitație, lucru care mă scotea din minți. Mă ținea cu orele la pian, eu aveam Nistrul în ADN și voiam să plec afara, să înot, nu aveam nici un chef de digitație la pian. Și atunci ea m-a întrebat: „Nu vrei să dai la teatru?”. Eu am simțit că o arunc pe geam atunci, însă ea a continuat: „E la București!”. Atunci mi s-au aprins toate becurile. „București, România”, mi se părea undeva foarte departe, puțin exotic. Pe loc m-am decis. Nici nu conta unde dădeam, putea să fie și chimie alimentară, doar să fi fost la București.

Dar te-ai dus la Iași?

Da, pentru că nu am fost atent. Profesoara fiind concert maistru, auzea ce se mai întâmpla prin comisie și aflase că mă place foarte mult un actor, Victor Ciutacu. Și îmi tot povestea că sunt ca și intrat că Ciutacu mă sprijină, că toată lumea mă place, iar mie atât mi-a trebuit. Aveam 16 ani, mă simțeam glorios, intrasem la facultate, spusesem la toată lumea că eu mă duc la București. Numai că, fiind după revoluție, încă erau granițele închise și trebuia îndeplinită o formalitate că să poți ajunge în România, aveai nevoie de pașaportul străin. Actele se duceau la Moscova, se verificau și se tipăreau acolo, era o procedură lungă. Am fost anunțați la avizier, dar cine era să citească.

Am plecat cu un prieten de-al meu, am colindat pe la toți prietenii prin Chișinău, el se lăuda cu mine că o să ajung actor la București, că o să merg la Academie…. Când m-am întors la examen nu se mai putea face nimic. Nu au dat de mine în timp util și am picat.

Am aflat apoi de examenul de la Iași pentru care am fost extrem de stresat de teamă că voi intra într-un mare conflict cu taică-meu. El se lăudase la toată lumea că băiatul lui merge să fie actor la București și dintr-o dată a aflat că nu mai mergeam. Trei luni de zile apoi am stat fugar. Dacă picam și la Iași, îți dai seama ce ar fi ieșit.

A fost groaznic pentru că s-au anunțat cele 15 locuri și cei care le-au ocupat. Mă împrietenisem atunci cu Radu Ghilaș care acum e actor la Iași și îl auzeam pe el cum își spunea numele în șoaptă atunci când se anunțau cei care luaseră examenul. Am făcut și eu ca el, însă nici eu nici el nu am fost printre admiși.

Mă gândeam cum o să mă duc acasă cu coada între picioare și cum o să-mi zică iar taică-meu: „Tractorist o să te faci!”.

Dar și acum îi mulțumesc lui Emil Coșeru care lua clasă și care la final a anunțat: „Dar pentru că simt că am descoperit două talente, să mai suplimentăm cu două locuri. Primul este Radu Ghilaș (a sărit ăla ca o bombă cu ceas), iar al doilea este Iura Luncașu”. Când a spus numele meu, cred că un minut nu am știut ce mi se întâmplă.

Timp de două săptămâni m-am tot dus cu actele să verificăm că e totul în regulă și că pot să merg la facultate la Iași.

Pe platourile de filmare la „Ghinionistul”

Din copilărie îți amintești primul tău scenariu?

Mie mi-a plăcut întotdeauna să fac povești. Uite, ai mei cultivau și vindeau roșii și făceau o grămadă de bani, chiar dacă sistemul sovietic nu te lăsa. Vara, era un sat de copii.

Părinții plecau să vândă roșii, noi rămâneam cu bunicii, bunicii le știau pe ale lor, plecau la câmp, iar noi rămâneam singuri. Care era mai mare trebuia să aibă grijă de toți. Nimeni nu avea grijă de nimeni.

Însă, la 5 dimineața ne trezeau în fiecare zi și ne repetau pomelnicul de reguli și instrucțiuni pentru ziua respectivă. După ce plecau ei, nu mai dormeam, începea bătaia cu frate-meu, iar când mă plictiseam de bătut cu el și de distrus curtea, mă duceam la Nistru, îl traversam înot până la un fel de insuliță, un teren arabil îndiguit. Când ajungeam acolo, când pătrundeam acolo, aveam o senzație de parcă am ajuns într-o arenă romană. Îmi luam un băț și rând pe rând, timp de o oră, cu mucii până la genunchi, distrugeam scaieții ăia de acolo, fiind azi rege, mâine gladiator și tot așa. Puteam să zbier cât mă țineau plămânii, că nu mă auzea nimeni.

Dar vreo regie?

Fiind cel mai mare inventam jocuri și puneam la cale tot felul de jocuri. Ziua era lungă și cât era să ne jucăm cu mingea, șotronul și ce mai făceam noi? Când se termina joaca asta, toți copiii erau înnebuniți să vină să asculte poveștile mele.

Inventam povești. Aveam un unchi care făcuse școala de aeronautică, iar în capul meu era pilot. Și le povesteam copiilor cum a venit el cu avionul să mă ia noaptea și ne-am dus în Africa și câte ni s-au întâmplat nouă acolo.

Copiii erau disperați, le spuneam părinților lor, părinții îi certau că să nu se mai uite în gura mea că eu le torn gogoși, dar ei erau înnebuniți să ne vedem din nou ca să le mai povestesc unde am mai fost cu avionul. Începuseră să se roage de mine să-i iau și pe ei.

Cum a început telenovela ta cu Alina?

Fix pe formatul meu, atipic și surprinzător. În general în relațiile de dragoste se transmit niște semnale, când de-o parte, când de alta, e un procedeu firesc, uneori bătătorit și de alții, ba cu o floare, ba cu o cafea… Aici a fost complet anapoda. Când am cunoscut-o, nu numai că nu-mi spunea nimic, mă scotea din sărite de multe ori.

Iura împreună cu Alina și cu cei doi copii ai lor

Prima dată am cunoscut-o profesional, era cast assistent și mi se părea foarte rece, prea importantă, nu era deloc genul meu.

Într-o noapte eram cu Bordeianu, eram prieteni foarte buni, iar el zice: „M-aș duce la munte fiindcă a plecat Alina acolo” și tot îi dădea cu Alina în sus și în jos. Și în timp ce vorbea despre ea, simțeam că nu sunt deloc de acord, fără să am nici un motiv. L-am întrebat: „E ceva între tine și Alina?”. El a zis că nu, dar că merge la munte de fun, că mai sunt niște prieteni și voia să o sune. În seara aia am sfârșit spunându-i: „mă, dacă nu ai nici o chemare pentru ea, îți interzic să mai ieși cu ea”. Era ceva ce ieșea din mine fără să vreau.

A doua zi am văzut-o râzând cu Papi (n.r. Papadopol), alt prieten bun de-al meu. M-am dus la el și i-am zis: „Ai ceva cu fata asta?„. El: „Nu!”. „Atunci nu mai râde cu ea!”. Parcă eram obsedat, eu care sunt foarte pacifist, sunt un om normal, nu am păsărele. Atunci parcă venea ceva din interior și nu puteam să stăpânesc. Însă, uitându-mă la ea nu puteam să spun că sunt îndrăgostit.  Era un fel de gelozie pe care nu o pricepeam.

După filmări, obișnuiam să mai mergem într-un club să mai scăpăm de toate cele și a apărut și ea într-o seară. În clipa în care a apărut, am înțeles foarte clar că e ceva în neregulă.

M-am dus la ea, am luat-o de mână, am așezat-o la o altă masă care parcă s-a eliberat la un semn și i-am spus: „cred că sunt foarte îndrăgostit de tine”, i-am turuit toată povestea mea „și vreau și un răspuns până mâine!”. A plecat săraca vorbind singură.

Ne-am sunat apoi, ne-am povestit la telefon, știam tot, nu mai era nevoie să o trag de-o parte să-mi dea răspunsul.

Și când ai cerut-o de nevastă?

Destul de repede.

Iura și Alina

A fost ca în filmele romantice?

Nu. Mi-am pregătit scenarii că mergem în Grecia, că o să facem, că o să dregem, că o să fie totul alb… Apoi mă gândeam că e prea clișeu, că e prea alb negru, că e prea mult.

La un moment dat, fiind pe platou la filmare, într-o fracțiune de secundă, am uitat toate scenariile, tot ce făceam și i-am dat un sms: „Vrei să fii soția mea?”. S-a dus tot scenariul meu pentru un impuls de moment.

Și când ți-a răspuns?

Imediat: „Daaaaa”

Nu inel, nu poezie, mi-ai distrus tot materialul. Mă așteptam să fie cea mai frumoasă telenovelă….

Nu. Așa a fost. Acum avem doi copii, un băiat de 10 ani și o fată de 5 ani.

Iura împreună cu cei doi copii ai săi
Cei doi copii ai lui Iura

Hai să vorbim despre ce faci tu acum…

Păi după ce am făcut cantități, am zis că vreau ceva așa mai bibilit, mai pe sufletul meu, mai fără clișee, mai îndrăzneț… M-am gândit că pentru asta eu îmi asum niște riscuri și nu implic pe nimeni. Așa că am, intrat în zona de film independent. Am scenarii puțin mai pozitive pentru că îmi imaginam eu că va fi mai ușor de finanțat. E foarte complicat, dar eu sunt bătăios și…

Ai scos trei filme nu?

Da, cel care se lansează luna viitoare, „Faci sau taci” va fi al treilea.

Am făcut primul film mai pe gustul meu, dar acolo am făcut cea mai mare greșeală: am scris un scenariu după buget. În mod ironic la filmul acela am învățat ce nu trebuie făcut într-un film independent.

Apoi am făcut un pas înapoi și m-am gândit că povestea trebuie să fie și mai spre public, dar cu aceleași îndrăzneli și astfel a ieșit „Ghinionistul”.

Care a avut un super succes…

Da, așa e, a fost lider de piață.

La al treilea a fost pariul și mai mare, am avut bani mai mulți și urmează să-l lansăm în cinematografe pe 15 martie.

Filmul „Ghinionistul” a primit premiul special al publicului la decernarea Premiilor Gopo în 2018

Despre ce e vorba în film?

E o comedie, stilul meu de comedie cu o poveste luată din realitatea noastră, cu niște oameni care sunt realmente profesioniști. Sunt niște polițiști din trupe SAS care au de rezolvat un caz pe la Oravița și tot acolo sunt trimiși doi oameni dintr-o instituție care au obținut funcțiile nu se știe cum. Cu situațiile astea suntem toți familiarizați: vine profesionistul, știe ce are de făcut, dar șeful pentru că are o funcție, e mai deștept ca tine.

Pe un fond dramatic, apar două entități dar nu mai spun nimic pentru că o să vând poanta finală a filmului.

E greu să faci un film din punct de vedere al finanțării?

E destul de complicat pentru că nici nu a fost bătătorită calea asta a filmului independent. Eu, având niște rezultate în spate credeam că o să-mi fie mai ușor cu agențiile, dar nu a fost așa. Marile companii probabil vor să vadă cum îți riscă alții banii în direcția respectivă, dar, în orice caz, oricât de complicat ar fi nu vreau să mă dau bătut. Suntem din ce în ce mai mulți, facultatea scoate tot mai mulți actori și regizori și am avut revelația că în toată lumea se produc filme, mai puțin la noi.

În plus mai am și convingerea că dacă o să apară filmul de public, acest lucru va ajuta și filmul de artă.

Dacă ai fi putut fi regizor de succes într-o altă țară europeană, unde ți-ar fi plăcut?

Cred că m-aș fi dus spre zona nordică. Ei au o personalitate specială.

Și ce gen de film ai fi ales?

Cred că tot povești, povești cu de toate, cu toate condimentele.

O să mai regizezi vreodată telenovele?

Nu.

Viața ta e o telenovelă?

Nu. E o poveste cu de toate. Mă gândeam zilele trecute pe terasă, în timp ce fumam 7 țigări: „De-ar știi omul că în spatele unei comedii e o mare dramă….”

Nu pot să zic că viața mea e o dramă, dar totul se face tare greu la noi, mai ales atunci când vrei să faci ceva, nu când te faci că faci.

Foto: Laszlo Raduly
Life StoriesMoviesPeople Stories
Share this article