Căutare

Share this article

Vasile Chișiu este bariton al Operei Române din București, are doi copii senzaționali și o soție, soprana Egle Chișiu, care s-a născut într-o familie de intelectuali din Vilnius (Lituania).
La 30 de ani Vasile Chișiu a terminat studiile de muzică după ce a absolvit Facultate de Agronomie din București și a făcut un liceu de contabilitate din Mediaș, la seral din pricina muncii pe câmp.
Iată povestea unei deveniri speactaculoase.

Să facem o retrospectivă a rolurilor acestui an!

Am avut Bal Mascat, la Winslow, apoi am avut Rigoletto și Paiațe, la Iași, Aida și Lucia di Lammermoor, la Constanța, apoi Trubadurul la Winslow, pentru al treilea an la rând, Gars am Kamp, un festival de lângă Viena, unde am avut 9 spectacole, iar luna trecută am avut premiera la Sofia cu Simon Boccanegra.

Sunteți un artist ocupat. Contractul de muncă unde îl aveți?

La București. Chiar și când am locuit o vreme în Germania, mi-am păstrat locul de muncă aici, am făcut naveta cu avionul și mi-am dus la bun sfârșit toate spectacolele.

Munceam pământul, iar singurul moment când mă odihneam era când mergeam la școală.

Cum ați ajuns bariton?

Mi-a plăcut să cânt de când eram copil.
Când am început să cânt în strană nu aveam biserică sat, în Valea Lungă (Sibiu), la 5 km de Mediaș. Acum s-a clădit și la noi, iar unul dintre ctitori este chiar mama. Tata este cantor și cântă foarte frumos, iar mama cântă pricesne. Când mergeam împreună cântam toți toată slujba. Țin minte că mă ținea tata pe genunchii lui și cântam pricesne în strană.

Tata lucra ca maistru mecanic la fabrica de lapte din Mediaș, iar colegii îi spuneau moașa lăptăriei pentru că avea grijă mereu să funcționeze. Făcea naveta cu bicicleta și avea dreptate pentru că acum, de câte ori merg la Londra și stau o lună, o lună și jumătate, folosesc doar bicicleta, nu autobuzele.

Când eram mic, visam să fiu preot. Am și încercat la seminarul teologic de la Alba Iulia, prin 89. Dar am dat peste o concurență năucitoare și nu a fost să fie. Am rămas însă cu sufletul la teologie și mai lucrez și acum cu preoți, teologi care studiază canto.

După revoluție am muncit ca fermier. Oamenii au primit terenurile înapoi, iar ai mei aveau ceva pământ de la ai lor. În plus, am luat în arendă. Am făcut o asociație în Saroș pe Târnave, unde aproape toți locuitorii, sași părăsiseră casele și emigraseră.

Eu am găsit una dintre familiile rămase și am luat în arendă 3 hectare de pământ, pe care le-am lucrat ca la carte: mecanizat, cu sămânță certificată, Pioneer, și ajunsesem la 10-13 tone la hectar.

Am făcut cursuri de fermier, apoi facultatea de agronomie la fără frecvență. Mergeam la muncă pe câmp și ajungeam în București doar pentru câteva cursuri și examene. Liceul l-am terminat la seral pentru că lucram foarte mult în agricultură. Iar singurul moment când mă odihneam era când mergeam la școală. Acum o lună de zile m-am întâlnit cu dirigintele de la liceu și ne-am adus aminte cum mergeam cu tractorul la școală și parcam pe locul lui.

Aveam datorii la bancă foarte mari și casa părinților era garanția. Atunci agricultura nu era subvenționată deloc, creditele aveau dobânzi enorme, adică în 1993 sau 1994 era o dobândă de vreo 120-130%.
Iar prin 1995-1996 deja lucram spre 100 de hectare.

Apoi mi-a dat o partitură și m-a pus să solfegiez. Nu știam.

Când ați simțit că trebuie să faceți o schimbare?

Eu deja cântam în fiecare duminică, aproape, la Tezaur Folcloric. După 1996 ajunsesem cam pe la toate televiziunile. Devenisem un culegător de folclor, mergeam cu reportofonul și înregistram pe casete ce auzeam de la bătrânii satelor de pe Târnave. Am ajuns până la doamna Veta Biriș, împreună cu care am și avut niște spectacole la București.

Vasile Chișiu, doinitor

Altfel spus, eu cântam mult dar muzica de operă nu știam ce însemnă și cum să o învăț. Iar în Media nu ai cum să vezi așa ceva.

Într-o după-masă, când am venit la facultate, la agronomie, mă plimbam cu un coleg prin oraș și am ajuns la teatrul de Operetă, lângă Teatrul Național. Se juca Liliacul, de Strauss. Am intrat. Și cât am stat, am plâns. În sală, când am auzit vocile, orchestra a început să mă furnice pe șira spinării și plângeam de fericire că am ajuns acolo.
I-am așteptat pe soliști la intrarea artiștilor și le-am luat autografe. Atunci am înțeles că muzica nu e numai imitare, folclor. Trebuie să studiezi și să ai tehnică pentru a stăpâni ce cântă acești oameni.

Apoi am mai participat la niște congrese europene ca fermier și am mai cântat câte un O, sole mio! Iar cei care m-au auzit au zis. Tu trebuie să cânți operă. Îmi amintesc cum a venit delegația Italiei și a venit un domn care prezenta o emisiune de duminică la Rai1 și mi-a spus; grazie, maestro.

Apoi, la Sibiu, la „Cântecele munților”, când eu am luat premiul întâi și a venit doamna Lucreția Ciobanu și mi-a spus, tu trebuie să cânți pe scene mai mari.

Dar de la aceste îndemnuri, până când ați decis să dați examen la Conservator ce s-a mai întâmplat?

Când am avut a doua lansare de CD, cu muzică folclorică erau acasă la mine doamna Lucreția Ciobanu, domnul Liviu Vasilică, Marioara Murărescu și o misterioasă doamnă, realizatoare la radio Târgu-Mureș, care făcuse Conservatorul și cântase în Madrigal. Cu ajutorul ei am ajuns la Sibiu, la doamna Crina Popovici, care făcea canto.
M-am dus la Sibiu și am cântat o doină și o învârtită cu care ajungeam, mai greu sau mai ușor, până la nota sol. Mi-a zis bine! apoi mi-a dat o partitură și m-a pus să solfegiez. Nu știam. Iar ea mi-a spus că este prea târziu pentru mine. Trebuia să fi știut să cânt la pian și să fac solfegiu, notele.

Am început să plâng și i-am zis: „doamnă, am muncit zi și noapte în agricultură. Am 23 de ani. Vă rog să mă primiți, eu sunt serios. Dacă iau hotărîrea asta, am să învăț. Nu vin să-mi pierd vremea pentru că am ce face.”
Atunci doamna Popovici m-a trimis către doamna Georgeta Stratulat, fostă profesoară la Școala Populară de Artă din Sibiu.

De două ori pe săptămână, obosit, fără să mai apuc să dorm noaptea, pentru că trebuia să lucrez pământul zi și noapte. Dacă ai credite și știi că vinzi casa părinților, nu te mai gândești de două ori dacă dormi sau nu. Dar, am fost ambițios, nu a fost ușor și, dacă eu am reușit, atunci oricine poate.

Așa că, după doi ani de pregătire, am intrat la Conservatorul din Iași. Am vândut tot ce aveam, tractoare, utilaje, iar de la un punct am renunțat și la cântat folclor pentru că am înțeles că să faci două lucruri atât de diferite și să le faci bine, nu este deloc ușor. Așa că am renunțat la folclor.

Cu Egle, soția lui din Lituania

Apoi am dat o audiție la București, unde era domnul Ludovic Spiess. După ce m-au ascultat m-au întrebat dacă învăț repede. Aveau un loc pentru Enrico din Lucia di Lammermoor. O lună mi-a trebuit să învăț rolul și am debutat cu Irina Iordăchescu. Iar după această experiență am fost amândoi angajați.
Aveam 30 de ani.

Cum ați ajuns în Italia?

Am mers cu o bursă ERASMUS și am rămas un an acolo. Am dat o audiție la Parma, aveam numărul 156. cineva de la birou, din casa lui Toscanini, m-a auzit cântând Rigoletto. A venit la mine și mi-a zis să încerc Carlo Gerar, din Andrea Chenin. Știi? Nu știu, dar o învăț. Am cântat, iar cineva din comisie m-a întrebat: „dacă vei fi ales, știi tot rolul?” Am cântat și am plecat, plin de regrete că nu am fost ales eu. Dar la câteva zile, m-au sunat și mi-au zis că eu am fost ales. Și am debutat la Parma. Apoi am făcut 10 spectacole de Rigoletto, un turneu în nordul Italiei.

Tot în Italia ați întâlnit-o pe soția dvs, ea însăși un artist. Povestiți-mi!

A fost cel mai frumos an din viața mea. Ea a venit cu o bursă guvernamentală.
Egle (brad) vorbește de mică lituaniană, cu tatăl, rusă și engleză cu mama. A făcut pian de la cinci ani, nu era ca mine, nu stătea la țară, ci în capitală. Părinții soției sunt profesori, socrul meu este matematician, șeful catedrei de matematică din Universitatea din Vilnius. Aplicase pentru mai multe orașe dar doar o doamnă drăguță din Tratani i-a răspuns. Acesta este un oraș superb, la 20 de km de Palermo, în vârful cizmei, cum se spune.
Acolo eram eu, cu bursă, la Conservatorul la care venise Egle să se înscrie.

Eu, terminasem bursa și trebuia să plec acasă. Dar fiindcă mi-a plăcut și deja vorbeam italiana cursiv, am zis să rămân. Cei de la București m-au lăsat.

Eu eram deja un fel de ghid al tuturor străinilor care apăreau în Conservatorul din Trapani. În plus, eram toată ziua în Conservator și studiam, deci oricine știa unde să mă găsească. Așa că, într-o zi, mă anunță cineva că au venit două fete din Lituania. Și că este nevoie de mine.

Soția mea era împreună cu o pianistă și, când am urcat scările, încet-încet, am văzut întâi o pălărie de cowboy, geacă din piele cu franjuri, fustă din piele și tocuri înalte. Ea este oricum mai înaltă decât mine, cu tocurile ale eram… interesanți. Pe urmă i-am văzut și gleznele! (râde)

Ea nu era foarte interesată de mine dar nu m-am lăsat și la sfârșit de săptămână, de ghiocel, ne-am întâlnit cu ea și cu mai mulți prieteni și colegi. Și le-am spus colegilor mei, era unul din Finlanda și altul din Spania, că dacă vreunul pune ochii pe Egle să-și ia gândul că este a mea. Colegul din Finlanda s-a dus la ea și i-a spus: „uite, Vasile a pus ochii pe tine, dar să nu-l crezi, că el este un Don Giovanni aici.”

În două săptămâni locuiam împreună, iar în 10 luni ne-am căsătorit. În vară am fost la ea, în Lituania, i-am cunoscut pe socri, apoi ea a plecat la Conservatorul din Milano pentru studii, eu am cerut- prin skype, iar în 4 decembrie ne-am căsătorit. Sunt 13 ani de atunci.

Familia Chișiu: Egle, Vasile, Emilia și Benedict

O vreme am locuit la distanță, pentru că eu, aici, la Operă primisem o mulțime de roluri noi și trăiam o spaimă nemaipomenită pentru că pe baritonul de dinaintea mea l-au dat afară pentru că nu reușise să învețe tot. Dar mi-am văzut de treabă și a fost bine.

Avem doi copii, de 10 și 8 ani. Emilia, fetița cea mare, cântă în corul Operei, la fel ca și soția mea sau Benedict, băiețelul.

Cum ați convins-o să plece din Lituania și să vină aici?

Dacă suntem împreună oriunde este bine.

Cum ați reușit să faceți exact ce v-ați dorit?

Poate sinceritatea mea, devotamentul și ambiția. Un prieten inginer geolog mi-a zis: oricât ai împinge uleiul în jos, tot iese la suprafață. Chiar dacă e greu, eu zic că se poate. Dacă nu renunți și dacă ai grijă în fiecare zi, ca la o floare: să o cultivi, să o uși, să ai grijă de ea. Altfel nu vine nimic de pomană, ci doar cu muncă.

 

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO