Căutare

Share this article

Sunt din ce în ce mai rare momentele în care ne reunim, întreaga familie, acasă. Ni se întâmplă tuturor să ne lăsăm prinşi în vria zilelor şi să amânăm să mergem pe la ai noştri pe-acasă.  Însă, dacă „la mulţi ani” putem să ne urăm pe skype sau la telefon, Crăciunul sau Paştele încă ne adună pe toţi la o masă.
Dac-ar fi să aleg dintre toate momentele în care mă întorc la cei dragi, aş alege să vin mereu de Paşte acasă. Mă leagă amintiri blânde de sărbătoarea aceasta, o stare de regăsire, câteva ritualuri care îmi aduc bucurie şi o stare de apartenenţă faţă de locul pe care încă îl consider cu adevărat „acasă”.
Asociez Paştele cu ideea de „curăţenie”, cu verdele crud al pomilor care au tulpinile proaspăt văruite. Grădina e pusă la punct şi (oricât de devreme pică Paştele) se văd semnele anului: copaci înfloriţi sau cu rod, verdeţuri aliniate rânduri-rânduri şi multe, multe lalele.
Paştele are câteva ritualuri care îi dau identitate. Îmi amintesc cum mă trezeam în zori să le ajut pe mama sau pe bunica la „facerea” cozonacilor. Rolul era unul foarte important, desigur: să am grijă ca laptele de frământat să nu fie nici prea fierbinte nici prea rece şi să îl torn, cu măsură, când ele frământau aluatul în covată. Mai târziu adunam cu migală tot felul de plăntuţe de prin grădină ca să încondeiem ouăle. Bucuria era înzecită când aşezam ouăle roşii în coşuri şi le potriveam – ca în vitrină – după model: cu frunze de rostopască, cu floare de măr sau cu trifoi.
Paştele este singurul moment din an în care abia aştept s-ajung la cimitir, căci, înainte de a merge la Înviere, se merge cu lumină la morminte. E tot o întâlnire cu familia – toate rudele vin să aprindă o lumânare -, şi, în acelaşi timp, e ca şi când ţi-ai da întâlnire cu toţi stră-stră-bunicii într-o seară. Tot periplul nostru (mama ne conduce pe cărările înguste ale cimitirului), cu lumânări aprinse şi miros de tămâie este o lecţie vie de antropologie şi o redescoperire a arborelui genealogic. Pe unii dintre străbuni i-am cunoscut, pe alţii doar din poveşti, pe unii doar aşa, din scrisul stângaci de pe lemnul crucii.
Îmi place sărbătoarea asta pentru că mă ajută să mă regăsesc printre ai mei – în lucrurile mici, dar cu greutate. Copiii îşi ceri iertare înainte de spovedanie în faţa părinţilor. Dar şi oamenii mari se apleacă spre cei mici să spună „să mă ierţi, copile, dacă te-am supărat vreodată!”. În Duminica Paştelui îţi aştepţi părinţii de la biserică şi le săruţi mâna de cum au intrat în casă. Iar pe seară îţi vizitezi bunicii. Şi lor le săruţi mâna la fel de firesc. E atât de vechi şi de familiar gestul acesta simplu, încât este sinonimul perfect al unei mângâieri pe creştet atunci când faci vreo boacănă.
Îmi place Duminica Paştelui. E o zi cu tihnă. Şi începe invariabil cu „Hristos a înviat!”. Mama n-o să se aşeze la masă până n-a rânduit câteva strachini şi le-a dat de pomană prin vecini. Şi, dis-de-dimineaţă, a avut grijă să pună un ou roşu într-un vas cu apă. De-acolo ne vom turna fiecare în palme şi ne vom spăla pe faţă: să fim îmbujoraţi în obraji (adică sănătoşi) tot anul!
Bucurii vă doresc de Paşte, de-aici, de acasă!


 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO