Despre bullying-ul între adulți și ura pe internet, cu Roxana Hurducaș, Prințesa Urbană, Simona Tache și Ioana Pelehatăi. - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Lumea pare că s-a inflamat în ultimele luni, și în offline, dar și în online. Și multă lumea vorbește despre bullying.

Fie că a fost vorba despre educația sexuală ca materie predată în școală, fie că a fost vorba despre eliminarea filmului „Pe aripile vântului” din grila de programe a unor mari furnizori de producții cinematografice, discuțiile au degenerat de fiecare dată în insulte chiar în comunitățile câtorva persoane publice, prin comentarii jignitoare chiar din partea celor care le urmăreau sau le apreciau activitatea.

Am încercat să concentrăm în câteva minute de lectură opiniile câtorva dintre cei care au fost, acum sau de-a lungul vremii, ținta unor atacuri la persoană, dar și cu un psiholog specializat în terapie cognitiv-comportamentală, așa încât să putem afla: de ce se întâmplă, cine sunt „haterii”, cât durează de la un comentariu la o depresie (sau mai rău la a-ți face rău), cum ar fi viața fără rețele sociale, fără Facebook.

Ce-l face pe un prieten virtual să abandoneze uzanțele civilizate și să atace, să insulte în numele libertății de a exprima o părere? Ce resorturi psihologice ne fac să nu ne gândim la răul pe care îl producem în ceilalți?

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: Sunt mai multe situații de hate și bullying, dar în cazul despre care vorbești tu, cred că toate acele like-uri pe care ți le dădeau înainte să ajungă să te insulte nu erau 100% reale, pentru că, dacă apreciezi un om și ești cu el în multe situații, atunci când apare o discrepanță ai forța să zici „let’s agree to disagree”, pentru că ești conștient că prietenia virtuală nu se oprește într-o problemă pe care o vedeți diferit. Desigur, depinde totul și de niște nuanțe sensibile, de pildă aceea că poate eu sunt de acord cu violul, iar tu nu.

În momentul în care cineva ajunge să insulte, la fel ca în marea majoritatea cazurilor de hate și bullying, eu cred că nu e despre tine, ci despre hater. El are niște frustrări, neîmpliniri și își găsește alinarea în a-i răni pe ceilați, a-i face mici și insignifianți, așa cum se simte și el în interior.

În plus, cei care sunt foarte agresivi, nu au alte argumente, iar în locul unei discuții civilizate, preferă să dea cu pumnul.

Simona Tache, psiholog și terapeut: Ne înfuriem și atacăm dacă ni se pare că ceea ce a scris X e despre noi. Dacă ni se pare că ne judecă. Dacă ne face să ne simțim rău, neacceptați, nevalidați, greșiți. Cât de repede ajungem să ne simțim vizați ține de sănătatea noastră emoțională. Cu cât suntem mai răniți și mai vulnerabili, cu cât ne e mai puțin bine în pielea noastră, cu cât suntem mai puțin plimbați pe la terapeut, unde învățăm că puține lucruri dintre cele pe care le fac ceilalți sunt cu adevărat „despre noi”, cu atât o luăm mai personal și putem deveni mai agresivi.

Nu aș împărți însă lumea virtuală în două tabere clare: haterii și… cum să le zic celorlalți? Loverii? 🙂

Nu mă uit și văd doar îngeri și demoni, doar victime și atacatori. Sigur că unii sunt absolut nefrecventabili, iar alții mai predispuși la agresivitate decât media, dar lumea nu se împarte totuși în oameni buni și oameni răi. Putem fi colorați în diverse nuanțe de gri fiecare dintre noi, în funcție de o sumedenie de factori, după cum nu orice dispută virtuală se reduce la hate.

Există hate și există dispute cu diverse grade de conflict. Cine se consideră azi victimă poate a scris acum trei săptămâni un text în care judeca o anumită categorie de persoane. Sau poate a fost pasiv-agresiv. Sau poate a fost perceput ca dând lecții și a iritat. Se pot da cap în cap valori sau întâlni emoții puternice ale unor oameni care, în mod normal, sunt echilibrați și să rezulte o ciocnire neîncadrabilă ca hate.

Eu nu mă mai enervez pe Facebook de mulți ani, dar, dacă o să citesc opinii din categoria „Facem cancer pentru că nu ne-am făcut curățenie în noi înșine”, s-ar putea să simt cum îmi crapă o venă și să postez un comentariu sarcastic. Mi-a murit soțul de cancer și sigur nu s-a întâmplat asta fiindcă nu-și dăduse cu aspiratorul prin suflet. La fel, o să mă crispez dacă citesc afirmații discriminatorii, poziții rasiste, îndemnuri la violență sau la alte fapte nu doar inumane, ci și foarte penale.

Ioana Pelehatăi, reporter: N-aș zice că lumea este acum mai agresivă în online decât era înainte. Cred că ni se întâmplă mai multora dintre noi pentru că este din ce în ce mai multă lume pe internet și pentru că sunt convinsă că cel puțin o parte din cei care recurg la injurii în online nu sunt foarte familiari cu acest mediu, nu înțeleg că Facebook-ul este spațiu public, că o dată ce ești acolo cu nume și prenume suporți și niște consecințe. Este drept că în privința acestora din urmă, nu au prea existat consecințe usturătoare până acum.

Cred că din momentul în care dai oamenilor acces la niște platforme de comunicare este inevitabil ca unii dintre ei să scuipe și să înjure. Mai ales că acest lucru este posibil să se întâmple și pe stradă (sigur că acolo consecințele sunt mai clare și directe).

Însă cred că acesta este un prilej bun de reflecție asupra faptului că online-ul și offline-ul un trebuie văzute ca două lumi complet separate, ci ca niște segmente ale aceluiași continuum.

Eu cred foarte tare că din momentul în care mai mulți oameni înțeleg această dinamică vor fi mai rezervați când se exprimă public pe internet.

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Cred că oamenii au așteptări foarte mari de la niște oameni pe care îi urmăresc, dar pe care nu îi cunosc cu adevărat, fiindcă oricât de transparentă ar fi o persoană în comunicare nu se arată pe toată. Simpla alegere a lucrurilor pe care le scrii este subiectivă. Tu arăți oamenilor ce dorești, iar oamenii, din aceste bucăți pe care tu le prezinți, își fac o imagine despre tine, care un este niciodată unu la unu cu persoana. Ce comunici este, poate, 1% din ceea ce ești.

Însă oamenii citesc câteva lucruri din ce ai scris și își spun: „wow, omul acesta este exact cum aș vrea eu să fiu!” și te investesc cu foarte multe atribute. Dar toată asta este o structură foarte fragilă, construită doar pe niște păreri și impresii, subțiri ca niște scobitori, la primul semn că nu ești unu la unu cu ei, corba ceea, „uite ce porcării scrii”, se ajunge foarte repede de la admirație, la ură. Oamenii se amăgesc foarte ușor și la fel de ușor se dezamăgesc.

Și ce vină ai tu în asta?

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Eu zic că niciuna. Dar pentru că oamenii au nevoie să trăiască intens și probabil că în viața lor duc lipsă de astfel de trăiri, le caută cu tot dinadinsul.

Cred că este destul de clar pentru toată lumea și nu știu cum este la alte culturi, dar la români lipsește exercițiul dezbaterii, al argumentării, al apărării pozițiilor adverse fără ostilitate.

La noi argumentul nu contează, ci contează cine scoate primul furcile și topoarele.

Eu mă simt dezavantajată în acestă discuție fiindcă atunci când îmi expun o părere, o argumentez. Explic ce m-a condus pe mine să am acea opinie, citez studii, păreri ale specialiștilor. Însă constat că în primele zece minute apare cineva care va spune: „ție ți-e ușor să spui asta fiindcă ai un soț cu bani!”. Și am încheiat dialogul.

Dar asta se întâmplă pentru că oamenii nu știu să răspundă la argumente cu alte argumente, nu au gândire critică, nu pot filtra niște argumente raționale și să le combată pe ele și nu persoana care le expune.

Atacul la persoană este cea mai josnică manieră de a reacționa, dar oamenii nu sunt educați să se exprime altfel.

Indiferent de ce aș scrie eu, oamenii care mă urmăresc o iau personal. „aaa, mă faci prost?”. „Nu, eu doar am scris chestia asta!”. Iar din momentul în care o iau personal, nu mai poți avea o conversație.

Cum răspunzi tu urii pe internet, atacurilor și insultelor pe facebook? Care ar fi instrumentele care să ne ajute să nu cădem în depresie, să nu dezvoltăm angoase din acest motiv ori să ne retragem din online (nu că asta ar fi o tragedie în sine, dar este în mod cert o metodă de abandon). Așadar, cum rezistăm cu mințile și sufletele întregi?

Simona Tache, psiholog și terapeut

Simona Tache, psiholog și terapeut: Eu nu mai răspund de o veșnicie urii, atacurilor și insultelor. Nu simt absolut nimic dacă cineva mă jignește, cu atât mai puțin nevoia să răspund. Dar au fost vremuri în care luam mult mai personal o divergență de opinii sau chiar sufeream îngrozitor dacă eram insultată (și am încasat multe, de la clasica etichetă de „curvă”, pe care o primește orice femeie, de nenumărate ori în viață, doar pentru că e femeie, până la urarea „Mori în chinuri!”). Eram mai mică, mai fragilă, mai la început…

Instrumentele care ne ajută să facem față agresivității din online sunt însă fix aceleași care ne ajută să facem față și vieții din offline. Nu există altă rețetă decât a lucra cu propriile emoții, cu propriile capcane cognitive, cu propriile comportamente dezadaptative. Dacă ți-e rău în online, îți garantez că nu ți-e bine nici în offline.

 

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Eu am avut câțiva ani în care am suferit fizic, cu greață, cu nesomn pentru că îmi era greu să mă accept, pentru că mă gândeam că este ceva în neregulă cu mine dacă oamenii ajung să facă astfel de lucruri legate de mine. Și ajungeam să vreau să mă repar, pentru că pe ceilalți nu-i puteam controla.

A fost toxic ani de zile până am înțeles că nu are legătură cu mine, ci cu prezența mea online și, dacă nu vreau să renuț la asta, trebuie să găsesc o soluție să mă adaptez.

Cum faci?

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Mă detașez pentru câteva zile, ceea ce este foarte greu, pentru că mesajele vin pe toate canalele, și în privat și pe whatsapp. Iar după câteva zile fie uit complet capitolul, fie revin la el, dar sunt deja altfel, în alt loc, cu altă stare de spirit.

O lecție importantă: să nu răspunzi imediat și să nu răspunzi cu primul lucru cu care-l scrii. Dacă ai scris la primul impuls, șterge! Mai stai câteva ore și scrii după aceea.

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: Cam toate situațiile de hate în care m-am aflat au pornit din context profesioanal, când m-am expus ca reprezentant al unei companii care, în mod natural, își lua foarte mult hate în online, iar eu, ca purtător de cuvînt, am intervenit de pe contul personal, nu de pe cel al companiei fiindcă nu totdeauna compania era menționată.

Tot hate-ul îndreptat inițial spre companie venea spre mine. Brusc, era vorba despre mine și devenisem piarizdă, păsărica de la PR.

Am suferit foarte tare. Toate greșelile de nefăcut le-am făcut, pentru că știam că am dreptate. Dar cele mai bune sfaturi sunt cele care vin din proprie experiență. Eu am făcut toate greșelile, fiindcă mă durea, am suferit până am ajuns la atacuri de panică, să ne înțelegem.

Cât durează la acest tip de comunicare, până la depresie?

Roxana Hurducaș: Mie mi-a luat câteva luni, pentru că au fost mai multe incidente pe parcursul acestei perioade și totul a culminat cu declanșarea unor atacuri de panică care m-au trimis pe la urgență.

În toată vâltoarea acelor dialoguri acide și agresive, o luam extrem de personal pentru că, până la urmă, hater-ul te atacă la persoană și nici nu mai contează de la ce s-a plecat, contează doar că tu ești blondă și ești o păsărică, iar celălalt zice asta. Iar tu, care știi că ai muncit pentru tot ce ești și faci, că nu e despre culoarea părului, o iei extrem de personal. Iar toată suferința de aici vine.

Să vrei dialog în contextul în care celălalt aruncă cu zoaie e absurd. Ce faci?

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: Am învățat și eu că în clipa în care celălalt a început să arunce cu lături, e cazul să te retragi pentru că tu, chiar dacă păstrezi un dialog civilizat, nu faci decât să-i dai muniție, pentru că acel om o să-și ia din ce spui tu frumos și civilizat doar ce-l interesează și o să arunce înapoi spre tine lături. Când a apărut asta trebuie să te retragi, chiar dacă o faci cu sentimentul că ai pierdut. Știu, ai nevoie de a-i demonstra că nu are dreptate sau să te retragi cu onoarea necălcată în picioare. Dar nu e spre binele tău.

Cum ai realizat că atacurile de panică veneau din atacurile din online? Și cum le-ai vindecat?
Roxana Hurducaș, auditor de comunicare:
Eu am crezut că e o problemă fizică, eram convinsă că este o boală. Am ajuns la urgență, mi-am făcut toate analizele, după care a venit un doctor, mi-a dat un xanax, s-a așezat lângă mine și mi-a zis: „știu că tu zici că nu poți respira, dar trebuie să știi că saturația de oxigen este 99%, ești ok din punct de vedere fizic, dar îți recomand să mergi să vorbești cu un terapeut pentru că problema este de altă natură.”

Atunci am început să-mi urmăresc reacțiile corpului. Eram foarte agitată când intram pe rețelele de socializare, cumva cu frică dădeam refresh news feed. Aveam emoții, simțeam un gol în stomac și așa am realizat că ceva nu era în ordine.

Oricum, când ești în situația aceea ești agitat, nu dormi bine, ești tensionat, vrei mereu să vezi ce se mai zice, ce se mai scrie, cumva conștientizezi, dar depresia sau atacul de panică nu apare imediat, dar sunt mici picături care se adună și provoacă acest efect.

Și nu e vorba despre a dramatiza. Nimeni nu se vicitmizează. Știu că mulți zic atunci când reacionezi: „te deranjează adevărul!”. Dar nu e așa, e hate, nu e adevăr. Iar adevărul poate fi spus civilizat și poate fi adevărul tău, nu al meu sau general.

Atacul public este mai dureros pentru că ai și spectatori. Nu mi s-a întâmplat vreodată să mă gândesc „oare ce o să creadă prietenii mei despre mine, când se scrie urât!”.

Ce s-a întâmplat a fost să văd că se aliaze mai mulți. Se fac niște tabere, iar tabăra cealaltă este întotdeauna mai agresivă. Și brusc te-ai trezit că nu mai discuți cu o persoană, ci cu un grup. Pe de o parte te dezamăgește să vezi în cealaltă tabără persoane la care nu te așteptai sau vezi reacții de „ha, ha,ha”, oameni pe care-i credeai prieteni și tot universul tău e zdruncinat. Realizezei că nu mai este vorba doar despre X, ci despre multe alte personae care par să îl încurajeze, fie prin reacție, fie prin lipsa reacției ei.

Atunci, cea mai bună recție pe care o poți avea este să te retragi, chiar cu sentimetul că ai fost învins.

Dacă ai pornirea de justițiar, de om care vrea să pună lucrurile la punct, continui acest război la nesfârșit, dar o faci cu prețul sănătății tale.

Mai e ceva despre care nu am vorbit: nevoia de a fi validat de hater. Este ceva ce mulți simt inconștient. Poate că ai în lista de prieteni pe unul care lovește pe altcineva și tu asiști la asta. Dar poate inconștient ajungi să simți nevoia să te împrietenești cu cel care aruncă.

De ce? Pentru că fie ești de acord cu el, fie te simți protejat. Dacă cel care bate pe toată lumea din clasă te validează, te simți protejat. Cumva ai senzația că aia a fost  cea mai înală formă de validare. Dacă bătăușul clasei te validează înseamnă că și ceilalți o vor face.

În realitate este cea mai joasă formă de validare pe care o poți primi, fiindcă nu e reală, doar arăți că ești ca el.

Nevoia de a fi plăcuți și acceptați, mai ales de cei care ni se par puternici, iar multora haterii li se par puternici, e una umană. Dar ești la fel ca el, un bătăuș, printr-un simplu like sau un haha pentru că îl încurajezi și îl validezi.

Ai întâlnit vreun hater? Care este profilul lui? În plus, cum și de ce apare nevoia „victimei” de a fi validată de agresor?

Simona Tache, psiholog, terapeut: Oamenii foarte agresivi sunt, în esență, nefericiți, nesiguri și foarte zbuciumați. Nevoia victimei de a fi validată de agresor e o nevoie a instanței noastre de copil. Atunci când sunt respinși de părinți, certați, etichetați, agresați, copiii cred că e vina lor, că nu sunt ei suficient de buni și că merită acel tratament. Și încep să se străduiască să fie mai buni, să convingă, să obțină validare, acceptare, iubire.

Fiecare dintre noi purtăm pe dinăuntru, metaforic vorbind, un astfel de copilaș, care se poate trezi că încearcă să convingă un agresor. Dacă o să-ți spun acum că ai furat ceva sau că ești rea, șansele să încerci să mă convingi că nu-i așa, în loc să mă ignori pur și simplu, sunt uriașe.

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: Hater-ul e foarte timid. Suntem chiar prieteni: „hei, bună, Roxana, ce faci?”, iar acum câteva luni mă bălăcărea în online, eram ultima cârpă cucare ștergea pe jos.

În spatele tastaturii toți sunt viteji.

Ai fost vreodată în tabăra cealaltă?

Roxana Hurducaș: Sper că nu. Conștient nu am fost. Evit părerile și nu îmi plac părerologii. Tocmai pentru că sunt conștientă că cineva sau eu pot cunoaște doar 10 sau 20% dintr-un subiect. Și nu-mi pot da cu părerea doar pe o feliuță dintr-un adevăr.

Ioana Pelehatăi, reporter

Ioana Pelehatăi, reporter: Da. Aș face o paranteză. După ultima postare în care am preluat comentariile agresive și le-am expus fără a cenzura numele și poza, am primit în privat un mesaj de la cineva pe care îl cunosc personal, care mi-a ținut o prelegere despre cum a posta în această manieră, separat, încurajează agresivitatea și mă sfătuia să mă limitez la a purta dialoguri civilizate, intelectuale, să nu dau mai departe hate-ul. Nu l-aș încadra pe acest om la hater, dar aș zice că a fost mai dureros decât un hate pe față.

Altminteri, aș zice că am cunoscut un personaj celebru al internetului românesc, un tip extrem de agresiv și am avut acceași supriză pe care cred că au mai avut-o mulți: în viața reală sunt oameni absolut ok, cu care poți sta la o bere.

Ce știu este că ei își creează o persona pentru online pentru că știu că această nișă este neexplorată încă, fiindcă nu tuturor ne dă mâna să fim nașpa pe internet. E foarte interesant să descoperi că în jurul acestui tip de discurs poți aduna mii de oameni, care se folosesc de cuvintele tale ca de un debușeu. Nu au curajul să exprime acel gen de opinii, dar dacă văd că există altcinena care să le exprime se simt validați.

În plus, nu cred că își percep „victimele” ca pe niște oameni, nu iau în calcul că ar trebui să le pese câtuși de puțin de persoanele despre care vorbesc. Cred că satisfacția ce vine din lovitură este deplină, încât chiar nu au atenție pentru altceva.

Empatia nu este printre calitățile dezirabile când o arzi așa pe internet.

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Eu m-am trezit față în față cu diverse perosoane care practicau un fel de bullying și mai mârșav, ăla pe la spate.

Mereu apare câte cineva care mă cunoaște „bine”, cares pune lucruri ce nu pot fi verificate și care se duce pe forumuri, pe grupuri unde eu nu sunt și spune tot felul de enormități. Ca pe urmă să aflu că erau de fapt niște oameni care ajungeau la ușa mea să le dau haine, un sterilizator sau cine știe ce mai aveam de dat, apoi auzeam că în urma acelui minut de interacțiune veneau cu niște povești fantasmagorice.

Apoi ne întîlneam și unii fugeau când mă vedeau, fiindcă e greu să confrunți pe cineva despre care ai mințit, alții îmi explicau ceva din care să pricep că a fost o neînțelegere. Altă fată mi-a zis că asta este opinia ei și că și-o asumă. Atunci mi-am dat seama că nu merită să îmi pierd vremea.

Tu cum te simți în acest scenariu?

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Foarte obosită.

Sunt și oameni cu care pot avea o conversație rațională, civilizată, dar pe multe dintre aceste comentarii nici nu le văd.

Eu sunt foarte bucuroasă când cineva mă contrazice argumentat și mi s-a întâmplat de multe ori să constat că ceva mi-a scăpat sau am greșit. Sunt situații, inclusiv legate de creșterea copiilor, în care eram convinsă că am găsit calea bună, iar dintr-o discuție în contradictoriu pe Facebook să înțeleg că, de fapt, mai erau și altele sau chiar a mea nu era deloc bună.

Nu mă deranjează dezbaterea în niciun fel, câtă vreme e o dezbatere.

Sunt oameni care, ca și mine, combat civilizat și e o plăcere să vezi o discuție în care oamenii se respectă. Dar asta se întâmplă în 5% din cazuri.

Merită?

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: Până de curând credeam că da. Acum nu mai sunt așa de sigură.

Mulți dintre cei care văd nu intervin, ci doar citesc.

De multe ori intru în dialog și combat cu oameni care ajung să mă jignească pentru că îmi doresc ca cei care doar citesc să aibă acces la argumentele mele.

Te-ai gîndit să ieși din online?

Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană: M-am gândit de câteva ori în ultimii 14 ani. Dar în ultimele săptămâni nu doar că mă gândesc, ci chiar îmi fac un plan. Deci de data asta cred că este mai serioasă treaba.

Am obosit. Nici nu mai cred că pot cu adevărat să fac o diferență.

Cred că misiunea mea vea sens când îmi imaginam că sunt atâtea mii de oameni care au înțeles, care fac mai bine cu copiii lor, care poate au descoperit lectura, poate le citesc copiilor, dar acum mi se pare că lumea adevărată este mult prea mare pentru mine și pentru impactul pe care pot să-l am. Iar impactul lumii asupra mea este mult mai mare. Nu mai vreau să mă mai așez în piața publică pentru ceva cu o eficiență mică și cu un cost mult prea mare pentru mine și pentru familia mea.

Nu mă simt martiră, doar știu că datoria mea este față de famili și față de mine.

Te-ai gândit vreodată să ieși din online?

Ioana Pelehatăi, reporter: Mă gândesc în fiecare zi. Este epuizant și nu doar pentru că oamenii urlă și se înjură, ci pentru că nu avem capacitatea de a procesa toată informația și emoțiile care vin o dată cu ea. În același timp, și cred că lunile de izolare mi-au confirmat asta, online-ul este o extensie a offline-ului. Nu mă văd nici retrăgându-mă într-o peșteră. Mi-e un pic greu pentru că încerc să mă ocup și de pagina de social media la job, dar încerc să îmi iau  zi sau câteva ore în care Facebook-ul să nu existe.

Și cum e viața fără Facebook?                                     

Ioana Pelehatăi, reporter: Mi-am mai dezinstalat Facebook-ul de pe telefon și ce am ajuns să fac a fost să scrollez pe instagram sau pe alte aplicații. Deci am înlocuit un drog cu celălalt.

Îmi iau aceste ferestre de pauză știind că am altceva satisfăcător de făcut, care să înlocuiască Facebook-ul.

Dar rămâne ciudat să te întorci după o zi sau două de la munte sau de la mare, să intri online și să realizezi că între timp s-au petrecut o grămadă de lucruri, care nici măcar nu sunt foarte importante, dar îți lasă senzația aceea: „ah! Am ratat ocazia să postez pe tema aia!”. F.O.M.O. – Fear of Missing Out.

E o păcăleală, dar este o păcăleală în care ne și complacem.

Nu știu dacă știi, The Oat Meal, un caricaturist care spune că internetul nu mai este decât un loc încare țipăm unii la alții sau fiecare în legea lui, iar uneori se întâmplă să ne mai și nimenim pe aceeași lungime de undă.

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: M-am gândit de mai multe ori să îmi șterg contul.

Nu vreau să mă victimizez, dar știu că este bine să vorbim despre efectele pe care niște vorbe rostite sau scrise le au asupra celuilalt.

M-am gândit să ies din online; dacă nu era job-ul de așa natură încât să fiu nevoită să fiu acolo, cred că mi-aș fi șters contul. Nu știu dacă e bine sau rău că nu am făcut-o, dar am învățat să evit diferențele de păreri și de idei.

Ținem atât de mult la părerile naostre și avem senzația că părerea naostră este cea mai bună și singura corectă, încât sunem în stare să călcăm în picioare pe oricine nu este de acord cu noi, din nevoia de a ne valida, pentru că  „ideea mea sunt eu însămi”.

Văd în bula mea foarte multe idei cu care nu sunt de acord, oameni care gândesc diferit de mine și cu toate astea nu le dau unfriend sau unfollow, pentru că mi se pare corect să nu pierd contactul cu realitatea, să nu-mi sterilizez bula de așa natură încât să cred că toată lumea e de acord cu mine, viața este roz și dacă mă uit pe geam văd niște ponei zburând.

Pe wall-ul meu a existat de curând o dezbatere de idei care pornse de la educația sexuală și am apreciat enorm că s-a făcut la modul civilizat. Atât de rar vezi chestia asta în online, încât mă uitam uimită la oamenii care interveneau și o făceau civilizat de pe poziții opuse, încât eram de-a dreptul șocată! Există așa ceva! Moș Crăciun chiar există! (râde)

Sunt dinamici sociale pe care le trăim în viața offline. Dar senzația e că cele din online au impact mai mare. De ce?

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: Ne afectează în online pentru că sunt cu public, apoi în online nu se termină niciodată. Dacă ai o discuție în contradictoriu, față în față cu cineva, v-ați despărțit, fiecare a plecat la treaba lui și s-a terminat. În online poți discuta  sau poți face referire la acel subiect 20 de ani de acum încolo.

Este o etichetă de care nu scapi niciodată. Și văd asta sute de oameni, și din tabăra ta, și din tabăra celuilalt. Totul se amplifică pe temen lung, iar asta te afectează definitiv, iar tinerii sunt cei mai expuși la asta. Noi, când eram de vîrsta lor, ne certam cu cineva de pe stradă, acum totul este amplifcat, inclusiv efectul.

Deci singura manieră e să te cunoști foarte bine pe tine. Ceea ce e foarte greu!

Roxana Hurducaș, auditor de comunicare: E ceva extrem de greu, e ceva ce înveți în timp și după mai multe șuturi luate. Dacă mai mulți oameni spun asta și vorbesc despre ce li s-a întâmplat, ușor-ușor vom conștientiza că haterii își iau puterea din reacțiile și durerea noastră. Iar reacție este inclusiv a-i fi simplu spectator, fiindcă el dacă nu are public în tribună va fi mai puțin tentat să facă spectacol.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO