Life Stories
Life Stories
Simona Tache, jurnalist și psihoterapeut, despre doliu și vindecare
Monica Tănase
|Reading time: 13 mins
Share this article

Simona Tache a fost jurnalist, a scris pentru revista Tabu, dar și pentru „Academia Cațavencu”, apoi pentru „Cațavencii”, s-a făcut remarcată drept un condei sarcastic, ce s-a pus de multe ori în slujba unor cauze civice, așa cum a fost marșul Colectiv ori protestele împotriva OUG 13/2017.

Acum Simona este psihoterapeut.

În urmă cu câteva luni, un mesaj scurt pe pagina de facebook anunța moartea soțului ei, Nic, un jurnalist de știință extrem de activ în online. Nic luptase cu o boală care ne sperie, timp de aproape 5 ani. Ultimul fusese cel mai complicat.

La câteva luni de atunci, Simona, cu forța terapeutului de acum, a acceptat să vorbească despre noul ei statut, despre opțiuni, despre depresie, acceptare și despre Nic.

De ce psiholog, câtă vreme erai deja recunoscută drept un ziarist sarcastic pentru care o schimbare de carieră ar fi fost mai degrabă înspre scris scenarii, făcut filme și nu înspre lucrul cu oamenii, cu terapie, vindecare, empatie. De ce?

Am scris deja scenarii, am scris și cărți de umor și pot să mai scriu, la o adică. Nu o să renunț niciodată la scris, în toate formele lui, însă, la un moment dat, am intrat pe un drum la capătul căruia s-a născut în mine și terapeutul. Culmea culmilor, nu? Un terapeut în capul unui pamfletar. Sau invers. Nu e ușor, să știi.

Câteodată simt cum moare încet pamfletarul și preia puterea terapeutul, altădată simt că ăștia doi vor putea conviețui cumva. Culmea e că, la toate testele de aptitudini pe care mi le-am făcut, la un moment dat, în timpul studiilor de psihologie, aplecarea spre empatie și susținerea oamenilor mi-a „ieșit” mereu mai puternică decât latura… să-i zicem „artistică”, care e și ea puternică.

Nu aș fi devenit niciodată terapeut dacă nu aș fi dat curs acestei înclinații și nu aș fi muncit mult, ca să mă formez. Or, dacă am făcut eu munca asta la jumătatea vieții, înseamnă că m-a atras tare. Nu poți să îi înțelegi și să îi ajuți pe alții, până nu te înțelegi pe tine, până nu te accepți și până nu lucrezi cu tine ca să ajungi la cea mai adaptabilă și mai echilibrată versiune a ta. Drumul către a-i ajuta pe alții începe cu a te vindeca pe tine și a te așeza confortabil și stabil pe propriile picioare și în propria ta piele. Sunt enervantă, știu, vorbesc ca un psiholog. (râde)

Ziaristă la Tabu. În 2005

„Am aflat că știu să scriu la 22 de ani”

Cum ai devenit ziarist?

Lucram la Humanitas, conduceam departamentul de marketing, când am aflat că știu să scriu. Imaginează-ți că asta se întâmpla pe la vreo 22 de ani, da? Uite încă o dovadă că școala românească, în loc să îi ajute pe elevi să își descopere afinitățile și să și le cultive, îi blochează și îi confuzează.

Aveam 22 de ani și eram ferm convinsă că nu sunt în stare să scriu două rânduri coerente. Aveam de scris câte un material de marketing și rămâneam cu orele paralizată în fața hârtiei. S-a făcut la un moment dat un declick și m-am deblocat. Am fost norocoasă, putea să nu mi se întâmple. Sunt oameni care își aleg meseria fără să știe ce le place și trăiesc toată viața nefericiți profesional.

Simona la 16 ani. La liceu

Eu fusesem bună la română în liceu și în școala primară, dar nu am știut niciodată că pot să scriu. Când am terminat liceul, nu aveam nici cea mai vagă idee ce vreau să fac. Parcă aș fi vrut psihologie, parcă visam puțin și la filozofie, parcă aș fi făcut și jurnalism, dar nu mi-era nimic foarte clar. Iar toată ezitarea venea după ce terminasem un liceu sanitar, îți dai seama?

Toți colegii mei, de fapt majoritatea covârșitoare, dădeau la medicină. De faptul că eu nu voiam asta apucasem să îmi dau seama, măcar atât. M-a ajutat mult chimia în sensul ăsta. O uram. Am fost la un pas de corigență printr-a X-a. Aveam o profă de chimie, pe care o visez și azi. Probabil a și murit, săraca, dar eu încă o visez că mă lasă corigentă. Nu prea știa ea să predea chimie și avea un glas ascuțit, cu care ne tot amenința: „Am să vă las corigenți! Vă trec doar dacă îmi aduceți un frigider.” Ori era glumă, ori poate chiar i se stricase femeii frigiderul, nu știu ce să zic. (râde)

Am ajuns să mă duc, până la urmă la filologie, la Litere mai exact, după ce, într-un final, epuizată de atâta confuzie, am întrebat-o pe profa de română dacă crede că aș fi bună la asta. La Litere am intrat fără meditații, fără nimic. Oricum nu aș fi putut să învăț comentarii literare pe dinafară, n-am putut niciodată. Profa de română de care-ți zic era minunată. Ne dădea să citim un roman sau ce urma în manual, după care ne provoca să discutăm, să spunem ce credeam despre ceea ce citisem. Cu cuvintele noastre, cu mințile noastre de adolescenți. Nu ne cerea și nu ne lăsa să îi reproducem ca maimuțele chestii memorate mecanic. Era așa frumos! Din păcate, orele ei erau o excepție.

Ca să îți și răspund la întrebare, am ajuns ziarist după ce am făcut întâi marketing într-o editură. Întâi la Tabu, apoi la Academia Cațavencu, apoi și la Cotidianul, apoi la Cațavencii, ba am făcut și un pic de radio, la un moment dat. Între timp, m-am făcut și psiholog, deci aș zice că le-am luat la rând pe toate, până la urmă. 🙂

De ce ai ales Liceul Sanitar?

Ai zice că nu e greu să îți dorești asta, pentru că toate fetițele se joacă de-a doctorițele (sau se jucau, acum s-ar putea să se joace de-a Clopoțica). Dar nu mai știu exact să-ți spun exact de ce am ales asta. Am oscilat între Sanitar și Pedagogic, dacă-mi amintesc bine. Un criteriu era să se intre greu. Dacă se intra greu, atunci sigur era un liceu bun. (râde)

Apoi, îmi tot zicea maică-mea că ar fi bine să ies cu o meserie. Uite că am ieșit. Asistentă medicală a fost prima mărgică din salba mea de meserii. Partea bună este că știu să fac injecții, să pun perfuzii, să fac multe lucruri. Partea mai puțin bună e că am ajuns să le folosesc ce am învățat în liceu, într-un context în care nu aș fi vrut niciodată să ajung.

Cu Nic, în ultima vacanță împreună (2016)

Cu Nic?
Da, cu Nic.

Ce îmi spui despre Nic?
Ce să-ți spun despre Nic? Vrei să plângem? Mi-e greu să vorbesc, știi? Prefer să îmi țin mintea ocupată cu altceva pentru că, dacă încep să mă gândesc, nu e prea bine. Mă ajută foarte mult faptul că, fiind terapeut, știu să îmi folosesc toate resursele, știu să mă ancorez în prezent, știu exact ce trebuie să fac ca să nu mă las pusă la pământ de trauma pe care am trăit-o și de această pierdere uriașă.

Faptul că am devenit psiholog, fix în cei cinci ani în care a fost și boala lui Nic, a fost o coincidență care m-a salvat, dacă vrei. Nu cred în karmă și destin, nu mai am niciun pic de gândire magică, așa că nu cred că a fost altceva decât o coincidență. Ar fi și culmea ca, după ce am fost soția lui Nic 10 ani, să încep acum să-ți explic că așa a vrut Universul. Mi-l și imaginez cum m-ar lua la mișto: „Pe bune, Simona? Universul? Pe bune?”. 🙂

În ianuarie 2013, am aflat diagnosticul lui Nic, apoi am fost cu el în Belgia, la radioterapie. Când ne-am întors, mă uitam că se prăbușește totul în jur în presă și, într-o zi, am decis că trebuie să învăț să fac altceva. Așa că m-am înscris la Psihologie, am terminat-o, apoi am început formarea ca terapeut și întâmplarea a făcut ca toate astea să fie esențiale pentru viața mea. Au fost cursuri la care am învățat bocind, pentru că scria în cărțile alea despre mine. Au fost și sute ore de terapie, care e obligatorie pentru formare, așa că povestea asta de viață și de moarte, pe care am trăit-o într-o formă mai grea decât în cele mai urâte scenarii pe care mi le imaginasem, m-a prins pregătită, cu toate instrumentele în buzunar.

Dacă nu ar fi stat așa lucrurile, probabil că acum aș fi în depresie majoră, acasă, sub o plapumă, nespălată de vreo două săptămâni, nemâncată de trei, fără să vorbesc cu nimeni și dorindu-mi să mor.

La două zile după ce Nic a fost incinerat am mers la un examen, știi? Nici acum nu îmi vine să cred că am avut puterea să fac asta. Era un examen oral din ultimul semestru de master, la care trebuia să prezentăm un caz și să povestim ce intervenții terapeutice facem. Examenul a început pe la prânz, eu am rămas însă ultima, pe seară. Colegii, fără să facă nimic strident, m-au susținut, m-au „conținut”, cum se spune în terapie, m-au oblojit, m-au cocoloșit, până când am reușit să mă adun, ca să pot intra în examen. Am intrat și am început să vorbesc. În timp ce vorbeam, mi-a venit să plâng, dar am reușit să n-o fac. S-a terminat examenul și, când să plece, profa m-a întrebat de ce am fost așa de emoționată. I-am spus că îmi incinerasem soțul cu două zile în urmă. A plecat vorbind singură.

Nu mă gândisem nicio clipă să lipsesc în ziua aia, pentru că știam că, dacă o să mă opresc din făcut lucruri, o voi lua pe calea cea mai ușoară spre depresie.

În depresie, mai ales în depresia majoră, nu ești în stare să faci nimic, nu poți să ridici o lingură de jos. Așa încât, unul dintre primele lucruri pe care le faci în terapie cu un astfel de pacient este că îl pui să facă ceva, orice, oricât de mic. Dacă reușește să mute un pai de colo-colo, atunci a făcut primul pas minuscul către mai bine. La el se adaugă un alt pas mic. Și tot așa. Asta am făcut eu, nu am stat, nu m-am oprit, am mutat pai cu pai de colo-colo, până când am reușit să mă reapuc și de lucru și să îmi intru într-o formă din ce în ce mai funcțională. Mi-a luat vreo 2 luni până am reluat lucrul la capacitate minimă, între timp am reușit să-mi repornesc toate motoarele.

Cum a suportat Nic toată perioada aceea?

Nic a fost un om demn, luminos, rezonabil. Deși a suferit foarte, foarte mult, în moduri în care nu ar trebui să sufere nimeni pe lumea asta, a reușit să rămână demn, luminos și rezonabil până la capăt.

Gândește-te că a murit timp de un an de zile, în fiecare zi câte puțin. Caut un cuvânt potrivit pentru ce a trăit și nu-mi vin decât „tortură” și „schingiuială”. Pentru că asta a fost. Eu nu am reușit să accept ce i s-a întâmplat nici până azi. Nici nu știu dacă voi accepta vreodată chinul lui. Îl visez cam de 2 ori pe săptămână și, în toate visele mele, se chinuie să moară și nu mai moare. Pentru că așa a fost.

Că va muri reușisem să accept, la scurtă vreme după ce am aflat diagnosticul terminal. Nu mi-am imaginat însă că va fi atât de lent și de crunt totul. După diagnosticul terminal, după șocul îngrozitor pe care l-am avut când mi-am dat seama că gata, vom intra în linie dreaptă, a trebuit să accept că ne vom despărți. Doar acceptând puteam rămâne întreagă la cap, ca să-i pot să-i fiu alături până la capăt. Nu trecuseră decât două luni de la ultima noastră vacanță. Două săptămâni umblasem prin Andalusia, cu rucsăceii în spate, cu autobuzul dintr-un oraș în altul. Două săptămâni în care mersesem pe jos câte 25 de kilometri pe zi. O vacanță super-frumoasă, în care el s-a simțit foarte bine. Cine să se gândească că, peste puțin, vom afla că e pe moarte?

Cancerul este o boală de o monstruozitate incredibilă. Este atât de perversă, te termină pur și simplu psihic, te epuizează. E ca și cum s-ar instala într-o zi moartea, la tine în casă, s-ar așeza confortabil pe canapea și ți-ar zice: „Eu mă mut aici cu tine, până într-o zi, când, brusc, o să plec. Poate te iau cu mine, poate nu te iau. Mă mai gândesc!” Și încep operații, controale, analize și… știi cum ești în timpul ăsta? Când pe tavan, fericit că au ieșit bine analizele, când în iad. E un roller-coaster, te sleiește emoțional.

Ai murit și tu un an de zile, odată cu el?

Eu nu am murit, am stat foarte în picioare. Lângă el și doar pentru el, secundă de secundă. Am existat numai pentru confortul lui, pentru ca să-i fie lui cât mai ușor posibil. I-am fost soră medicală, mamă, iubită, prietenă și infirmieră, i-am fost ochi și i-am fost mâini și picioare, i-am fost tot ce am putut și am știut. În ultimele lui patru luni, atunci când apucam, am dormit îmbrăcată, pe canapeaua din living.

Plânsesem mult și îmi permisesem să fiu vulnerabilă în cei patru ani de dinainte de acest episod final. Mult, mult de tot. Râuri. Eu plângeam și Nic mă consola, îmi spunea că o să fim bine. Din momentul în care am aflat că nu o să fim bine, nu am mai plâns decât câteva zile. Non-stop. În casă, prin curtea spitalului unde a fost el, pentru o vreme, internat, pe străzi, în metrou… Mă opreau oameni necunoscuți, pe stradă, speriați, și mă întrebau ce am pățit. Nu mâncam, nu dormeam, doar plângeam. Apoi, am decis că trebuie să stau în picoare, să mănânc, să dorm, să fac ce aveam de făcut pentru Nic. A încetat să mai fie despre mine, timp de un an a fost totul numai despre el. A redevenit despre mine, abia după ce el a dispărut fizic. Atunci am reînceput să exist, am început să mă oblojesc, am făcut tot ce știam că trebuie să fac, ca să funcționez. Am avut grijă să fiu tot timpul cu prieteni, prietenii au avut grijă să fie cu mine, am mutat paie de colo-colo, până am început să pot mai mult, cum îți povesteam și mai devreme.

Cum te-a schimbat Nic pe tine?

M-a echilibrat mult. Eu am fost mai impulsivă de felul meu, mai zbuciumată și pe interior, și pe exterior. Nic era genul de om cu care te simțeai în siguranță. Nu era neînțeles, nu avea nimic toxic, era ca o apă limpede, în care te vezi bine, nimic ascuns, nimic tulbure, nimic surprinzător în sensul rău al cuvântului.

Cu un om de genul ăsta lângă tine, evoluezi mult, îți poți pur și simplu investi energia constructiv. Nu trebuie să-ți ocupi creierul încercând să-l înțelegi pe el sau să te lupți cu el sau să te protejezi de el sau mai știu eu ce se întâmplă atunci când ești într-un cuplu în care nu e prea bine. Și m-a învățat ce înseamnă să fii un om cu adevărat bun. L-am admirat mereu pentru cât era de bun, mi-a fost și îmi va rămâne model. Și mă bucur că, așa cum el a adus mult bine în viața mea, la fel i-am adus și eu lui. Știu sigur asta și mă ajută mult să o știu, acum, când el nu mai e.

Cu Mihaela Dragostea Ei

Zi-mi de Mihaela Dragostea Ei. Cum s-a resimțit ea toată perioada de după Nic și cum face ea terapie cu tine acum. Dacă face.

Îmi dau seama că Mihaela l-a pierdut și ea pe Nic, care era preferatul ei (eu obișnuiam să zic că îl credea mă-sa), când plec de-acasă mai mult de două zile. După cât de disperată o găsesc, e clar că în sufletul ei de pisică crește teama că aș putea dispărea și eu într-o zi. Nu că m-ar iubi neapărat, pisicile se iubesc doar pe ele, da’ atunci cine i-ar mai da tonuleț cu brânzică, cine i-ar mai culege diamantele din lădița cu nisip, pe cine ar mai călări ea, când o apucă torsul și alintul? Face terapie cu mine fără să știe. Terapie prin tâmpenii de pisică și umor involuntar, evident.

Pentru că ai vorbit critic la început despre educație, aș vrea să știu dacă în viitor plănuiești un proiect sau o implicare punctuală în zona asta.

În varianta clasică nu, nu îmi doresc să predau, nu mă văd deloc în zona academică. Însă îmi doresc să vorbesc cât pot eu de mult despre ce înseamnă psihoterapia și cum ne poate îmbunătăți ea viața, să contribui atât cât pot la erodarea prejudecăților imense care există pe zona asta. Psihoterapia e cumva ca fotbalul și politica, mai toată lumea are păreri foarte ferme despre ea, deși puțini știu cu adevărat cu ce se mănâncă. Și circulă atât de multe enormități, tot felul de mituri și standarde „psihologice”, care fac mult rău, încât nici nu știu de unde să-ncep să scriu. Pentru că asta vreau să fac, mai întâi și mai întâi. Muncă de popularizare, ca să zic așa. În paralel cu lucrul în cabinet, evident. Poți să zici că e un demers educativ?

În câtă vreme putem apela la tine ca psihoterapeut?

Numai niște mici chestiuni birocratice mai am de rezolvat și sunt gata. Cabinetul e deja amenajat.

Life Stories
Share this article