Cum a ajuns Leta Popescu una dintre cele mai apreciate regizoare de la noi, deși a dormit buștean la primul spectacol în regia lui Dabija? De ce lasă „o primă impresie ciudată”? Și cum a ajuns să se împace cu orașul Cluj, deși spune că l-a „urât din tot sufletul”
Pentru Leta Popescu teatrul înseamnă plăcere. Asta a însemnat mereu, încă de la primul său spectacol pe care l-a oferit târându-se pe covor în sufragerie, în fața mamei sale care râdea. În timpul liceului venea alături de prietenul său D. în weekenduri la București pentru a vedea diverse spectacole. Sau făcea naveta la Brăila. Dar ea voia să fie actriță, asta până într-o zi când „mi-a arătat cântarul 98 de kilograme și mi s-a zis că nu mă iau ăia actriță că-s prea grasă. Am continuat să mănânc până am depășit suta ca să fiu sigură de-o treabă. La sfatul unui amic actor de la Galați (Ioan Crețescu, actor la Botoșani acum) m-am dus la Radu Nichifor la Brăila să mă testeze de regie”.
Și așa a început drumul către regie pentru Leta Popescu. A încercat întâi la UNATC, dar cei de la București nu au considerat-o ok. De altfel, Leta Popescu spune despre ea că „întotdeauna am lăsat o primă impresie ciudată: de arogantă, înțepată, antipatică. Încă las impresia asta și oamenii îmi zic, după ce mă cunosc, că nu se așteptau să fiu așa de ok. UNATC-ul n-a zis că-s ok. A zis Clujul care zicea la toată lumea că e ok că oricum nu venea nimeni la facultatea aia pentru regie (a fost mai mereu o școală de actorie)”. Dar perioada de la Cluj nu a început deloc ca o dragoste la prima vedere, din contră, Leta Popescu spune că „am urât Clujul din tot sufletul. Pentru mine a fost orașul ratării. Cine nu intră la București, se duce la Cluj”. Însă, ușor, ușor, relația lor s-a îmbunătățit. Și au urmat opt ani absolut incredibili.
Astăzi, spectacolele sale se joacă în București la Teatrelli și la Apollo 111, în Cluj la Reactor și la Teatrul Național, la Galați, Sibiu și la Arad. Iar pe 7 aprilie ne dă întâlnire la Apollo 111 cu spectacolului Cassandra.
Leta, povestește-ne puțin despre spectacolului Cassandra, pus în scenă de compania de teatru independent Vanner Collective…
Dacă personajul Cassandra suferă că nu mai are voce, eu sufăr de prea multă. Să spun într-o propoziție ceva pe cât de comprimat, pe atât de edificator, n-ai să vezi. Mai bine vii la spectacol, ne luăm un cico de la bar înainte și vedem împreună ce mai face Cassandra, o autoare care într-un moment de cumpănă pare că nu mai are ce să spună. Cu toate astea, reușește să transmită destule. O să vezi că e o tipă cu care o să rezonezi. Are umor, e autoironică. Ce zici? Vii?
Spui că ai început să fii interesată de teatru la vârsta de 12 ani când ai și început diferite cursuri de actorie în Galați. Dar cum a intrat teatrul în viața ta? Și ce însemna el pentru tine atunci?
Cum a intrat teatrul în viața mea? Hmmmm… îmi amintesc că eram pe covor, pe burtă, în sufragerie. Pe comodă era televizorul. Sub el, telecomanda. Am început să mă târăsc spre telecomandă ca și cum aș fi fost rănită. Întindeam mâna spre telecomandă, gemeam de durere, mâinile îmi tremurau și depuneam un efort colosal în a atinge telecomanda cu vârful degetelor. Mama mă privea și cel mai probabil râdea. A fost primul meu spectator, la primul meu spectacol. Și mi-a plăcut enorm. Și asta a însemnat teatrul pentru mine de când eram copil și până astăzi: plăcere. Chiar dacă mai uit câteodată…
Cât de mult te-a ajutat faptul că ai intrat într-un liceu cu profil uman și cu aer boem, așa cum spui tu, respectiv Alexandru Ioan Cuza? Ce spectacole făceai atunci? Și cum a fost acea perioadă pentru tine?
Liceul? Un paradox. Cu enorm de multă bucurie și revoltă și drame în același timp. Când mă gândesc acum la ce curaj (adică tupeu nesimțit) aveam în liceu, mi se face și dor și jenă. A fost o perioadă de rebeliune ca în multe alte povești de liceu și cu prietenii de vis. Făceam spectacole pe texte scrise de mine, la început și jucam și regizam, pe parcurs am rămas în afara scenei, la scris și regizat, ca astăzi. Erau spectacole despre tineri bolnavi, părăsiți sau neiubiți. Paradoxal, eram, de fapt, un om foarte vesel. Mă și tăiam pe mâini, dar eram și sufletul petrecerilor.
Leta Popescu despre teatrul văzut în adolescență: „Pe toate le-am păstrat în minte ca pe niște cărți din care nu mai ții minte nimic, dar îți amintești o senzație pe care o aveai când citeai”
Pasiunea și interesul pentru teatru te făcea să-ți petreci multe dintre weekenduri la București pentru a vedea diverse spectacole. Sau să faci naveta la Brăila. Mai ții minte care a fost primul spectacol pentru care ai venit la capitală? Și cum ți s-a părut atunci?
Da!!! Am văzut „Molly Sweeney” de la Bulandra în regia lui Dabija și am dormit buștean. Nu știam cine-i Dabija, așa că îmi permiteam. În același weekend (sau în altul?) am văzut „Sado maso blues bar” al Gianinei Cărbunariu, la care n-am dormit.
Pe vremea aia nu voiam să fiu regizoare, ci voiam să fiu actriță așa că nu aveam prea multe preocupări despre cum se face un spectacol și departe de mine gândul de a urmări regizori. Programul mi-l făcea un prieten, D. Era un tip extraordinar de pasionat de teatru și el organiza excursiile noastre fără prea mulți bani: mergeam cu trenul cu nașu’, apoi vorbea cu doamnele de la intrare că suntem elevi, că venim de la Galați, să ne lase și pe noi să intrăm; dormeam nici nu mai știu pe la cine. A! Și am mai văzut ceva, un spectacol la TNB, la Sala Mare, nu mai știu ce era, dar îmi amintesc că m-am întrebat de ce ai face așa ceva? Am fost foarte dezamăgită de marele teatru. La Brăila am avut experiențe bogate, dar deja începeam să urmăresc regizorii, prietenul D. mă învățase și asta. Am văzut spectacole de Afrim, Frunză, Radu Apostol. Pe toate le-am păstrat în minte ca pe niște cărți din care nu mai ții minte nimic, dar îți amintești o senzație pe care o aveai când citeai.
Cât ți-ai dat seama că acesta este drumul pe care ți-l dorești în viață?
Când mi-a arătat cântarul 98 de kilograme și mi s-a zis că nu mă iau ăia actriță că-s prea grasă. Am continuat să mănânc până am depășit suta ca să fiu sigură de-o treabă. La sfatul unui amic actor de la Galați (Ioan Crețescu, actor la Botoșani acum) m-am dus la Radu Nichifor la Brăila să mă testeze de regie.
Nichifor era (și este) regizor și ne-a primit (pe mine și pe același prieten D.) cu multă generozitate la el în bucătărie unde ne dădea teme și țigări. Mi-a zis că e ceva de capul meu și că pot să dau la regie liniștită, dar nu garantează că intru. Îmi plăcea să-mi fac temele și el zicea că asta e prima regulă la un regizor, să-și facă temele. Cred că mi-am dat seama că îmi doresc să fac regie datorită lui. Oamenii pasionați sunt molipsitori. Nichifor era nebun după regie. Era savuros. Spumos. Povestea, ne certa, ne iubea, ne freca la cap, ne enerva și făcea asta din nou, de plăcere. Când am simțit mai multă plăcere în a gândi un spectacol decât în a juca, mi-am zis că trebuie să dau la regie, nu să mai țin o cură de slăbire.
Citește și: Lari Giorgescu, actorul care a intrat la Facultatea de Teatru recitându-l pe Bacovia în țigănește: „Pentru mine teatrul era o experiență similară cu misterul lui Moș Crăciun”
La 19 ani te muți la București, dar nu treci de examenele de admitere de la UNATC. Ce a însemnat acest moment pentru tine? Te-ai gândit să-ți alegi un alt traseu profesional?
Am cochetat cu jurnalismul, cu scrisul. M-am angajat, am avut un șef minunat, Cătălin Alexa. El mi-a zis să nu stau degeaba până intru la facultate, „te duci, vezi teatru, scrii, faci interviuri”. Mi-a făcut legitimație de presă și așa am putut să merg gratis pe la spectacole și evenimente. Am încercat să fac și interviuri, dar nu am reușit prea multe și alea pe care le-am făcut erau îndoielnice. Picatul de 3 ori la rând la UNATC a fost, desigur, un combo emoțional, pentru că, pe de o parte înțelegeam, pe de alta era o mare enigmă. Eu nu am crezut niciodată despre mine că sunt talentată, deci cumva înțelegeam de ce pic. Dar ce era apăsător atunci era că nu înțelegeam de ce intrau alții. Că cei care intrau nu erau vreo lumină. Dacă ar fi intrat oameni mai talentați și mai deștepți ca mine, la care să mă uit și acum cu admirație, probabil aș fi încasat altfel totul. Dar nu era cazul. Intrau oameni mai simpatici ca mine, atâta tot. Și asta nu era foarte greu.
Eu întotdeauna am lăsat o primă impresie ciudată: de arogantă, înțepată, antipatică. Încă las impresia asta și oamenii îmi zic, după ce mă cunosc, că nu se așteptau să fiu așa de ok. UNATC-ul n-a zis că-s ok. A zis Clujul care zicea la toată lumea că e ok că oricum nu venea nimeni la facultatea aia pentru regie (a fost mai mereu o școală de actorie).
La 21 de ani te muți la Cluj, unde, de altfel, termini și studiile de regie teatru la Universitatea Babeș Bolyai. Cum a fost adaptarea ta în Ardeal? Cum arată drumul de la Galați, la Cluj, cu oprire în București?
Am urât Clujul din tot sufletul. Pentru mine a fost orașul ratării. Cine nu intră la București, se duce la Cluj. Mi-a trecut greu, m-am adaptat greu, mă enerva calmul și lentoarea. Mergeam foarte des înapoi la București; la Galați din ce în ce mai rar. Dar când am început să mă împrietenesc cu Clujul, nu m-am mai oprit. Am adorat tot ce ține de Cluj și pentru mine a fost, în final, formarea mea.
Am intrat în toate grupurile posibile, de la anarhiști și bicicliști, la poeți bețivi. Am făcut parte din tot felul de mișcări, Occupy UBB, Salvați Roșia Montană. M-am implicat în Reactor, în Fabrica de Pensule, am avut și o asociație, Reciproca, făceam festivaluri, voluntariate, proiecte și am legat relații de tot felul, și din nou, prieteni de vis. Clujul a însemnat vreo 8 ani BOMBĂ!
Care au fost influențele și inspirațiile tale majore în cariera ta de regizor?
- Dabija, Gianina, Afrim, Purcărete, Frunză, Cristi Popescu, Mihalcea;
- Gabriela Carrizo, Ivana Müller, Ariane Mnouchkine;
- Miruna Runcan, Laura Pavel, Cristian Rusu;
- Cubismul, expresionismul, minimalismul, arta conceptuală;
- Fabrica de Pensule, Reactor, Teatru Național Cluj, FITS;
- Familia (inspirație continuă)
Leta Popescu: „Să fii tânăr e o confruntare în sine. Să fii tânără femeie e a două confruntare”
Care sunt cele mai mari provocări cu care te-ai confruntat în cariera ta de regizor și cum le-ai depășit?
Să fii tânăr e o confruntare în sine. Să fii tânără femeie e a doua confruntare. Acum însă nu mai văd obstacole. E o epocă în care devii penibil dacă ești misogin, așa că mediile în care lucrez devin din ce în ce mai decente. Iar ce apreciază lumea în general e profesionalismul, nu sexul, nu genul, nu vârsta. Când vrei doar să-ți practici meseria și asta faci toată ziua, scapi de cârcoteli și confruntări.
Cu ce mă confrunt acum? O dată cu oameni are nu-și fac treaba, încă îmi sare țandăra la impostori, puturoși și ignoranți. Și o dată, și poate cea mai importantă, cu mine însămi, cu propriile căutări, cu senzația că sunt mediocră, cu lupta împotriva acestei senzații care vine, poate dintr-un adevăr. Cum mi-a zis o dată cineva, „gândesc prea sportiv și prea numai despre mine”. Cu asta mă lupt.
Ce îți dorești de la actorii cu care lucrezi?
Să mă iubească. Glumesc. Dar nu în totalitate. Îmi doresc să-și facă meseria, „să ardă fără rest” ca să parafrazez titlul unui volum cu interviuri cu actori excelenți. Și să ne întâlnim în meșteșug și curiozități. Și să mă iubească, totuși.
Dar de la spectatori?
Oh, nu știu. Spectatorii sunt spectatori și sunt de tot felul și au tot dreptul să fie oricum. Dar minunat ar fi să vină la teatru doar de plăcere. Ai putea întreba „dar cine nu vine de plăcere?”. Ei bine, am în minte două cucoane de la un spectacol pe care l-am văzut recent. Erau două cucoane care s-au țâțâit și au comentat și și-au dat ochii peste cap de când a început spectacolul. Au venit hotărâte să nu le placă. Nu pot să înțeleg fenomenul, dar se pare că există. Mă marchează cucunetu’.
Cum găsești echilibrul între viața personală și profesională?
Și pentru că echilibrul meu trebui să poarte un nume, i s-a spus Bogdan Spătaru. Bogdan este soțul meu și partenerul meu de creație din ultima perioadă. E scenograf, e minimalist, gândește ludic și conceptual, gătește foarte bine, meșteșugărește toată ziua câte ceva, mă ia în brațe la fiecare criză. Este Spătaru’ meu. Viața noastră e atât de simplă încât mă mir că există așa ceva.
Ce face Leta Popescu atunci când nu lucrează la un spectacol?
Adică când? Glumesc. Când am pauze scriu la doctorat sau la următorul proiect. Mi-ar fi plăcut să spun că citesc, dar din păcate asta apuc să fac printre picături, sau mai mult vara, când stau pe terasă. Citesc, dar tot pentru documentarea la spectacole și asta mă enervează. În rest dresez câinele, plantez flori, fac curat, mă văd cu oameni și mă rog la Dumnezeu să-mi iasă pătrunjelul. Azi am pus lavandă.
Leta Popescu despre viitor: „Să montez spectacole care să-mi producă și mie plăcere și altora”
Care este cel mai recent spectacol de teatru care te-a impresionat, care te-a marcat?
Tinerii barbari, din 2022, de la Teatrul Maghiar din Cluj, regia Vidnyánszky Attila jr. pe un scenariu inspirat din viața compozitorilor maghiari Béla Bartók și Zoltán Kodály, pe baza unui text de Miklós Vecsei H. și a improvizațiilor echipei de creație.
Dacă ai putea alege 3 actori cu care să lucrezi, de oriunde și oricând, care ar fi aceia și pentru ce spectacol/e i-ai alege?
Nu pot să nominalizez. Pe de o parte pentru că aș jigni prin omisiune, și pe de altă parte pentru că dacă mă gândesc bine, am o listă uriașă. Sunt extrem de mulți actori buni în România. Peste tot, și la Craiova, și la București, și la Arad, și la Galați și la Cluj. Îți spun câteva nume când vii la Cassandra, vrei?
Leta, ce spectacole create de tine se joacă acum? Pe ce scene te găsim?
În București la Teatrelli și la Apollo 111. În Cluj la Reactor și la Teatrul Național. La Galați mă găsiți binișor, la Sibiu mai sunt un pic, și la Arad, tot un pic. Se joacă spectacolele din cadrul proiectului de teatru popular la care lucrez de ceva vreme: Scorpia neîmblânzită, Oameni pe care nu-i mai iubești, Vrabia. Se joacă și lucrurile mai dubioase cum e Dual – performance despre prietenie, sau Dă-te din soare, sau Ora în care nu știam nimic unii de alții; se joacă și spectacolele mele simple și ok: (IN)CORECT, Bujor și Cassandra.
Și ce planuri ai pentru viitor?
Să montez spectacole care să-mi producă și mie plăcere și altora. Fie ea plăcere elitistă, fie ea plăcere populară, bucurie să fie.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
