Dirijorul Ion Marin: „Prin muzică e foarte greu să-i spui cuiva dă-te mai încolo că ai sindrom Down!”

Dirijorul Ion Marin, muzician de talie internaţională, fiul lui Marin Constantin, fondatorul corului Madrigal, a plecat de peste 30 de ani din România cu gândul că nu se va mai întoarce niciodată. Comunismul părea că va dura 1.000 de ani, cum spune chiar domnia sa în interviul pe care mi l-a acordat în sala de repetiţie a corului Madrigal. Nu numai că se întoarce mereu aici, dar a şi creat cel mai modern program de integrare şi de luptă împotriva discriminării în rândul copiilor, Cantus Mundi. A pus laolaltă copii săraci, bogaţi, sănătoşi sau cu handicap, din etnii sau minorităţi şi i-a pus să cânte. Şi în muzică toţi s-au unit şi au uitat de diferenţe. Nu le-au mai văzut şi nici nu au mai contat, pentru că muzica a devenit preocuparea lor comună. Cantus Mundi nu este un program de educaţie muzicală, ci de educaţie civică! Aşa au rezultat 576 de coruri în 4 ani, în programul în care azi sunt peste 15.500 de copii care cântă împreună deşi sunt atât de diferiţi! Acum, Ion Marin vrea să-l implementeze şi în diaspora românească, cea care are mari probleme de integrare, iar Germania doreşte să importe modelul, fiindcă ar ajuta, spun nemţii, la integrarea copiilor refugiaţilor şi a imigranţilor cu copiii germani. De asemenea, Ion Marin vrea să dezvolte şi programul Simfonia Mundi, care să se bazeze pe instrumente, şi nu pe voce. 

Nu cred că publicul din România vă cunoaşte foarte bine. M-am documentat şi numele dvs. nu apare în prea multe locuri…

Poate pentru că sunt plecat de 31 de ani din România? Dar să ştiţi că eu nu sunt un exilat, eu sunt un emigrant. În momentul în care am luat hotărârea să plec din România, comunismul arăta ca Reich-ul german, era ceva ce avea să dureze 1.000 de ani! Decizia de a pleca îngloba şi acceptarea faptului că nu mă voi mai întoarce niciodată! Când operezi alegerea şi tai podul din spate, este o hotărâre importantă, lasă urme…

Dar nu numai că v-aţi întors, ci aţi şi creat un lucru extraordinar. Aici, în România!

Sigur că îmi face plăcere că aici se întâmplă şi lucruri bune, sigur că m-am întors ca să fac programul Cantus Mundi şi acum Simfonia Mundi, dar le fac impersonal, nu-mi place să spun că am făcut pentru că România, pentru că sunt român etc.… Eu cred că ar trebui să folosim „România” aşa cum folosim „Etiopia” sau „Statele Unite ale Americii”, e doar o mulţime cu care operăm ca să localizăm geografic, istoric un context, dar ea nu există, de fapt. E o confuzie enormă! România nu e fata aia brunetă cu ie pictată de Rosenthal, pentru că, dacă gândim aşa, ajungem să credem că e zâna zânelor sau că e ceva ca o cupolă care ne cuprinde pe toţi. Dar şi dacă ar fi aşa, lumea nu face decât să se pună la dispoziţia acestei „cupole” şi aşteaptă că această noţiune să facă ceva pentru ei, ceea ce nu e adevărat! Nu se întâmplă! Oamenii cred că dacă strigă în gura mare cât de mândri sunt că sunt români, lucrul acesta va crea un schimb de energie. Şi nu e aşa! Se începe exact pe dos, cum spune Lao Tzu: „Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine”.

Mândria asta de a fi români… Aţi mai văzut asemenea mândrii? Mândria de a fi ceh sau slovac, sau elveţian?

Nu… există oameni care au, în sensul bun al cuvântului, orgoliul unei apartenenţe, dar e altceva, pentru că ea este pe măsura aşteptărilor, nu compensează ceva care merge prost! Mândria noastră asta face: compensează ce nu merge bine, dar în fond, nu aduce nimic! „Sunt mândru că sunt român”- nu poate să ţină nici de cald, nici de foame! Singura formă de a lua contact cu existenţa, este acţiunea.

Ce v-a determinat să creaţi un program Cantus Mundi care aduce împreună copii loviţi de soartă? Sunteţi dirijor, dirijorii nu fac gesturi sociale!

Au existat câteva elemente care m-au dus la crearea programului Cantus Mundi şi Simfonia Mundi. La început, de fapt primii 4 ani, am finanţat acest program din banii proprii, până când a devenit instituţionalizat printr-o hotărâre de guvern. Prietenii mei din muzică, din teatru, din pictură se uitau la mine ca la o specie de Don Quijote, dar existau câteva motive pentru care am făcut toate astea. Mai întâi, după dispariţia tatălui meu, Madrigalului avea nevoie să-i fie garantată continuitatea, care nu era deloc subînţeleasă. Erau în aer. Rămăseseră 14 membri plătiţi care lucrau în subsolul Conservatorului sub egida Ministerului Educaţiei. Nu puteau să angajeze membri noi. Corul era, deci, destinat să dispară. Şi mi-am dat seama că România nu are instituţii muzicale de un asemenea nivel ca să-şi poată permite să facă chestia asta. Aşa că Madrigalul a trebuit să fie reinventat. Şi am ales calea întoarcerii sale în societate, în viaţa socială. Corul a intrat sub egida Ministerului Culturii şi tot ce spun eu aici care sună a normalitate, a fost obţinut foarte greu, prin multe întâlniri şi discuţii cu autorităţile! Straniu, pentru că era o evidenţă! Crearea titulaturii complete Madrigal-Marin Constantin era un lucru foarte important, pentru că de multe ori o instituţie creată de cineva, de care este profund legată, când fondatorul dispare, instituţia poate să intre în criză şi poate să nu mai aibă continuitate…

Criza unui brand…

Asta cu brandul, în România este supraevaluată.

Credeţi?

Da, absolut. E un termen prost înţeles. Un brand devine un brand când există cerere, el nu există în sine. Brâncuşi este un brand pentru că – atât la MoMA unde sunt 7 sculpturi, cât şi la Metropolitan Museum sau Centre Pompidou – o lume întreagă vine să vadă operele lui, considerând-l cel mai mare sculptor al secolului 20. Ceea ce şi este!

Şi pentru Madrigal nu exista cerere?!

După dispariţia tatălui meu, Madrigalul ajunsese să aibă 3 concerte pe an. Cineva trebuia să orienteze destinul corului.

Şi ce este proiectul Cantus Mundi?

Este un proiect care a avut şi el nevoie de timp ca să fie înţeles, pentru că prima reacţie a fost: e Cântarea României!? Cantus Mundi nu este un proiect de educaţie muzicală, ci de educaţie civică, de educaţie de nondiscriminare, de educaţie aspiraţională şi, mai ales, un mare proiect de comunicare. Limbajul ales este cel al muzicii, care are o latură concretă, emoţională, şi o latură abstractă. E foarte greu prin muzică să-i spui cuiva „dă-te mai încolo că ai sindrom Down” sau că „tu nu eşti nici măcar încălţat, iar eu am ultimul model de iPhone în buzunar”. Asta prin muzică nu se poate întâmpla. Mai mult decât atât, din cauza handicapurilor economice, din cauza tehnologiei, activitatea de grup e ceva ce dispare încet-încet, ceea ce duce la faptul că existenţa celuilalt devine o abstracţie. Ori tu ai nevoie să fii în contact cu un celălalt în carne şi oase!

Cantus Mundi şi Simfonia Mundi sunt reţele de socializare în realitate. Nu cu o parolă, nu cu un like… Like-ul se trăieşte cu inima stând de mână cu copii. Iar limbajul muzicii e ideal pentru asta.

Ce transmiteţi copiilor prin Cantus Mundi?

Le transmitem celor cu handicap de orice fel – de la cel fizic la cel geografic (pentru că un copil din fundul Moldovei care face 10 km până la şcoală suferă de un handicap geografic!) – că sunt vizibili, că şansele lor există, că destinul nu le-a închis uşa în nas, că nu sunt singuri şi că există alţii la fel ca ei, doar puţin mai ajutaţi de soartă. Vă dau un exemplu simplu: am început cu o grupă de copii cu sindrom Down la Sf. Gheorghe. Ei nu puteau cânta efectiv, dar le-am cumpărat mici instrumente cu care puteau acompania alţi copii care cântau. Dacă îi întrebam, răspundeau cu greu, e drept, că ei cântă în cor! În momentul în care i-am pus în contact cu un alt cor, frica celui „normal” faţă  de cel cu handicap fizic a dispărut pentru că aveau cu toţii o activitate care era orientată spre altceva! Şi aceasta este nondiscriminarea. În momentul în care am dus copiii de la Şcoala Europeană, care erau copii înstăriţi, la niciun kilometru distanţă, la o şcoală din Colentina, n-au mai apucat să se uite de sus în jos la ei, pentru că făceau acelaşi lucru: cântau la fel! Diferenţa, dacă te uitai la ei era mare, dar ei nu se mai vedeau! Invers, cei dintr-o şcoală modestă veniţi într-o structură impresionantă, primeau, printre altele, şi ideea că fac acelaşi lucru, deşi ei nu au o şcoală aşa de frumoasă, şi că, dacă vor învăţa mai mult, pot ajunge la „mai bine”, dar mai întâi trebuiau să vadă ce e acest „mai bine”!

Copiii colaborează mai uşor?

Copiii încă visează. Şi trebuie să le facilitezi trezirea. Nu ai voie să-i pui limite unui copil. Nu există ceva mai trist pentru el. Trebui să încerci – într-un fel sau altul – să elimini traumele şi să-l laşi să se descopere. Asta este integrare socială, ceea ce facem noi: le dăm posibilitatea să-şi inventeze identitatea. Toţi oamenii din lume au două deziderate: să fie fericiţi şi să nu sufere. Nu e acelaşi lucru… Suferinţa este ceva ce nimeni nu vrea, fericirea este ceva ce toată lumea vrea.

De ce sunteţi aşa de preocupat de acest domeniu al integrării sociale, al nondiscriminării, de ce faceţi ceva pentru ceilalţi?

Pentru că în lume scade conştiinţa faptului că viaţa este un dar. Eu, prin muzică, nu uit asta şi încerc să transmit mai departe. Şi, cum spunea Tagore, eşti numai ceea ce faci pentru ceilalţi. Acesta este rostul artei, eu aşa fac muzică…

Şi publicul simte? Ştiu că dirijaţi şi la Scala, de pildă, unde este un public foarte pretenţios…

Din punctul meu de vedere nu există nicio diferenţă între cei care creează sunete şi cei care le ascultă! Într-o seară publicul poate simţi într-un anume fel o operă, aşa cum în altă seară aceeaşi operă o pot simţi în alt fel! Eu nu fac o cofetărie, să spun că prăjiturile mele sunt la fel în fiecare zi. Publicul devine participant la actul artistic. Eu îi ofer o emoţie adevărată la care el poate adera sau nu!

Muzica vine, mai nou, în stradă, în spaţii neconvenţionale, în săli de cinema prin transmisii directe de operă… S-a schimbat ceva în managementul cultural…

Populismul politic şi folosirea statisticii într-o manieră cel puţin jenantă au dus la modele de manipulare de genul: opera este pentru elite, 2% din tineri ascultă jazz, 3% dintre tinerii unei ţări au citit „Război şi Pace” etc. Şi asta este o statistică inutilă, funcţionează doar într-o campanie electorală!

De ce este inutilă?

Pentru că totdeauna în istoria omenirii, cei care citesc cărţi, merg la muzee, ascultă operă, fac parte dintr-o pătură foarte subţire! Rostul culturii este să fie un loc de ajuns, nu să fie un preaplin care trebuie să curgă peste capetele tuturor! Vă dau un exemplu: dacă veţi merge cu cineva care nu e educat şi nu are nici măcar dorinţa de a se lăsa educat să vadă o expoziţie de Jackson Pollock o să spună fraza celebră, pe care am auzit-o cu toţii: „asta şi băiatul meu de 3 ani poate să o facă!” Nu merge! Revenind la operă, dacă cineva nu a auzit în viaţa lui o operă de Wagner, nu e obligaţia instituţiei operei să facă educaţie. Dar educaţia nu înseamnă educaţie muzicală, ci… doar educaţie! Problema este că educaţia depinde de politică, iar politicienii nu au niciun interes să facă ceva în sensul acesta.

Unde vreţi să ajungeţi cu Cantus Mundi şi cu Simfonia Mundi?

Sky is the limit! Vreau să ajung la eliberarea de şabloane a limbajului operat în comunicarea dintre fiinţele umane. Poate că vom avea în curând un program de Cantus Mundi pentru persoanele în vârstă! Singurătatea lor este imensă!

Ce se întâmplă cu oamenii când cântă împreună într-un cor?

Învaţă să respire împreună, să meargă împreună, să nu se depăşească, să nu intre în competiţie, să stea împreună unul lângă altul. Astea sunt lucruri foarte importante…

Probabil că veţi exporta şi acest model…

Mă interesează foarte mult imaginea României.

O ţară pe care aţi părăsit-o cu gândul că nu o veţi mai vedea niciodată.

O ţară pe care nu o simt niciodată în spatele meu, susţinându-mă! De fapt, România are mai multă nevoie de mine, decât am eu de România.