fbpx

Căutare

Share this article

Dragoș Cantea este pianist format în Iași care simte că s-a desăvârșit, după ce a înțeles că lumea nu se năruie dacă va rata un recital, în Norvegia. Acum deține o companie de producție muzicală acolo, susține concerte, predă și, cu convingerea că artiștii un trebuie să aibă granițe, a revenit în România pentru Festivalul Classix, care s-a desfășurat pentru patru zile la Iași, în condiții de criză sanitară și cu un succes nebănuit.

Iată povestea unui pianist curajos.

De ce muzica a fost o opțiune de viață și de carieră pentru dumneavoastră?

Dragoș Cantea: Pentru că mi-a oferit dinamismul de care poate nu eram neapărat  conștient că îl căutam.

Dar ce bine v-ar fi oferit dinamism un snowboard sau o bicicletă!

Dragoș Cantea: Tocmai. (râde) Acesta este motivul pentru care uneori spun că muzica m-a ales pe mine.

Eu am crescut cu Bugs Bunny și cu Tom&Jerry. Și chiar de atunci îmi doream să fiu la fel de elegant ca Bugs Bunny, astfel încât am venit într-o zi acasă și le-am spus mamei și bunicilor că vreau un pian, la care să învăț a cânta. Iar ei, desi aveam doar 7 ani, m-au luat în serios și au făcut niște sacrificii colosale pentru a cumpăra o pianină, pe care o am și acum în apartament.

Mai departe, lucururile au evoluat foarte fericit pentru mine, cu suișuri și coborîșuri, dar acolo a fost declicul. Din Cartoon Network și Bugs Bunny.

Care erau modelele dvs?

Dragoș Cantea: Modelele? Eram, în vremea aceea, târât la Filarmonica din Iași, de mâna mamei și eram foarte inspirat de un anumit cvartet, Voces, foarte cunoscut și în București. Membrii lui fondatori, Bujor și Dan Prelipcean și Constantin Stanciu, sunt și soliști de stat, adică lucrează și în Orchestra Radiodifuziunii Române și cu ei pe scenă am crescut.

Între timp, destinul a făcut ca domnul Dan Prelipcean să se lege mai strâns și dânsul să devină coordonatorul lucrării mele de doctorat. Dincolo de asta, ei au reprezentat o mare influență artistică asupra mea.

Nu mai spun de dirijori absolut carismatici, precum Misha Katz, care a urcat și pe scenele din București.

Dragoș Cantea, pianist și producător muzical în Norvegia, școlit la Iași

Dar băieții de la bloc, prietenii, colegii, ei ce modele aveau și ce modele vă erau?

Dragoș Cantea: Aș zice că Iașiul este un oraș destul de cultural și tot timpul am avut prieteni interesați de ce făceam eu, eram prietenul care le dădea lecții de pian și muzică, dar erau foarte interesați de ce făceam eu și cumva îmi câștigasem notorietatea de artist în grupul nostru de prieteni.

Ce munceau părinții, familia?

Dragoș Cantea: Niciunul artist. Mama era economistă, bunicul a muncit în armată, bunica a fost asistentă medicală. Cred că toată tevatura asta a fost și ambiția lor de a avea un artist în familie.

Dincolo de asta, cred că este absolut esențială dedicarea părinților, ei să fie alături de tine și să te sprijine, iar în al doilea rând contează dragostea și respectul față de profesor, pe care eu vreau să cred că l-am avut.

Cum ați reușit să integrați această pasiune greu de gestionat pentru un copil, pe urmă pentru un adolescent sau un tânăr?

Dragoș Cantea: Pentru un adolescent este absolut oribil. (râde) Pentru un tânăr aș zice că măcar nu eram direct responsabil de cum îmi organizam timpul, adică erau bunica și mama care făceau asta, deci aveam, practic, doi agenți.

Iar pentru că vorbeam de suișuri și coborîșuri, adolescența a fost cel mai mare coborîș în muzică, fiindcă descoperisem jocurile pe calculator, ieșitul în oraș. Viața socială de care nu prea mă puteam lipsi. Iar pianul nu a mai fost o prioritate.

Dar, în perioada liceului, am început să merg de unul singur la Filarmonică și am descoperit orchestra și repertoriul simfonic, iar acela a fost un declic pentru mine, care m-a îndemnat să continuu muzica din propriul interes.

Am descoperit astfel că în pian eu pot reproduce sonoritățile orchestrei. Pianul are un spectru dinamic atât de larg încât în registrul acut pot regăsi flautul, în registrul mediu pot găsi violoncelul, apoi contrabașii, astfel încât am o întreagă orchestră la dispoziție, iar eu, pianist fiind, eram propriul meu dirijor. Iar asta a fost o revelație pentru mine.

Cum ați evoluat și o dată cu asta modelele pe care vi le-ați luat?

Dragoș Cantea: Cred că am evoluat spre o mare rușine, la un moment dat. În vremea aceea când aveam alte priorități mi-era rușine să merg la orele de pian. Plecam plângând de la orele de pian pentru că simțeam că dezamăgesc atât profesorul, cât și pe-ai mei, fiindcă ei nu mă întrebau despre teza la matematică sau la română, ci mă întrebau cum a fost la ora de pian. Acele 4 ore dintr-o săptămână contau cel mai mult. Mințeam uneori, ei aflau, fiindcă evident că întrebau și profesorul, iar asta se transforma în rușine.

Astfel am început să îmi asum că trebuie să fac ceva mai mult, iar când a apărut și dragostea pentru muzica simfonică, lucrurile au venit mult mai ușor.

Aș zice că în acea perioadă mi-a trebuit ceva în care să mă pierd, iar pentru mine a fost muzica simfonică.

Apoi am intrat la Conservator, ceea ce nu a fost deloc ușor, mai ales că veneam cu niște titluri olimpice în spate, dar la admitere am luat nota 7.00. Iar ce este fabulos aici este faptul că înțelegem astfel cam care era nivelul acum 9 ani, când competiția era mult mai acerbă decât acum.

Dar totul este în schimbare în industria creativă, deci și în muzica clasică. Nimeni nu poate anticipa către ce ne îndreptăm, dar eu cred cu tărie că așa cum suntem noi, cu aptitudinile pe care le avem, să vrem să fim din ce în ce mai buni în ce facem, fie că e vorba de muzică pop, folclorică sau simfonică. Dar simt că această disciplină începe să se piardă, iar asta nu cred că ne este favorabil.

Anii de licență de la Iași mi-au educat această disciplină. Mai apoi, studiile masterale și plecarea în Norvegia a însemnat să-mi deschid aripile și, foarte important, să-mi permit șansa de a eșua.

Am plecat într-un loc unde nu cunoșteam pe nimeni, iar acolo nimeni nu mă știa, spre deosebire de România, unde deja aveam un renume. Acolo nu mă știa nimeni, astfel încât puteam să-mi construiesc nebuniile și proiectele mele, să studiez muzica pe care voiam să o fac. Așa au apărut ambiții noi.

Dragoș Cantea, pianist și producător muzical în Norvegia

Ce ați găsit acolo?

Dragoș Cantea: Aș zice că am plecat de la mentalitatea de aici, a lui „nu se poate” și am ajuns la una a lui „nu știm dacă se poate, dar încercăm și vedem!”.

Tratamentul cu care eram obișnuit aici, era total diferit acolo. Nu neapărat că oamenii săreau să mă ajute, dar dacă ceva nu se putea face primeam un argument puternic pentru asta, poate chiar după ce cineva încerca să vadă dacă cumva se poate.

Or, la noi, chiar și în București, dacă un pianist vrea să ia ore de contrabas, de pildă, probabil că ar trebui să dea admitere din nou, să se înscrie la o dublă specializare. Dar să ia niște ore de contrabas pur și simplu pentru a înțelege ce îl interesează, sunt convins că nu s-ar putea. În Norvegia nu ar fi nicio problemă.

Cum v-a schimbat această experiență?

Dragoș Cantea: Am avut un masterclass în Southampton și am discutat despre noțiunea de failure. Toată lumea mă privea ciudat, de parcă aduceam la iveală o informație tabu.

Chiar și în Norvegia, mai cu seamă în societățile vestice, noțiunea pare interzisă, nu ai voie să o introduci în vocabular. Pentru mine, Norvegia asta a însemnat: să îmi dau voie să eșuez, pentru a-mi da seama dacă acesta era drumul pe care voiam să-l urmez sau care sunt riscurile. Și am putut trece de la frica de scenă, care era foarte prezentă la mine, până la entuziasmul de a avea încă un concert, și încă unul. Asta a însemnat Norvegia pentru mine, m-a făcut să mă simt mult mai liber, să mă concentrez asupra muzicii, a trăirilor pe care eu vreau să le transmit și nu asupra modului în care eu ajung să fiu perceput de oameni.

Dragoș Cantea, pianist și producător muzical în Norvegia

Totuși, unde este legătura cu eșecul?

Dragoș Cantea: Mie nu-mi păsa dacă eșuam în Norvegia. Dacă aș fi avut un recital ratat în România, ceea ce i se poate întâmpla oricui, ar fi fost dezastruos. Acolo nu am simțit această presiune, că trebuie să iasă bine. Știam că trebuie să mă pregătesc, iar recitalul va ieși cumva.

 De ce v-ați întors în România?

Dragoș Cantea: Am venit acum în România pentru Festivalul Classix, dar nu voi rămâne aici. Am propria mea companie în Norvegia, cu care reușesc să concertez, să creez producții artistice pentru companii private sau pentru instituții de stat din Norvegia, predau pian acolo, dar nu știu dacă Scandinavia este locul unde m-aș putea stabili pentru toată viața și sunt puternic convins că artiștii nu trebuie să aibă granițe.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO