Căutare

Share this article

Pandemia de coronavirus scoate la suprafață poveşti care mai de care mai impresionante. Sunt oameni care se sting, sunt alţii care se nasc. Indiferent de legi, de ordonanţe militare, de izolare, carantină şi de lipsuri, la un anumit nivel viaţa merge la fel ca şi până acum. La nivel personal, lucrurile decurg altfel decât şi-ar fi imaginat poate oamenii acum un an, poate chiar acum o lună. Este şi povestea lui Abdullah Celik, un cetăţean turc care s-a îndrăgostit de România acum mai bine de 18 ani şi de atunci viaţa lui s-a împărţit între ţara natală şi ţara unde şi-a găsit dragostea.

Deşi a fost fascinat de Bucureşti, acum un an şi jumătate a decis că viaţa lui ar fi mai frumoasă la Constanţa. Poate şi pentru că viaţa este mai frumoasă când eşti îndrăgostit, iar el aici a găsit şi dragostea. A deschis o afacere în oraşul de la malul mării, lucrurile mergeau tot mai bine şi pe plan profesional şi pe plan personal, iar între timp a venit şi vestea că fiul lui avea să vină pe lume în primăvara lui 2020. Nu avea să ştie că în loc să-l ia în braţe şi să-l sărute atunci când se năştea, avea să-şi petreacă primele săptămâni din viaţa de tată trecând prin filtre de poliţie care îi interziceau accesul şi apoi în carantină.

Spune-mi, te rog, ce-ai căutat să pleci din ţară când iubita ta stătea să nască şi lumea stă sub semnul pandemiei de coronavirus?

N-am avut ce să fac, a trebuit să plec. Vezi şi tu că lucrurile au luat-o razna, economia se duce în cap, aşa că a trebuit să mă duc până în Turcia, să rezolv nişte lucruri, să mă asigur că vom avea ce mânca şi peste 6 luni. Nu mi-am imaginat că o să explodeze cazurile de coronavirus în asemenea mod şi că nu voi mai avea avion către casă, către iubita şi copilul meu.

De-aia am şi întârziat, pentru că am stat să aranjez nişte transporturi. Lucrurile se mişcă extrem de greu acum. Totul se face mult mai greu şi mult mai scump. Şi între timp iubita mea a născut. Luni, pe 30 martie, s-a născut băieţelul meu, Noah Andrei.

Ce-ai făcut când ai aflat că a venit pe lume?

Am încercat să grăbesc totul cât am putut, dar între timp s-au oprit zborurile între România şi Turcia şi s-au închis şi oraşele. Ce era să fac? M-am urcat într-o maşină cu alţi 3 prieteni, toţi români şi am pornit la drum. Doar că Istanbulul şi alte 4 oraşe până la graniţă erau deja închise. Nimeni nu intra, nimeni nu ieşea. La ieşire din oraş ne-a oprit poliţia. Pentru prietenii mei români s-a vorbit la Ambasadă şi au primit până la urmă acceptul să treacă, să se întoarcă acasă. Pentru mine, deşi am drept de rezidenţă, nu s-a putut face asta.

Aşa că nu am avut de ales şi m-am rugat de poliţiştii de acolo să mă lase să trec. Le-am arătat poze cu băieţelul meu, cu iubita, le-am explicat că abia a născut şi că au nevoie de mine. Până la urmă li s-a făcut milă de mine şi m-au lăsat să trec. Dar nu ştiam dacă o să mai am acelaşi noroc şi în următoarele oraşe. Am mers numai pe drumuri de munte, prin sate ocolite. Vreo 150 de kilometri n-am văzut asfalt ca să putem ajunge toţi la graniţă. Când am ajuns acolo se uitau poliţiştii la noi de parcă eram extratereştri. Nu înţelegeau cum am reuşit să ajungem la ei. Am lăsat maşina acolo pentru că nu aveam voie să trecem cu ea şi am luat-o pe jos, ca să ajungem în Bulgaria. După ce am trecut vama am chemat un taxi să ne ducă în Vama Veche. S-a uitat şoferul ăla la noi ca la nişte ciudaţi, dar a înţeles că suntem disperaţi.

Cred că aţi plătit o grămadă de bani pentru asta.

Am plătit, am plătit mult. Dar nu aveam altă soluţie. Trebuia să ajungem acasă, în România.

Când am ajuns la vamă, în Vama Veche, alt şoc pentru oamenii de acolo. Eram singurii oameni care trecuseră în ziua aia prin vama aia. Nu înţelegeau ce-i cu noi pe acolo. Au chemat echipajele, să ne ducă în carantină, dar până au ajuns maşinile ne-au dat şi o cafea caldă. Ne-au văzut în ce hal eram de obosiţi. O băutură caldă era atunci cel mai sfânt cadou pentru noi.

Şi după asta ce-aţi făcut? Unde v-aţi dus?

A venit o maşină de la Smurd cu o alta maşină de poliţie antemergător şi ne-au dus direct la Hotel Flora, în Mamaia. Am ajuns acolo seara, trebuia să intrăm în carantina, da? Ne-au ţinut toată noaptea şi jumătate din următoarea zi într-o cameră de conferinţe, cu alţi oameni. Au zis că nu au camere. Am dormit fiecare pe unde a putut, pe un scaun, pe o canapea, pe jos. Eu am dormit cu capul pe rucsac.

Cică să păstrăm distanţarea socială, să ne izolăm, să respectăm regulile. Şi ei ne-au ţinut atâta vreme unii lângă alţii, fără să ştie dacă e vreunul bolnav. Abia după prânz ne-au trimis în camere. Ne-au avertizat că dacă punem piciorul afară ne dublează timpul de petrecut în carantină. Păi, bine, şi până acum, cât timp am stat toţi, în aceeaşi cameră, asta n-a mai fost o problemă pentru voi? Aici mi se pare că nu se mai leagă lucrurile.

Eu am venit cu rucsacul plin cu mănuşi şi măşti, ca să am pentru protecţie. Le-am mai dat şi unora dintre băieţii ăia de la Jandarmerie. Îmi ziceau că pe ale lor trebuie să le spele, că nu au altele. Păi, aşa se fac lucrurile? Aşa protejezi tu oamenii?

Cum te simţi acum, când ştii că eşti aproape de fiul tău, dar nu poţi ajunge la el?

Sunt furios. A dat virusul ăsta totul peste cap. În loc să-mi ţin copilul în braţe, stau închis într-un hotel, la câţiva kilometri de casă. Nu pot nici să-mi ajut iubita, nici să-mi văd copilul.

Dar tot e bine că ai reuşit să ajungi în ţară. Dacă ai fi rămas în Turcia?

Nici nu vreau să mă gândesc. Aşa e. Măcar stau aici 2 săptămâni şi după aia mă duc acasă, la ei.

Ce-ai simţit când ai văzut pozele cu el?

E incredibil. E iubitul meu. M-am îndrăgostit pe loc de el. A naibii pandemie, nu ne lasă să ne bucurăm de viaţă. A dat totul peste cap. Abia aştept să scap din carantina asta şi să ajung să îl strâng în braţe.

Iubita ta cum se descurcă?

Are noroc cu o prietenă care i-a fost alături în timpul ăsta şi care stă cu ea şi acum. O ajută ea cu tot, dar îţi dai seama că oricum îi este greu. Tatăl copilului ei e la câţiva kilometri distanţă, dar n-are voie să vină la ei. Ştii şi tu că femeile sunt mai sentimentale după ce nasc, au nevoie de sprijin. Şi tot ce pot face eu acum este să vorbesc cu ea la telefon şi să mă uit la poze cu Noah, nimic mai mult.

Ştiu că era nevoie să stau în izolare ca să îi protejez, dar nu mă aşteptam ca până să intru în carantină să petrec o noapte în aceeaşi cameră cu alţii ca mine, veniţi şi ei de prin alte ţări, fără nicio măsură de protecţie.

Sper doar ca totul să fie bine, să treacă timpul ăsta mai repede şi să ajung la ei, aşa cum mi-am dorit de la bun început.

De ce ai avea nevoie acum? Cum e în carantină? Îţi lipseşte ceva?

Nu pot să mă plâng. Camera e OK, e curată, mâncarea e adusă de un angajat de aici. Azi a venit o doamnă la uşă cu ea, avea mănuşi, avea mască, tot ce trebuie. Nu am motive să mă plâng la acest capitol. Ţi-am zis, problema a fost noaptea în care am stat toţi în aceeaşi cameră, fără nicio posibilitate de izolare, de protecţie, nu mai zic de odihnă. Acum nu pot decât să stau şi să aştept să treacă timpul, să mă duc la iubita şi la copilul meu.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO