Mărturia unei eroine din inima focarului de la Suceava. Carmen Jitaru, asistent medical voluntar: ,,Mama, nu contează nimic, doar inima, sufletul, iubirea” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Carmen Lucia Jitaru are 28 de ani și muncește 12 ore pe zi ca voluntar – asistentă medicală la Spitalul Județean Suceava. Exact în locul despre care lumea vorbește ca despre Lombardia României.

A lăsat acasă, în Rădăuți, un soț, doi copii, o bunică de peste 80 de ani și un tată de peste 60 de ani, iar săptămâna trecută, în momentul în care reporterii transmiteau dezastrul din spitalul sucevean, Carmen a primit un telefon care-i transmitea că este nevoie de ea.
A vorbit cu familia, și-a luat binecuvântarea de la duhovnic, l-a sunat pe Ștefan Mandachi, s-a asigurat că va avea cazare la Suceava și a plecat cu gândul că nu se va mai întoarce acasă până nu se termină pandemia.

A găsit un spital răvășit, o secție în degringoladă, cu pacienți speriați, angajați testați pozitiv la COVID-19 și cu o mână de specialiști rămași la muncă.

A făcut de toate: a spălat vasele, a aranjat actele, a dat apă tuturor pacienților, a golit pungile de urină, a plâns, a încurajat oameni, iar 12 ore nu a simțit că a făcut febră musculară.

De o săptămână încoace saloanele se aglomerează. În fiecare zi vin mai mulți, și mai mulți pacienți. Nu se externează nimeni mai devreme de 7-8 zile și cei care pleacă o fac spre secția de ATI.

Carmen nu le mai știe numele pacienților; combinezonul, casca, zgomotul aparatelor nu-i dau voie să mai audă ceva din salon. Amenințarea virusului paralizează pe toată lumea.

Nu se sperie de boală, se gândește că a avut-o deja, chiar în februarie, când o gripă bizară a pus-o la pat și a făcut-o să simtă cum i se dezintegrează oasele din cauza tusei.

Carmen se teme însă că toată munca celor care au rămas să lupte cu boala este în zadar. Că cei de acasă nu vor sta izolați, iar boala va ajunge inevitabil la cineva în vârstă, iar acesta va ajunge la spital. Și, oricât și-ar dori să ajute, dacă salonul lung al secției unde lucrează doar ea și încă o asistentă medicală se va aglomera cu pacienți, nu va putea face nimic pentru ei.

Ieri dimineață, când a parcat mașina neregulamentar, a lăsat un bilet în ușă pe care a scris atât: „voluntar spital COVID-19”. Și s-a gândit că îi va fi ridicat automobilul. Seara a găsit însă mașina la locul ei și un bilet în portieră: „respect”.

Este, probabil, singurul mesaj pe care vrem să îl transmitem celor care, în următoarele săptămâni, vor putea să ne salveze un om drag sau le vor putea face trecerea mai ușoară și mai demnă.

Carmen Lucia Jitaru
Carmen Lucia Jitaru, voluntar asistent medical la Spitalul Județean Suceava

Când și de ce ai devenit voluntar al Spitalului Județean Suceava?

Carmen Lucia Jitaru: În ianuarie, anul acesta, dar în februarie m-am îmbolnăvit foarte grav. O gripă foarte ciudată m-a pus la pat.

Interesant este că am avut exact simptomele pe care le auzim acum de la bolnavii pozitivi cu COVID-19: îmi curgea nasul, gâtul era inflamat, o arsură în gât, mă dureau plămânii, nu aveam gust și nici miros.

Mă durea toată zona toracică dar nu știam atunci ce am auzit acum de la medicii noștri, că trebuia slăbită tensiunea de pe plămâni, că trebuia să mă ridic, să mă pun pe o parte sau chiar pe burtă, nicidecum să stau pe spate.

Iar în tot acest timp am stat lângă bunica, lângă tata, lângă soțul și copiii mei. Toți suntem în aceeași gospodărie. De la mine au luat gripa doar tata și fratele meu. Și acum sunt bine.

Medicii cărora le povestesc acum despre simptome îmi spun că este foarte posibil să fi avut coronavirus.

Mulți o descriau ca pe o gripă mai severă.

Carmen Lucia Jitaru: Eu nu am mai avut niciodată așa ceva. Am cel puțin 10 ani de când nu am răcit deloc, dar îmi aduc aminte o gripă urâtă pe care am avut-o pe la 16 ani, când m-a ținut mama cu picioarele într-un lighean cu apă și sare, dar după care mi-am revenit destul de repede.

Însă aceste simptome: să dispară gustul și mirosul, să nu mă pot ridica din pat, să simt că mi se descompun oasele, așa ceva nu am trăit niciodată.

La fel mi-a zis și fratele meu: nu i s-a întâmplat niciodată să nu simtă gustul mâncării timp de două săptămâni. Nu simți absolut nimic: plimbi mâncarea prin gură de parcă ar fi gelatină.

Acum aștept rapoartele medicilor ca aerul, fiindcă și pe mine mă interesează orice observație despre această boală.

Când eram voluntar la ambulanță urmăream altceva. Îi întrebam pe toți pacienții în stare critică sau pe cei pe care îi transportam la îngrijire paliativă ce regretă. Știi ce am aflat? Că nu au iubit suficient și că s-au certat cu frații.

Singurul lucru la care mă gândesc acum este că în fiecare zi, în fiecare oră am toate posibilitățile din lume de a iubi.

Nu contează ce religie ești, că te naști ateu, evreu, hindus, singurul lucru care contează este dragostea față de celălalt.

Parcă o aud pe fiică-mea: „mama, nu contează nimic, doar inima, sufletul, iubirea!”. În seara asta am vorbit cu ea și mi-a zis că a făcut 9 rugăciuni pentru mine și pentru pacienții mei, iar băiatul mi-a zis că e curajos, dar că o să plângă puțin după ce închidem telefonul.

Carmen Lucia Jitaru
Carmen Lucia Jitaru la absolvire

De ce ai plecat?

Carmen Lucia Jitaru: Pentru că am terminat o școală postliceală sanitară, apoi am terminat și facultatea de Drept Administrativ și Administrație Publică, dar tot timpul mi-am dat seama că am o aplecare către cei căzuți sau cei care au nevoie de noi.

Am făcut voluntariat la Rădăuți, pe ambulanță, apoi am venit la Suceava, unde era un spital foarte bun, cu oameni foarte buni. Iar ce s-a întâmplat la noi, la Suceava, credeți-mă că se va întâmpla peste tot.

Când am văzut ce se întâmpla în spital îmi ardeau buricele degetelor, tălpile să plec și să mă implic. Nu puteam să mai rezist de pe margine. Dar știam că o am pe bunica de 80 de ani, pe tata, cu vârsta peste 60 de ani, așa că nu am îndrăznit să plec.

Într-o seară, săptămâna trecută, când lucrurile o luaseră razna deja, primesc un telefon de la un unchi al meu, care lucrează la UPU în Suceava, care-mi spune: „Carmen, este nevoie de tine aici!”

În acea clipă l-am sunat pe Ștefan Mandachi, i-am povestit despre ce era vorba, iar el, fără să stea pe gânduri, mi-a dat o cameră în hotelul lui, care se află la 5 minute de spital.

Acest băiat a ajutat mai mult decât oricine această zonă. Dacă nu era sprijinul lui, nu aveam unde să mergem. Chiar și cei din oraș, nu doar eu, care locuiesc în Rădăuți. Nu te poți duce acasă, la familie. Unde dormeam? În spital, în combinezon?

Ștefan știe că îmi dă o cameră și mâncare pentru aceste zile, dar eu am grijă de 40 de oameni sau cine știe câți vor mai veni.

Din momentul în care am realizat că am unde să locuiesc când mă întorc de la spital, că nu va fi nevoie să merg acasă, la ai mei, unde am și copiii, și soțul, dar și pe bunica și pe tata, am și plecat.

Explică-mi puțin cadrul acestui voluntariat!

Carmen Lucia Jitaru: Avem un contract de voluntariat, adică fără bani, pe o durată de un an de zile. Iar ca mine mai sunt încă vreo sută de voluntari. Este un spital mare, un spital frumos unde mergi cu drag. Nu știu cine s-ar fi pregătit și ar fi putut anticipa această criză medicală și nevoia de mii de măști, de echipamente de protecție și altele asemenea.

Trebuie să-ți pun această întrebare: de unde îți câștigi banii?

Carmen Lucia Jitaru: Soțul meu are o firmă, știu că la un moment dat mă voi angaja în sistemul medical, banii nu sunt o prioritate acum.

Eu am crescut cu nimic, iar când crești așa, nimic nu-ți lipsește.

Care a fost prima zi când ai revenit în spital? Și ce ai găsit acolo?

Carmen Lucia Jitaru: Acum o săptămână. Joi.

Era haos. De la intrare zeci și zeci de reporteri. Iar înăuntru era jale.

Noi, bucovinenii suntem un pic cam mândri, înțelegeți? Noi ne iubim foarte tare zona, aici sunt cele mai multe mănăstiri, iar Ștefan cel Mare ne-a lăsat ceva. Asta ne face mândri, iar poate că mândria asta nu ne-a făcut atâta bine.

Înainte, când intram în spital, era un furnicar, oamenii se mișcau într-o inerție greu de priceput, poate că cineva îți dădea binețe iar tu nu aveai timp să răspunzi.

De data asta m-am oprit o clipă într-un colț al spitalului și am realizat că în acele combinezoane nu mai conta cine are cercei, cine are diamante, cine flutură cheia la Mercedes, cine nu te bagă în seamă, cine nu-ți răspunde la telefon.

Știi ce vedeam acum: oameni cu capul plecat și cu sfânta cruce după ei.

Spitalul Suceava își va reveni, dar vor rămâne cei mai buni dintre cei mai buni.

Care a fost prima mișcare în acest spital în degringoladă? Care a fost primul caz la care ai mers?

Carmen Lucia Jitaru: Am intrat într-un cabinet în care totul era în haos. Fuseseră foarte mulți pacienți transferați iar în urmă au rămas hârtiile, medicamentele pe care a trebuit rapid să le organizez și să văd ce am de făcut. Eram doar eu și o asistentă pe toată secția, la etajul 6 al Spitalului Județean.

Noi intrăm în tură la 7.00, iar la 8.00 deja trebuie administrate medicamentele.

Aveam 17 pacienți suspecți de COVID-19, complet debusolați și speriați de ceea ce se întâmpla în spital, situație din care nu înțelegeau mare lucru. Dar îi sunau copiii din afară fiindcă auzeau știrile la tv, iar asta i-a speriat.

E cumva de înțeles că erau speriați și de ce vedeau în spital. Brusc, tot personalul pe care îl cunoșteau era îmbrăcat în combinezoane albe, cu măști și ochelari. Nu mai recunoșteau pe nimeni, ei oameni în vârstă, de 70, 80, 90 de ani, care nu înțelegeau nimic din ce se întâmplă.

Deci asta am găsit: un etaj cu pacienți speriați, debusolați și însetați.

Am făcut de toate în acea zi: am spălat vasele, am golit toate pungile de urină, am dat medicamente, am aranjat acte, am întors și am șters pacienții. Tot ce trebuia făcut.

Nu ai cum să nu le faci, fiindcă știi că nu le face nimeni. Iar când ajungi acasă te mustră conștiința și te îmbraci, te întorci la muncă și termini ce nu ai făcut.

A doua zi a fost cumplit. Încurajând pe fiecare absorbi toată suferința celuilalt.

Iar la un moment dat am început să auzim doctorii din spitalul de infecțioase că încep oamenii să vină.

Îmi trimiteau prietenii mesaj, că au febră, că nu pot respira, iar eu nu puteam decât să îi redirecționez.

Atunci am realizat cât de greu va fi ce va urma.

Am plâns pentru ce ne așteaptă și mi-am dat seama că ce vorbea mama din Italia, ce vorbește unchiul meu din Spania, ce vorbea mătușa mea din Franța era adevărat. Va fi greu! Va veni un moment când nu știu cum ne vom putea ocupa de fiecare în parte atât cât are nevoie fiecare.

Carmen Lucia Jitaru, împreună cu mama ei

Într-o zi voi avea și eu COVID. Este imposibil să nu-l iau. Nu ai cum să te protejezi 100%. Chiar dacă ai combinezon, chiar dacă ai protecție.

Ieri am plecat din spital plângând fiindcă uneori devine greu de dus toată această greutate, a fricii pacienților, care adesea nici nu pleacă din gravitatea bolii. Sunt speriați de ce aud la radio. Unii au televizor în cameră și aud tot.

Imaginează-ți, să fii pe un pat de spital și să auzi la televizor tot felul de lucruri despre cei aflați în aceeași situație cu tine. Ești demoralizat. Iar noi ajungem la ei și trebuie să le ridicăm moralul și le spunem tot felul de lucruri ca să îi încurajăm.

Ce crezi că a dus la această situație în spitalul vostru?

Carmen Lucia Jitaru: Nu știu. Eu sunt un simplu voluntar, nu pot să comentez deciziile cadrelor medicale.

Noi citim aceste știri care ne spun că un întreg spital la Orăștie ori unul de la Brașov și-a dat demisia, iar tu-mi spui că nu puteai sta acasă când vedeai la tv ce se întâmplă în spitalul tău.

Carmen Lucia Jitaru: Nu ai cum altfel. Cine își iubește meseria asta nu are cum să stea deoparte. Nu va putea să stea acasă.

Chiar dacă acolo este o amenințare?

Carmen Lucia Jitaru: Chiar dacă acolo este o amenințare, fiindcă până la urmă nu este o amenințare cu bombă.

Copiii lui Carmen Lucia Jitaru

Ce a zis soțul tău când ai plecat?

Carmen Lucia Jitaru: Soțul meu mă lasă să îmi iau singură deciziile. Îmi spune ce crede despre toate riscurile pe care le întrevede, dar nu încearcă să-mi schimbe părerile.

Mi-am luat binecuvântarea de la părintele Irimescu, m-am spovedit la preotul din parohie și am plecat cu un zâmbet pe buze de parcă m-aș fi dus la discotecă. Veneam în mașină cu un prieten spre spital și el îmi zicea: „Carmen, dacă te infectezi, dacă se agravează? Uite fata de la Botoșani, care a murit la 27 de ani! Tu ai 28 de ani!”

Exact. Niște întrebări legitime. Ce se întâmplă dacă treci prin așa ceva?

Carmen Lucia Jitaru: Nu-mi pasă. 10 vieți dacă salvez este de ajuns.

Alaltăieri, un pacient mi-a cerut un măr.

De unde să scot un măr din combinezon, în acel spațiu unde te temi să te atingi și de pereți.

Ieri m-am rugat toată ziua: „Doamne, fă cumva și ține-l acolo să-i duc mărul!”

Dimineață, când am coborît să plec la spital, m-am oprit un pic să fac o poză răsăritului. „E bine, îmi zic! Am mai prins o zi, să o facem să conteze!”

Răsărit peste un oraș în carantină. De Carmen Lucia Jitaru

Dar după ce am făcut poza, am realizat că uitasem mărul în cameră. M-am întors în cameră și i l-am dus. Nea Vasile era într-o stare mai bună și l-am văzut cum a mâncat din el. Mi-a zâmbit și mi-a zis că e bun. Știi cum mi s-a făcut inima?

Mulțumirea lui e fericirea mea.

Și mi-am dat seama că din acest motiv râdeam când am plecat de acasă.

Am vorbit cu bunica la telefon și mă întreba de ce râd. I-am zis de ce. Ea, care a trecut prin vremuri grele, m-a crescut în ideea asta, că vor ajunge și pentru noi vremuri grele. ”Ai să cureți încă o dată coaja la cartofi!”, zicea ea. Și noi nu o credeam. Dar uite că am ajuns acum să trăim ceea ce speram să nu trăim vreodată.

Bunica mea a fost credincioasă. Cam așa e toată Bucovina.

Ea m-a învățat cum să mă rog, cum să stau în genunchi. Nu te arunci pur și simplu pe podea. Când pui genunchiul jos, îl pui cu responsabilitate, pleci capul cu smerenie și te rogi.

În ultima vreme am ajuns să țip la Dumnezeu pentru oamenii mei din salon: „Doamne, nu-l părăsi! Nu-i răspunde copilul la telefon de două zile și are nevoie să afle vești de la el. Ajută-l să primească vești!” Și, chiar dacă țip, Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea.

Când am ajuns dimineață la spital nu am găsit loc de parcare și am lăsat mașina cu inima strânsă că mi-o vor ridica. Dar am lăsat o hârtie lipită de geam pe care am scris „voluntar spital COVID-19”. M-am întors seara și am găsit scris „Respect”. (râde) Am crezut că nu e adevărat. Dar face bine la suflet vorba asta, oricât de măruntă ar părea.

De ce plângi, când plângi la spital?

Carmen Lucia Jitaru: Plâng când îmi dau seama că oamenii de acasă nu realizează cât de dificilă este munca noastră, și nu aș vrea să fie în zadar. În zilele astea toți, și cel mai ateu dintre noi, se roagă să nu mai vină și alți pacienți! Ne temem de scenariul Italia sau Spania. Înțeleg că abia acum au închis benzinăriile în Italia. E târziu. Dacă vom acționa și noi la fel de târziu acolo vom ajunge.

De când nu i-ai mai văzut pe ai tăi?

Carmen Lucia Jitaru: De săptămâna trecută. Dar vorbim zilnic.

Acasă sunt bine toți.

Când mai treci pe la ei?

Carmen Lucia Jitaru: Până nu trece pandemia, nu am ce căuta acasă. O lună, două, trei, cât ține pandemia aici voi fi.

Dacă mă îmbolnăvesc și nu dezvolt o formă agresivă, rămân în izolare tot la hotel, iar când trec cele 14 zile, mă îmbrac din nou în combinezon și revin la spital.

Bunica lui Carmen Lucia Jitaru

Care este cea mai severă formă de COVID-19 pe care ai văzut-o până acum la pacienții tăi?

Carmen Lucia Jitaru: Când vreunul dintre pacienții mei ajunge să nu mai reziste doar cu oxigen îl trimitem la ATI. Acolo nu știu ce se mai întâmplă cu ei.

Probabil voi ajunge și la ATI când va fi nevoie de mine.

De ce te temi tu, Carmen?

Carmen Lucia Jitaru: Nu mă tem de nimic. Mi-am luat binecuvântarea de la părinte, știu că cei mici sunt acasă cu soțul și cu bunica mea, străbunica lor, de ce aș putea să mă tem?

Nu ți-e frică să te îmbolnăvești?

Carmen Lucia Jitaru: Cum să mă îmbolnăvesc? Și cine-i mai ajută pe oamenii ăștia? (râde)

Noi, ca oameni, nu eram pregătiți să trecem prin așa ceva. Nu medicii, nu cadrele medicale, noi ca oameni.

Eu am fost săracă. Când n-ai nimic nimicul nu o să-ți lipsească niciodată. Eu știu ce înseamnă să rozi o bucată de pâine, dar să stai în casă pentru că știi că asta face bine altora din jurul tău.

Am început să-i întreb pe cei care vin acum de unde cred că s-au infectat și-mi spun: mi-a dat nora mea, am luat de la fiica mea. Unii oameni se vor duce din lumea asta conștienți că au luat boala de la cineva drag.

Nimeni nu ar vrea să dea boala asta nimănui, dar nici nu știi când o faci. Cum ar fi acum să aud că tata se internează că a luat de la fratele meu. Cum aș putea suporta gândul ăsta?

Cum crezi că te va schimba această experiență?

Carmen Lucia Jitaru: În atât de puțin timp m-a schimbat atât de mult.

Ne va umaniza experiența asta. Mai ales pe noi, cei care lucrăm în spitale. Momentul acela în care îl simți că îl pierzi pe pacient, sau nu-l pierzi, sau îl ajuți să treacă, sau reușești să-l readuci pe linia de plutire, acel moment îl treci fiind și tu panicat pentru el. Suntem oameni, nu roboți. Nu ai cum să rămâi nepăsător când vezi un om care se zbate pentru viață lângă tine. Iar viața lui depinde de tine.

Vom rămâne traumatizați pentru toată viața noi cei din spitale. Și îmi doresc să putem trece ușor peste asta.

În fiecare zi așteptăm să fie mai greu. Dimineață, când scriam „voluntar” pe foița din bord plângeam și mă gândeam la ce mă așteaptă și azi. Am urcat scările și am găsit liniște. Nu mă așteptam la asta.

Ce e mai grav de la o zi la alta?

Carmen Lucia Jitaru: Cel mai șocant este să tot vezi că vin pacienți. Tot vin, vin, vin. Cu fiecare zi crește numărul lor. Înainte veneau 20 dar se externau jumătate. Acum vin 30, rămân 7-8 zile, iar mai departe pleacă la terapie intensivă.

Înainte le știam numele pacienților. Acum, în fiecare zi vin alții și alții, din ce în ce mai mulți. Și vor tot veni.

Unde se va ajunge nu-mi dau seama.

O colegă de-ale mele a cedat și a plecat. Nu a mai suportat camera de hotel, departe de copil, de soț și a plecat. Nu pot să o judec. Nu știu ce a fost în sufletul ei.

Mă bucur dacă cineva a rezistat o lună, dar este erou și unul care a rezistat o zi. Cum era vorba aia: „Ți-ai luat jumătate din norma lui Dumnezeu și acum ai venit să judeci? Stai cuminte!”

Tu de unde-ți iei forța asta? Dacă cedezi săptămâna viitoare?

Carmen Lucia Jitaru: Mă întrebi, mă verifici și vezi dacă cedez. (râde)

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora