fbpx

Căutare

Share this article

Elena Ghinea este mama orfană de copilul ei, Alex, un adolescent care a plecat în alte galaxii, în urmă cu doi ani, și a lăsat în urma lui doi părinți a căror viață a schimbat-o radical.

S-au mutat din București, Elena s-a angajat infirmieră la Spitalul Colentina, din nevoia de ajuta oamenii, iar în fiecare dimineață când iese din gardă merge la Alex, la cimitir, să-i vorbească. Sau să tacă împreună.
În plus, Elena a reușit să înghită durerea și să o transforme în cel mai frumos strigăt din lume: în pictură și în poezie. Iar marți, 21 septembrie, exact la doi ani de când Alex a plecat de pe Pământ, Elena a vernisat o expoziție de pictură, iar fondurile colectate din vânzarea lucrărilor vor fi direcționare către Asociația Marinuș Gălbenuș, creată de Mirel Dolofan (tatăl lui Marinuș, prietenul lui Alex) și de Simona Preoteasa.

V-am ascultat la vernisajul expoziției de pictură și spuneați atunci că arta este modul dvs. de a vorbi în continuare cu Alex și a-i spune că-l iubiți. Cum așa? De ce v-ați apucat de pictat?

Elena Ghinea: Trebuie să-i spun cumva că-l iubesc. Întotdeauna am făcut-o. Simt în continuare nevoia să-i spun ce simt pentru el și simt că nu-mi ajung cuvintele. Așa că m-am apucat să pictez.

A fost o întâmplare la început. S-a stricat ceva în debara, a curs apă și a trebuit să repar. Așa că am pictat cu vopsea lavabilă. Am făcut o inimioară și mi-a plăcut ce a ieșit. Și am continuat pe fântâna din curte, unde am adăugat și  câteva floricele. Toate pentru Alex.

Crochiu semnat de Elena Ghinea

Mi-am pictat în bucătărie o fereastră spre mare, apoi scara din curte am înfrumusețat-o cu un peisaj, unde am schițat și niște îngeri. Apoi soțul meu a zis să mă opresc și să-mi cumpăr ce trebuie pentru a picta de-adevăratelea.

Atunci am început să pictez pe pânză. Anul trecut. După ce a plecat Alex în lumea îngerilor.

Ați explorat vreodată acest talent înainte?

Elena Ghinea: Înainte, când plecam la serviciu, îi lăsam lui Alex bilețele pe masă în care îi desenam un soare sau o inimioară și îi spuneam „Bună dimineața, Soare!”. Așa îl trezeam eu.

Acum și în tablouri am uneori o inimioară și un semn de infinit. Așa-i spuneam: „Te iubesc infinit de infinit!”.

Când a plecat Alex și de ce?

Elena Ghinea: La 15 ani, la sfârșitul clasei a IX-a, Alex a făcut o peritonită groaznică. Câștigase concursul de frumusețe al liceului și au plecat la mare, în excursie. Nu a apucat să intre în apă, fiindcă i s-a făcut rău. Am reușit să îl aduc în București, la Spitalul ”Grigore Alexandrescu”, iar după operație, care a fost foarte grea și pentru el, dar și pentru mine. Era primul meu contact atât de personal cu spitalul și cu lumea de acolo. Și am constat atunci că uneori oamenii nu sunt oameni.

După o lună, după ce și-a revenit din intervenția chirurgicală, am realizat că Alex tot nu era bine. O vreme am pus această stare de rău pe seama operației, dar adevărul era în altă parte.

A început să-l doară piciorul. Și am început investigațiile și în scurt timp nu a mai putut merge. Atunci am aflat că are cancer, un sarcom Ewing, de țesut moale, la coloană, vertebrele L4, L5. S-a operat, după  intervenție a fost bine, în sensul că a putut din nou să meargă. Era bine și foarte frumos.

Alex Ghinea, la începutul luptei cu cancerul

Înainte de intervenție m-a rugat să-i spun ce are fiindcă îl durea foarte tare piciorul și nu putea dormi nopțile. Și i-am spus că are un nodul, care trebuie scos. Atunci a respirat ușurat și a zis: „Bine că știu în sfârșit ce am!”. Fuseseră câteva săptămâni în care făceam investigații una după alta și medicii nu reușeau să înțeleagă ce are.

Când am mers să-i scoatem firele, l-am lăsat în cabinet cu medicul, un om extraordinar, și am mers să iau rezultatul analizelor anatomo-patologice. M-am uitat la rezultat și i-am spus doamnei care mi-a înmânat hârtiile că nu cred că Alex are acest diagnostic. Iar ea mi-a spus: „M-am uitat și am verificat de mai multe ori, fiindcă știam că este vorba de un copil. Dar, din păcate, așa stau lucrurile! Trebuie să facă chimioterapie și tratamentul specific”. Nu știam cu să-i spun. Oamenii din jur mă sfătuiau să las un terapeut să-i spună, dar am refuzat. Era o veste pe care eu, mama lui, trebuia să i-o dau. Și i-am spus direct: „Mama, ai cancer! Știu că este șocant dar tu ești un copil inteligent și știi că trebuie să ne luptăm cu această boală!”

Alex era un copil inteligent peste medie. Știu că sună arogant ce spun acum, dar fără nici pic de mândrie în exces, Alex era un copil de o inteligență extraordinară. Iar cei care l-au cunoscut știu ce spun acum.

Atunci m-a întrebat: „Și o să-mi cadă părul?”. ”Da, i-am răspuns, dar o să crească altul!”.

Am ajuns la IOB și am început cura de 6 luni de citostatice. Desigur, alternativ: 3 săptămâni acasă și o săptămână în spital, cu citostatice. După primele cure reacția lui a fost foarte bună, i-a crescut părul, un păr superb, creț, și era bine. O vreme.

A făcut foarte multe recidive. Nici nu le mai știu numărul. 6 ani a durat lupta, timp în care a făcut chimioterapie, radioterapie, transplant de celule stem, am trimis analizele și tratamentul în Japonia, în SUA, în Germania, peste tot. Și de peste tot am primit același răspuns: să încetăm că nu avem soluții. Dar nu am încetat niciodată. El a vrut atât de mult să facă tot ce este posibil încât am făcut cum a cerut el. De fapt, totul s-a făcut cum a vrut el. Iar el a luptat foarte mult. Enorm.

Alex Ghinea și Marinuș ”Gălbenuș” Dolofan, copii curcubeu și prieteni la IOB

Ce ați învățat de la el în această perioadă și ce ați aflat despre dvs.?

Elena Ghinea: Eu întotdeauna am învățat câte ceva de la el. Țin minte că era micuț, pe la vreo 3, 4 ani, când mă înțelegeam cu el, și-i spuneam: „Mama, dacă ție ți se pare că greșesc, te rog să-mi spui cum să fac, fiindcă eu nu am mai avut un copil înainte și nu știu cum să procedez!”

Am învățat că trebuie să vorbești despre sentimentele tale cu copilul. Trebuie să-i spui cât de mult îl iubești. Desigur, trebuie să fii și ferm. Dar trebuie să îi spui ce simți.

Noi am crescut împreună și am învățat unul de la altul.

Ce am aflat despre mine? Am aflat că pot să fac orice, să îl apăr de Alex de răutatea fizică, de presiunea care se pune asupra copiilor, pacienților dintr-un spital. Personalul medical este atât de concentrat pe ce are de făcut, încât aproape că nu mai contează ce simte un copil. Eu am avut norocul să  dau peste niște oameni extraordinari. Dar nici nu am permis vreodată să i se vorbească într-un anumit fel.

Copiii care se duc au pornirea să le dea forță celor care rămân după ei. Pe dvs. cum v-a încurajat Alex?

Elena Ghinea: Am vorbit foarte mult despre moarte, mai ales în ultimul an.

Și mai vorbisem și înainte, cu mult înainte de diagnostic. Imediat după operația de peritonită. Mi-a spus atunci că ar vrea să moară înaintea mea. M-am uitat surprinsă la el și i-am spus: „Nu se poate una ca asta! Normal este ca părinții să se ducă înaintea copiilor!”. Iar el a adăugat că ar vrea să moară înaintea mea pentru că nu ar suporta să rămână singur.

Alex Ghinea a luptat cu boala până la ultimele resurse

Iar în acel ultim an al lui mi-a spus că ar vrea să aibă puterea de a pune stop, să se termine totul și să nu sufere nimeni. Și m-a făcut să promit că nu o să plâng. Mi-a  spus că nu vrea să se facă priveghi pentru el, fiindcă acolo se plânge. Și i-am spus că vom face doar o petrecere de rămas bun, unde vom râde și vom spune glume, exact așa cum îi place lui. Un fel de stand-up comedy. Și chiar am avut grijă să se întâmple așa. Nu am plâns absolut deloc fiindcă i-am promis.

Cred că este cel mai mare coșmar al unui părinte ce ați trăit dvs. Cum poate cineva să învețe să trăiască cu durerea? Să treacă peste ea? Să mai și râzi din când în când, să faci și niște tablouri superbe?

Elena Ghinea: Nu reușești. Trăiești cu asta, face parte din tine. Nu vreau să scap de durere. Este durerea care mă trezește într-un fel, care mă ține cu el, care îmi amintește de el. E viața mea împreună cu el.

Dar cum reușești să treci de la durerea sfâșietoare, la asta liniștită din care poate ieși ceva frumos?

Elena Ghinea: Îi spuneam înainte să plece: „Mama nu o să plângă! O să  te văd în fiecare floare, o să te simt peste tot.” Uneori mă gândesc cum am putut să vorbesc așa cu copilul, dar am discutat cu el despre toate aceste lucruri.

Mă bucur că l-am iubit atât de mult și că i-am spus întotdeauna cât de mult îl iubesc. Așa eram noi.

Am fost surprinsă când mi-ați spus că, după  o gardă grea, mergeți la Alex, la cimitir, fiindcă sunt momentele dvs. de bine. De ce faceți asta?

Elena Ghinea: Da, și acum sunt la Alex. E frumos aici.

Mi se pare atât de normal să fiu cu el, să stau cu el; de ce nu aș face-o? Uneori îi povestesc ce trăiesc, ce simt, dar alteori tac pur și simplu, fiindcă el știe toate astea.

Dar nu sunt singura care face asta. În plus, aș zice că nu vin în fiecare zi la el, fiindcă nu rămân în fiecare zi în oraș. Ne-am mutat lângă București și vin aici numai când lucrez. Iar când lucrez, trec și pe la el. În restul zilelor nu am cum să ajung la cimitir.

Comunicarea cu fiul ei, Alex, dincolo de cuvinte și timp/spațiu a rămas singura bucurie a vieții Elenei Ghinea

De ce ați ales să lucrați în spital după ce s-a dus el?

Elena Ghinea: Fiindcă simt nevoia să am grijă de cineva.

Simt nevoia să îi ajut cumva, fiindcă știu cât de neputincioși sunt oamenii în această situație. Știu prin ce trec, știu cum se simt, știu cum e să fii bolnav și încerc, așa cum pot, să îi ajut, să le spun o vorbă bună, să fac ceva pentru ei. Uneori pot, alteori nu, fiindcă unii oameni te lasă, iar alții nu.

Am încercat să rămân la IOB, unde am fost internați, eu și Alex, dar mi-am spus că ar fi ciudat pentru medicii și asistentele de acolo ca eu, din postura unui pacient, să rămân ca angajat, ca infirmieră.

Ce plănuiți pe mai departe?

Elena Ghinea: N-am planuri. Nu-mi mai fac planuri. Cred că asta am învățat din toată această perioadă, să nu-mi fac planuri fiindcă ele se pot nărui într-o clipă.

Alex și Elena Ghinea, când locuiau încă în același timp și spațiu
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO