Zeno Daniel Șuștac nu este genul de om care să stea deoparte atunci când vede că lucrurile nu funcționează. Zeno Daniel Șuștac este vocea incomodă din educația românească, părintele care a refuzat să accepte „așa se face” și care a ales să spună lucrurilor pe nume, chiar și atunci când asta l-a pus în conflict direct cu sistemul. Din postura de avocat, dar mai ales de tată, Zeno Daniel Șuștac a ajuns să transforme frustrările personale într-o mișcare civică reală, adunând zeci de mii de părinți în jurul unei idei simple, dar puternice: școala trebuie să funcționeze corect, pentru toți.
Într-un sistem în care părinții plătesc din buzunar lucruri care ar trebui asigurate de stat, în care directori competenți sunt înlocuiți politic și în care tăcerea este, de multe ori, regula, Zeno Daniel Șuștac a ales să vorbească. A ales să expună abuzuri, să meargă până la presă atunci când instituțiile nu răspund și să demonstreze că o comunitate unită poate schimba lucruri. Povestea lui Zeno Daniel Șuștac nu este doar despre educație, ci despre curaj, responsabilitate și despre ce se întâmplă atunci când un părinte decide că nu mai poate să tacă. Este genul de interviu care te face să-ți pui întrebări și, mai ales, să vrei să mergi până la capăt.
Aș începe cu o curiozitate simplă. Pentru că, uitându-mă la parcursul dumneavoastră, pare că aveți un CV de câteva pagini bune. Așa e?
Nu e o problemă în sine, dar da, sunt destul de multe pagini. Toate s-au construit în timp, firesc. Facultățile au fost făcute la momentul lor, masteratele la fel, fiecare etapă a venit când trebuia.
Am 50 de ani și, dacă trag linie, sunt cam 27 de ani de școală. Aici includ strict educația formală, sistemul obligatoriu, universitar, postuniversitar și doctoral. Sigur că există și o componentă foarte importantă de educație non-formală și informală, atât în România, cât și internațional, de la care am învățat enorm și căreia îi datorez foarte mult.
Sunteți din Timișoara sau doar acum v-ați reîntors aici?
Sunt timișorean, din familie de timișoreni. Dar, în ultimii 25 de ani, aproximativ 15 i-am petrecut în București, în diverse proiecte și roluri profesionale.
Am fost vicepreședinte al Consiliului de Mediere, membru în același consiliu, am intrat în profesia de avocat în Baroul București, unde am activat o perioadă, după care m-am transferat în Timiș.
Veniți dintr-o familie de avocați?
Nu. Părinții mei sunt intelectuali, tatăl este inginer, iar mama economist, dar nu avocați.
Și atunci… de ce avocatura? Ce îl face pe un elev de clasa a XII-a să aleagă drumul ăsta?
E o întrebare bună. Și recunosc că, uneori, mi-o mai pun și eu, mai ales în zilele mai grele.
Am fost elev la un colegiu din Timișoara, profil matematică-fizică, o clasă foarte bună, dar orientată spre o zonă în care eu nu mă regăseam. A fost o alegere făcută și la îndemnul părinților, una corectă din perspectiva lor, dar nu era direcția mea. Nu mă vedeam construind poduri, nu mă vedeam într-o carieră tehnică sau bancară.
Cocheteam foarte mult cu jurnalismul și, la un moment dat, chiar și cu zona teologică. Cumva, la un punct în viață, am schimbat sutana cu roba.
Zeno Daniel Șuștac: excursii de 6.000 de euro în școli și presiune pe copii
Nu e o diferență foarte mare, totuși… 😀
Culoarea e aceeași, doar taberele sunt puțin diferite. Glumim, desigur, pentru că ambele sunt profesii extrem de respectabile. După doi ani în zona reală, am simțit că trebuie să mă caut și să mă găsesc. Și, în cadrul aceluiași colegiu, am făcut trecerea către științele umane.
A fost momentul în care am simțit că sunt pe drumul meu. Apoi au venit confirmările. În facultatea de drept. În profesia de avocat.
Pentru că există o satisfacție aparte atunci când faci ceva care îți place cu adevărat, ceva care nu doar te împlinește pe tine, ci îi ajută și pe ceilalți. E o satisfacție greu de egalat.
Cred că de aici vine și deschiderea mea spre zona civică. Spre ideea de a pleda pentru interese comune, nu doar pentru cele personale.
Nu mă regăsesc într-un model în care fac lucruri doar pentru mine. Cred că sunt lucruri care trebuie făcute pentru noi toți. Și poate că asta este o lecție pe care societatea românească încă o învață.
Nu e o deschidere apărută acum, pentru că aveți și o asociație. Când a apărut și cu ce obiectiv?
Asociația este, de fapt, din 2004, însă inițiativa aceasta de depolitizare a învățământului este una mult mai recentă, din 2024.
De-a lungul timpului am fost implicat constant în zona ONG-urilor, am fost membru al Centrului de Mediere Timișoara, co-președinte al Uniunii Naționale a Mediatorilor din România în urmă cu aproximativ 15 ani și, de asemenea, implicat în Uniunea Națională a Negociatorilor din România, toate aceste experiențe fiind, într-adevăr, în zona civică și a interesului public, nu a celui personal.
Asociația din 2004 s-a născut din contactul direct cu sistemul educațional și, mai ales, din ceea ce am început în 2020, când am pus bazele grupului „Părinții Elevilor din România”, un spațiu de dezbatere și atitudine care între timp a crescut la peste 40.000 de membri și a devenit un loc în care se nasc discuții, idei și soluții reale pentru școala românească.
Rolul acestei asociații este, în esență, unul de conștientizare, vorbim despre promovarea meritocrației reale, bazate pe competență și știință, nu pe relații, recomandări, apartenențe politice sau interese de grup, pentru că este esențial să ieșim din această paradigmă nefericită a numirilor politice în educație.
Putem discuta despre politizare în multe alte domenii, dar nu în educație, pentru că aici liderii ar trebui să fie cei mai buni dintre cei buni, nu cei mai bine conectați sau cei mai susținuți politic.
În momentul în care nu îi pui pe cei mai buni profesori să conducă școlile, apare inevitabil o problemă în sistem, iar dacă nici la nivel regional sau național nu există aceleași criterii de competență, educația ajunge să stagneze și să funcționeze greoi, uneori doar în funcție de decizii politice.
Realitatea este că, de aproximativ 36 de ani, educația este ținută într-o zonă gri, pentru că interesul național este pus în plan secund, iar în prim-plan sunt adesea interesele de partid, de grup sau electorale.
Și vorbim despre un domeniu în care sunt implicați milioane de oameni, aproximativ 4-5 milioane de părinți și peste 2 milioane de elevi, practic aproape jumătate din populația României.
În ultimii ani, din păcate, s-a creat și o cultură a declarațiilor, în care managementul educațional se face mai mult la televizor, prin anunțuri și comunicate de presă, decât prin măsuri reale și coerente.
Se anunță schimbări peste noapte, iar sistemul este așteptat să se adapteze instant, ceea ce nu înseamnă management profesionist, ci mai degrabă o formă de blocaj, în care părinții și copiii ajung să fie prizonierii unui sistem imprevizibil.
Iar consecințele se văd clar astăzi, inclusiv în nivelul ridicat de analfabetism funcțional din societatea românească, care nu este întâmplător, ci rezultatul direct al acestor decenii de decizii greșite.
Spuneți că perspectiva de părinte v-a adus în punctul acesta. Faptul că sunteți părinte v-a făcut să simțiți nevoia de implicare și de a lua atitudine? Puteți să-mi dați mai multe detalii? Ce v-a frustrat concret în relația cu școala?
Școala românească m-a dus, sincer, într-o zonă a frustrărilor, pentru că aproape nimic nu se rezolva așa cum te-ai aștepta, simplu și firesc.
Adică vii, spui problema cu care te confrunți și, în mod normal, te aștepți ca factorul decizional să vină cu o soluție clară, aflată la îndemână, care nu presupune eforturi uriașe. În realitate, de cele mai multe ori, lucrurile se complicau inutil.
Dați-mi un exemplu concret.
De la primul contact cu școala, încă din clasa zero, părinții erau și sunt în continuare puși în situația de a contribui financiar la tot felul de lucruri care, în mod normal, ar trebui asigurate de școală.
Vorbim despre fondul clasei, fondul școlii, dar și despre lucruri de bază, nu exista cretă, nu exista hârtie pentru imprimantă, nu existau soluții dezinfectante, săpun, hârtie igienică.
În momentul în care am spus că aceste lucruri nu țin de responsabilitatea părinților și că ar trebui discutate cu conducerea școlii, care are bugete și atribuții clare pentru astfel de situații, reacția a fost una extrem de puternică.
S-a creat un adevărat „cutremur” și, peste noapte, am devenit un personaj indezirabil, pentru simplul fapt că am cerut ca statul, prin școală, să asigure condiții decente.
Zeno Daniel Șuștac și ce se întâmplă, de fapt, în culisele educației din România
Cred că toți părinții gândesc asta, dar foarte puțini au curajul să o spună, tocmai de teamă că vor exista repercusiuni asupra copiilor.
Da, este un fel de laitmotiv al școlii românești.
Pe de o parte, există acest tabu, iar pe de altă parte, o idee preconcepută că dacă spui lucrurilor pe nume, copilul tău va avea de suferit.
Din experiența mea, lucrurile nu stau chiar așa. Dacă ai determinarea să susții ceea ce spui și să duci discuția într-o zonă normală, fără agresivitate, fără lipsă de respect, doar cerând lucruri firești, nu ai de ce să te simți vinovat.
A cere respectarea unor drepturi nu înseamnă că ești impertinent sau conflictual.
Eu am făcut acest lucru de zeci de ori, de când copilul meu este în sistemul de învățământ, și nu vorbim despre o singură școală, ci despre mai multe, inclusiv în perioada în care am locuit în București.
Copilul meu este acum în clasa a șaptea și, în toți acești ani, nu a existat nicio situație în care aceste demersuri să se reflecte negativ asupra lui.
E adevărat că, în cazul meu, a existat și o susținere mai largă, mediatică și din partea comunității.
Și tocmai aici este, cred, cheia.
Dacă părinții se organizează și creează comunități active în jurul școlii, în care mai mulți oameni susțin aceleași principii și pun interesul comun deasupra celui personal, atunci vocea lor devine mult mai puternică și, implicit, sunt luați în serios.
Un fel de sindicat al părinților?
Mai degrabă o comunitate a părinților responsabili.
Dacă oamenii se adună și merg împreună să semnaleze problemele, fie că sunt 5, 10 sau 20 de părinți, lucrurile se schimbă, pentru că sunt percepuți altfel și devin o voce care nu mai poate fi ignorată.
În același timp, cred că trebuie să aducem în societatea românească acest obicei de a vorbi deschis despre problemele reale, mai ales despre cele care ar trebui rezolvate și nu sunt.
În momentul în care într-o școală apare un abuz, primul pas este să îl semnalez conducerii, inspectoratului sau ministerului, în funcție de situație, dar dacă nu se iau măsuri, următorul pas firesc este să vorbesc public despre acel caz.
Asta înseamnă să merg către presă, să spun exact ce se întâmplă, cu nume, cu context, cu unitatea de învățământ și să cer sprijin pentru rezolvarea situației, pentru că presa ar trebui, în esență, să fie de partea interesului public.
Sigur, în realitate, lucrurile sunt mai complicate, există și presă influențată politic, dar există și jurnaliști independenți, foarte buni și foarte curajoși, care merită toată aprecierea și care încă își fac meseria cu responsabilitate.
Înțeleg că sunteți, cumva, un personaj incomod pentru sistem.
Am fost perceput de multe ori așa, ca un personaj incomod.
Doar faptul că am fondat Asociația pentru Depolitizarea Educației spune multe, pentru că, din câte știu eu, nu există o inițiativă similară la nivel internațional.
Politizarea este un fenomen foarte prezent în educația din România și, pentru prima dată după mulți ani, a fost recunoscut public de un ministru al educației, lucru care, chiar dacă vine într-un context cu multe neîmpliniri, merită apreciat.
Dincolo de criticile pe care le pot avea, faptul că s-a spus clar că politizarea este o amenințare pentru sistem rămâne un moment important, pentru că, timp de decenii, acest lucru a fost evitat.
Zeno Daniel Șuștac rupe tăcerea și spune lucrurilor pe nume
Vă întreb direct, nu am avut în toți acești ani doar dezamăgiri la nivel de minister?
Dacă ar fi să privesc lucrurile sincer, probabil că doar doi sau trei miniștri, din câți au fost, au acționat cu adevărat în interesul educației.
Dar este o opinie personală, nu pretind că dețin adevărul absolut, sunt, până la urmă, un observator și un părinte.
Ce am văzut însă constant este că ministerul nu a fost, de multe ori, un loc din care să se construiască o educație mai bună, ci mai degrabă un instrument prin care politica și-a urmărit propriile interese.
Pentru că, din păcate, învățământul a ajuns să fie una dintre cele mai profitabile zone de influență.
Nu vorbim doar despre decizii abstracte, ci despre mii sau chiar zeci de mii de oameni care depind de aceste numiri, de la directori și directori adjuncți, până la inspectori și alte structuri din sistem.
Totul funcționează, în mare parte, pe criterii politice. Chiar și atunci când există profesioniști foarte buni, aceștia pot fi schimbați peste noapte, indiferent de performanță.
Am văzut cazuri concrete în care directori apreciați, chiar premiați la nivel național, au fost înlocuiți, ceea ce spune foarte mult despre cum funcționează sistemul în realitate.
Cum îl cheamă pe fiul dumneavoastră?
Sebastian.
Ce spune Sebastian despre toate ieșirile dumneavoastră publice, despre atitudinile pe care le luați? Pentru că, uneori, copiii nu înțeleg pe deplin și pot fi chiar ușor stânjeniți.
Da, aveți dreptate. Uneori se uită la mine cu o ușoară reținere și îmi sugerează, mai în glumă, mai în serios, că ar fi bine să o las mai încet. Asta se întâmpla mai ales la început.
În timp, însă, a început să înțeleagă lucrurile diferit.
Și-a construit propriile repere, propriul sistem de valori și, spre surprinderea mea, a început să observe singur disfuncționalități din sistem, lucruri care nu funcționează cum ar trebui.
Fără să insist foarte mult în direcția asta, pentru că încerc să-i las libertatea de a-și forma singur gândirea, cred că a preluat, într-o anumită măsură, și din atitudinea mea.
La început nu era deloc confortabil pentru el, mai ales că era direct în mijlocul unor situații în care eu luam poziție.
Dar, pentru că intervențiile au fost corecte și echilibrate, lucrurile s-au așezat și, în majoritatea cazurilor, s-au și rezolvat.
De exemplu, a existat o situație în școală legată de promovarea unor excursii extrem de scumpe, în destinații precum Dubai sau Las Vegas, unde costurile ajungeau la 4.500 sau chiar 6.000 de euro pentru un elev.
Era o situație reală, din clasa copilului meu, pe care am decis să o fac publică. După ce a devenit publică, lucrurile s-au mai temperat. Nu au dispărut complet, dar apetitul pentru astfel de practici s-a redus.
Există, din păcate, o întreagă industrie care gravitează în jurul educației și care transformă sala de clasă într-un spațiu de promovare comercială.
Sunt profesori care participă gratuit la excursii, în schimbul unor comisioane de la agenții de turism, și care ajung să promoveze aceste oferte în mod agresiv în rândul elevilor.
Uneori, lucrurile merg chiar mai departe, în zona unor discuții directe cu copiii, în privat, în care li se sugerează cât de „frumoasă” este o anumită excursie și de ce nu le spun părinților să îi trimită și pe ei.
Este, practic, o formă de influențare indirectă a părinților prin intermediul copiilor.
În astfel de situații, evident că nu este confortabil pentru Sebastian. Dar, în același timp, înțelege că aceste lucruri nu sunt normale și că trebuie corectate.
Sunteți o voce puternică nu doar în Timișoara, ci la nivel național. Cum a apărut ideea acestui grup? Cum v-ați gândit, în plină pandemie, când toți eram speriați, să construiți o comunitate care a ajuns atât de mare?
Pentru mine, în acel moment, prioritatea absolută a fost protejarea copiilor vulnerabili. A fost, dacă vreți, direcția mea principală.
În pandemie, copiii cu afecțiuni precum astm, BPOC sau alte probleme ale sistemului imunitar erau tratați la fel ca toți ceilalți, fără diferențiere, fără măsuri adaptate.
Împreună cu alți părinți, am început să căutăm soluții și să intervenim.
Am formulat solicitări oficiale, am inițiat petiții, am încercat să influențăm politicile publice din educație în direcția protejării acestor copii.
În momentul în care aceste demersuri nu au primit răspuns la nivel instituțional, am dus subiectul în zona publică.
Am folosit contactele din media, construite în timp, și am adus aceste probleme în atenția opiniei publice.
În clipa în care lucrurile au devenit vizibile, au început să apară și schimbările.
Politicile au fost ajustate, iar sănătatea acestor copii a fost protejată pentru o perioadă lungă, până când situația generală s-a stabilizat. A fost momentul în care am realizat că se poate.
Că părinții, atunci când sunt uniți și determinanți, pot influența decizii reale.
De acolo a crescut totul.
Astăzi, grupul „Părinții Elevilor din România”, care probabil va ajunge în curând la 50.000 de membri, a devenit un spațiu în care părinții vin, povestesc ce li se întâmplă, cer ajutor și, în multe cazuri, găsesc soluții.
Este, dacă vreți, un fel de „zid al plângerii” din educația românească.
Și, chiar dacă nu toate problemele se rezolvă, multe dintre ele își găsesc, totuși, o corectare.
Sunt și cazuri în care, chiar dacă părinții se mobilizează, lucrurile nu se schimbă?
Da, din păcate sunt.
Am chiar acum situații în desfășurare, inclusiv în Timișoara și în Mehedinți, unde sute de părinți au formulat solicitări scrise, bine argumentate, în interesul copiilor, către inspectorate.
Și totuși, aceste demersuri nu produc efecte.
Realitatea este că, în unele cazuri, câteva sute de părinți cântăresc mai puțin decât un interes politic.
Și asta spune foarte mult despre cum funcționează sistemul.
De aceea, în perioada următoare, împreună cu părinții, vom schimba puțin abordarea.
Până acum am avut o atitudine mai degrabă permisivă în relația cu instituțiile, dar este clar că, în anumite situații, este nevoie de o poziționare mai fermă.
Vă dau un exemplu foarte clar, cazul unei școli din Drobeta-Turnu Severin, unde un director profesionist, care conducea școala de aproximativ 12 ani, a fost înlocuit cu un director numit politic, venit din altă unitate, fără legătură cu acea comunitate.
Reacția părinților a fost una foarte puternică. Au organizat manifestații, au strâns semnături, au mers în audiențe, au trimis solicitări în toate direcțiile posibile.
Mesajul lor a fost foarte clar, nu îl vrem pe noul director, îl vrem pe cel care și-a dovedit competența.
Și totuși, răspunsul a fost simplu și dur, nu contează ce vreți voi.
În astfel de situații, vă folosiți și de experiența dumneavoastră juridică pentru a-i ajuta?
Mă implic, dar într-un mod foarte clar delimitat.
În zona asociației ofer sprijin prin idei, direcții de acțiune, strategii, mesaje, semnale de alarmă.
Dar nu ofer și nu voi oferi niciodată servicii juridice în acest context.
Nu mi-am propus și nu îmi voi propune să transform această comunitate într-o sursă de clienți. Consider că ar fi și neetic, și în afara cadrului legal.
Acolo sunt părinte, sunt cetățean. Nu vin cu soluții juridice concrete, ci cu orientare, cu sprijin, cu experiență și cu o anumită viziune asupra modului în care pot fi abordate problemele. Și, de multe ori, asta este suficient pentru a pune lucrurile în mișcare.
Cum vi se pare sistemul educațional astăzi, mai ales în contextul inteligenței artificiale și al unui viitor imprevizibil, în care, până în 2030, multe dintre joburile actuale vor dispărea? Credeți că trebuie ajustat sau rescris complet?
Dacă mă întrebați pe mine, care nu mă sperii de provocări, sistemul ar trebui rescris de la zero.
Realitatea este însă că inerția din interior nu va permite nici măcar acea „căptușire” despre care vorbiți. Sistemul este atât de perimat, atât de depășit, încât, folosind un termen juridic, a căzut în desuetudine. Elevii au, în multe cazuri, abilități digitale mult peste cele ale profesorilor.
Inteligența artificială, care ar putea fi cel mai puternic instrument educațional din istoria omenirii, este privită în școala românească mai degrabă ca o problemă decât ca o oportunitate.
Și este absurd, pentru că avem, la un click sau la o comandă vocală distanță, acces la întreaga cunoaștere acumulată de omenire în mii de ani.
În loc să folosim acest avantaj, continuăm să pregătim generațiile pentru un trecut care nici măcar nu mai există. Nu pentru prezent, nu pentru viitor, ci pentru realități de acum 20 de ani.
Asta face, în esență, sistemul românesc de învățământ.
Și se întâmplă pentru că politicile din educație sunt construite în jurul intereselor adulților din sistem, nu în jurul nevoilor copiilor.
Se calculează voturi, influență, beneficii sindicale, dar prea puțin se gândește cineva la elevi și la viitorul lor real.
Lucrurile acestea sunt vizibile pentru mulți dintre noi, dar puțini mai au energia să le spună, pentru că sunt probleme vechi, repetate de ani de zile.
Și totuși, exact această insistență de a spune lucrurilor pe nume este singura formă prin care putem refuza să acceptăm, mai departe, un sistem care nu mai servește copiilor.
