„Copilul meu nu mai vrea la școală? Se plânge că nu are prieteni, nu înțelege materia sau e „prea mult”? Îți sună cunposcut? Citește interviul următor cu Irina Vasile.
În spatele rezultatelor proaste, al oboselii, al refuzului de a învăța, de multe ori nu e lenea. Nu e neapărat lipsa de interes. E altceva, mai subtil, dar infinit mai important: frica, rușinea, nesiguranța. Într-o școală care încă măsoară succesul în note și pedepse, copiii noștri duc în ghiozdane și griji pe care nu le vedem.
Irina Vasile e omul care se uită exact acolo unde, uneori, nici noi, părinții, nu mai avem curajul să ne uităm: în interiorul copiilor noștri. Este director de programe la Narada, dar mai ales e arhitecta unei schimbări profunde în educație – una care pune în centrul clasei nu tableta, ci siguranța emoțională, autoreglarea, reziliența și încrederea.
Interviul de mai jos nu e doar despre ce face Narada. Este despre ce poți face tu, ca părinte, profesor sau om care își dorește o școală unde copilul să vină cu inima deschisă, nu cu stomacul strâns. Vei înțelege de ce notele nu sunt totul, ce lipsește cu adevărat în educație, dar și cum poate arăta o clasă în care toți copiii cresc – nu doar academic, ci omenesc.
Irina, dacă ar fi să explici în câteva fraze unui om care nu a auzit niciodată de Narada — ce a făcut organizația în acești cinci ani și ce a însemnat, în esență, „siguranța care se vede”?
Narada este organizația care a încercat în permanență să fie cu un pas în față când vine vorba de soluții, a folosit tehnologia să ajungă mai aproape de școli și de nevoile lor, a intervenit acolo unde nevoile erau stringente, fie că era vorba de reparații necesare, dotări sau chiar asigurarea mijlocului de transport ca elevii să ajungă la școală. A fost puntea între mediul privat și școlile publice, aducând aproape de școli resursele necesare ca viața elevului la clasă să fie una normală. În timp, am început să privim lucrurile mai profund și să ne întrebăm ce lăsăm cu adevărat durabil și sustenabil în școli. Așa am ajuns să facem simple exerciții de antreprenoriat social cu școlile, prin târgurile organizate în vederea strângerii de fonduri. Așa am văzut câtă nevoie au profesorii să-și dezvolte abilitatea de a identifica oportunități și soluții pentru școlile lor, dar mai ales am văzut cu adevărat fața nevăzută a realității pe care copiii o trăiesc. Am descoperit povești și copii care ne-au inspirat să dezvoltăm programe de sprijin individual, iar mai apoi să ne gândim la ce lipsește cu adevărat în școală pentru a reduce din inegalități și am ajuns la programe menite să scoată la suprafață talentele și să dezvolte abilități.
Până la Siguranța care nu se vede a mai fost doar un pas… Ne-am întrebat ce e real necesar ca fiecare copil să simtă și să își dezvolte și am ajuns ușor la autoreglare, autodisciplină și reziliență. Abilități menite să îl susțină indiferent de cât de imprevizibilă va fi viața cu el și abilități care vor conta indiferent cum se va transforma piața muncii în viitor.
Ați fost printre primele organizații care, în pandemie, au dus tehnologie în școli și au conectat copiii la educație. Ce ați învățat din acea perioadă?
Da, Reacție pentru educație a fost primul proiect care ne-a dus, la propriu, în inima comunităților și am înțeles profund cât de mare e decalajul între rural și urban, cât de necesar este să privim realitatea și ce poate fi transformat cu adevărat în comunități în care parcă timpul a stat în loc. A fost startul inițiativei noastre de a scoate la suprafață problemele și nevoile din educație. Așa a apărut mai întâi Naradix, platforma care a conectat elevii din toată țara la ore remediale atât de necesare după pandemie, iar mai apoi HartaEdu, platforma unde profesorii puneau alerte despre nevoile din școlile lor.
Citește și: O școală dărăpănată dintr-un sat uitat de lume și de timp din inima Bărăganului transformată într-un reper pentru educația din România. Povestea unei comunități și a unor oameni cu suflet mare
De ce a simțit Narada nevoia să schimbe direcția acum? Care a fost momentul sau insight-ul care v-a făcut să spuneți: „Nu mai e doar despre resurse, e despre interiorul copiilor”?
Irina Vasile: În 5 ani am ajuns la zeci de mii de elevi, însă ne-am întrebat de fiecare dată când duceam mobilier nou în școală sau când lăsam un teren de sport amenajat: ce rămâne real în fiecare dintre copiii care vor beneficia de asta? Dacă ne-am întoarce peste 10-15 ani să ne povestim cu acești copii, oare unde ar fi ei, cum ar arăta viața lor? Căci vedeam multe alte provocări în comunități dincolo de lipsurile materiale.
Deseori am întâlnit copii rușinați că nu au aceleași condiții socio-economice ca și colegii lor sau al căror comportament era adesea blamat, la fel cum ne-a mai atras atenția — și statistic vorbind — câți copii renunță să își continue studiile. Copii care se pierd pe drum sau care nu mai văd sens în ceea ce înseamnă a învăța.
La fel cum, din păcate, am observat și profesori care acționează prin limite care constrâng, inhibă curiozitatea copiilor. Am povestit cu profesorii și tot de la ei știm cât de greu le mai e să se conecteze real cu elevii, cât de multe sincope sunt în relaționarea cu părinții și toate pe fondul încărcăturii, valorilor diferite sau chiar al neputinței.
Atunci am zis: e nevoie să acționăm și să ne dedicăm infrastructurii interioare, cum o numim noi. Să vedem ce putem schimba din interior — din interiorul elevului, profesorului, părintelui — și să fie cu adevărat o schimbare durabilă, care hrănește, dezvoltă.
Când vorbim despre „siguranța care nu se vede”, la ce te gândești prima dată? Cum o descrii cuiva care nu lucrează în educație?
Irina Vasile: Când vorbim despre „siguranța care nu se vede”, mă gândesc la acel spațiu interior în care un copil poate să respire liber. Nu e despre garduri, camere video sau reguli scrise pe pereți, ci despre emoția de siguranță care se simte, dar nu se vede: liniștea dintr-o clasă în care copilul nu se teme să greșească, să pună întrebări, să fie el însuși.
Știința ne arată că adevărata schimbare de comportament nu vine din frică sau rușine, ci din siguranță emoțională, recunoaștere și apartenență. Acolo, în acel spațiu invizibil, se activează curiozitatea, învățarea, dorința de a contribui.
Pentru mine, „siguranța care nu se vede” e momentul în care un copil ridică mâna fără teamă, un profesor ascultă cu răbdare, o clasă râde împreună fără ca cineva să se simtă exclus. Este acel climat interior care le permite tuturor să crească.
Narada vorbește despre această „siguranță care nu se vede” ca despre o infrastructură emoțională la fel de importantă ca cea fizică. Poți avea tablete, manuale, bănci moderne, dar dacă un copil se simte rușinat, respins sau neauzit, totul se blochează.
Când creezi însă siguranță emoțională, declanșezi ceva profund: comportamente noi, relații sănătoase și încrederea că învățarea chiar are sens.
Asta este, în esență, „siguranța care nu se vede”: temelia invizibilă a oricărei schimbări reale.
Ce face concret Narada astăzi, prin noul model de intervenție? Cum arată o intervenție comportamentală în clasă, pas cu pas?
Irina Vasile: Astăzi, Narada lucrează direct în clase, prin intervenții comportamentale structurate, care au scopul de a construi siguranța emoțională — acea „siguranță care nu se vede”, dar care schimbă totul: felul în care copiii se raportează la școală, la învățare și la ei înșiși.
Un exemplu concret este programul „Start bun în clasa a V-a”, dedicat tranziției dintre ciclul primar și cel gimnazial — un moment delicat, în care copiii își pierd reperele, apar frica, anxietatea, nevoia de validare.
În loc să intervenim doar cu resurse materiale, am construit un model psihopedagogic bazat pe nudge-uri educaționale— mici impulsuri comportamentale care îi ajută pe elevi, părinți și profesori să facă alegeri mai bune, fără constrângere.
Irina Vasile: „Pentru mine, siguranța care nu se vede e momentul în care un copil ridică mâna fără teamă.”
Narada implementează un model de intervenție comportamentală care începe cu cercetare și înțelegerea nevoilor realeale copiilor și profesorilor. În primul pas, am măsurat starea emoțională și comportamentală a elevilor (T0) și am identificat provocările specifice tranziției în clasa a V-a: frică, anxietate, pierderea reperelor și dificultăți de autonomie.
Pe baza acestor date, am dezvoltat programul „Start bun în clasa a V-a”, care combină sesiuni tematice, exerciții de autoreglare și nudge-uri educaționale — mici intervenții care facilitează alegeri pozitive și construiesc rutine sănătoase.
Programul se desfășoară etapizat: crearea identității colective a clasei, normalizarea emoțiilor și valorizarea fiecărui copil, gestionarea fricii, dezvoltarea autonomiei și a rutinei, construirea unei rețele active de sprijin și, la final, reflecția asupra progresului.
Eficiența intervenției este măsurată imediat după implementare (T1) și la trei luni distanță (T2), pentru a evalua durabilitatea schimbărilor și impactul real asupra comportamentelor.
Astfel, Narada nu doar implementează activități educaționale, ci construiește programe bazate pe dovezi, cu rezultate cuantificabile, care mută accentul din educație de la resurse materiale la siguranța emoțională și starea de bine a copiilor.
Cum ați ales să construiți aceste programe — cine sunt specialiștii care v-au ajutat să le dezvoltați și ce metodologii folosiți?
Irina Vasile: Programele noastre sunt construite pe știința schimbării comportamentului și pe metode de tip nudge, adică mici intervenții care ajută copiii să ia decizii mai bune și să-și formeze obiceiuri pozitive. Scopul nostru e să facem programe suple, cu activități scurte, dar care produc rezultate reale în comportamentul copiilor. Nu am putea face asta fără specialiști și consultanți externi care ne ajută să ne asigurăm că lucrăm corect. Ei ne ajută să studiem ce spun cercetările, să validăm ideile și activitățile și să ne asigurăm că avem clar ce comportament vrem să schimbăm și care e comportamentul dorit. De exemplu, în programul „Start bun”, observăm că un copil ezită să ceară ajutor când nu înțelege o sarcină (comportamentul actual). Obiectivul nostru e să-l încurajăm și să își facă un obicei din a cere ajutorul profesorului sau colegilor (comportamentul dorit). Consultanții vin cu expertiză în pedagogie, psihologie și sociologie, iar noi ne uităm și la modele internaționale pe care le adaptăm la contextul nostru. Astfel, suntem siguri că programele sunt eficiente și chiar ajută copiii să învețe și să se dezvolte.
Ce înseamnă că Narada vrea „să construiască un model scalabil de educație până în 2030”? Cum se traduce asta concret – ce lăsați în urmă?
Irina Vasile: Nu vrem să fim doar o organizație care face programe bune, vrem să lăsăm un model replicabil, care să poată fi preluat de școli și profesori în toată țara. Concret, asta înseamnă să avem metodologii, instrumente, ghiduri și rutine dovedite științific, care pot fi aplicate și adaptate de alții. Practic, să construim infrastructura emoțională, dezvoltare de competențe și educațională care rămâne, chiar dacă noi nu mai suntem direct implicați.
Irina Vasile: „Nu mai e doar despre resurse, e despre interiorul copiilor.”
Cum arată un copil trecut prin programele Narada? Ce vezi schimbat în el, dincolo de notele din catalog?
Un copil trecut prin programele Narada nu doar că obține rezultate mai bune la școală, ci se transformă în mod vizibil. Învață să-și gestioneze emoțiile, să-și autoregleze comportamentul și să-și dezvolte autodisciplina, luând decizii conștiente pentru a-și atinge obiectivele. Dobândește gândire critică, învață să analizeze situații, să caute soluții și să ceară ajutor atunci când are nevoie. În același timp, colaborează mai ușor cu colegii, devine mai empatic și capabil să participe activ în comunitatea clasei. Practic, copilul nu doar învață conținut școlar, ci învață să se cunoască, să se gestioneze și să ia decizii responsabile, pregătindu-se pentru provocările reale din viață.
Ce rol mai are profesorul într-un astfel de proces? Devine antrenor, facilitator, partener?
Irina Vasile: Profesorul nu dispare din proces, dar rolul său se schimbă: devine facilitator și antrenor (coach) al copilului. Nu mai e doar cineva care transmite informații, acum însoțește copilul în propriul său proces de învățare, îl motivează, îl ajută să-și descopere punctele forte și să lucreze la ce are nevoie de îmbunătățit. E ca atunci când vrei să înveți un sport: poți să știi teoria sau regulile jocului, dar fără un antrenor care să te observe, să te motiveze, să te ajute să-ți folosești punctele forte și să-ți corecteze greșelile, nu vei progresa optim. Profesorul, ca și antrenorul, învață să pună accent pe relații autentice, modele noi de interacțiune și motivație și devine partenerul copilului, ghidându-l să dezvolte abilități socio-emoționale, autonomie, gândire critică și responsabilitate. În educația de azi, nu mai e suficient să livrezi informații; profesorul este cel care antrenează, susține și inspiră copilul să învețe și să crească.
Ce impact ați observat până acum, în cifre, dar și în starea emoțională a copiilor și părinților?
Din cifre, am văzut creșteri semnificative în implicarea copiilor, capacitatea de a lucra în echipă și participarea activă la activități. Dincolo de cifre, părinții ne spun că au copii mai deschiși la comunicare, mai încrezători și mai relaxați acasă. Profesorii observă clase mai coezive și un climat mai calm și colaborativ.
Cum măsurați schimbarea? Ce înseamnă pentru tine „succes” într-un proiect de acest tip?
Irina Vasile: Schimbarea se măsoară prin observații, chestionare, interviuri și evaluări repetitive: la începutul programului, imediat după implementare și la 3 luni distanță, pentru a vedea cât de durabilă este. Pentru noi, succesul înseamnă copilul care reușește să folosească noile abilități în viața de zi cu zi, să interacționeze sănătos și să-și gestioneze emoțiile, nu doar să obțină note mai bune. Succesul e ca măcar o deprindere să se fi creat, o rutină individuală, la clasă, în școală. Și cumulativ, cu intervenții repetate, să vedem o mentalitate schimbată.
Citește și: În România viitorului, educația se oprește la ușa care n-are pantofi în față. Așa a strâns Narada o generație întreagă în jurul unei idei: să nu mai lăsăm niciun copil în urmă
Care crezi că este cea mai mare urgență acum în educația din România — și cum răspunde Narada acestei urgențe?
Irina Vasile: Cea mai mare urgență este sprijinul emoțional și dezvoltarea abilităților socio-emoționale. Sistemul școlar se concentrează mult pe conținut și note, dar copiii au nevoie de siguranță, autonomie și competențe sociale pentru a face față provocărilor reale. Narada răspunde prin programe care construiesc această siguranță, încredere și capacitate de adaptare, pregătindu-i nu doar pentru școală, ci și pentru viață.
Ai lucrat mulți ani în zona societății civile. Ce te ține aici, în acest sector, în ciuda tuturor provocărilor?
Mă ține credința că munca mea poate avea sens și poate produce schimbare reală. Întotdeauna am fost curioasă și determinată să las locul mai bun pe unde trec, să contribui și să fiu atentă la oameni, dar mai ales să găsesc modalitatea prin care să ajung la aceste rezultate. În societatea civilă, chiar dacă e greu, poți vedea impactul direct al efortului tău, iar asta îmi dă motivația de a continua. Când primești un mesaj sau un telefon și auzi că un copil a progresat sau a reușit ce și-a propus, asta e cu adevărat motivant.
Cum ai ajuns la Narada și ce te-a convins să rămâi?
Am ajuns la Narada pentru că m-a atras combinația dintre antreprenoriatul social și educație, pentru că aici se construiesc programe care chiar schimbă experiența copiilor. Am rămas pentru că simt că pot contribui cu tot ce am mai bun, că munca mea are efect direct, vizibil, și că pot lucra alături de o echipă care împărtășește aceeași viziune, aceleași valori și aceeași energie de a mișca lucrurile cu profesionalism și responsabilitate. La Narada simt că nu încetez să învăț în fiecare zi și, de ce nu, deseori, să-mi testez chiar limitele.
Ce e cu adevărat important pentru tine — în viață și în profesie?
Irina Vasile: Să știu că munca mea are sens și produce o schimbare reală pentru oameni, comunități. În viață, contează să fii atent la ceilalți, să contribui, să lași un impact pozitiv și să clădești relații autentice, dar să nu uiți de grija de sine. În profesie, în munca mea la Narada, contează ca fiecare efort să ajute oamenii să crească, să se dezvolte și să devină mai încrezători și autonomi.
Care e cea mai mare durere a ta când vine vorba de copii și educație?
Irina Vasile: E vorba de inegalitate și de nedreptate. Copiii nu își pot alege familia, mediul, dar ei nu aparțin doar familiei și comunității lor, aparțin generației lor, societății și toți avem responsabilitatea de a-i ajuta să crească frumos. Fiecare copil merită șansa să devină un adult integru, capabil să ia decizii bune și să contribuie în societate, să nu îngroșăm rândurile celor care se simt neputincioși, care cred că li se cuvine să primească ajutor, dar ei, în mod real, nu se ajută, nu se dezvoltă. Când vine vorba de școli și educație, ce mă doare e că întâlnesc în ultima vreme din ce în ce mai puțini profesori dedicați sau care să mai aibă resursele să predea cu entuziasm. E nevoie să ne uităm cu mai multă empatie și să venim cu sprijin pentru ca ei, la rândul lor, să își regăsească pasiunea pentru profesie și pentru rolul lor atât de important.
Irina Vasile: „Copilul nu doar învață conținut școlar, ci învață să se cunoască, să se gestioneze și să ia decizii responsabile.”
Dacă ar fi să le transmiți un mesaj părinților din România, care ar fi acela? Dar copiilor?
Irina Vasile: Ca părinte, nu îți impune să fii perfect. Inevitabil vei și greși, dar important este să înveți să repari cu iubire. Tot la fel de important este să recunoști că, uneori, comportamentul tău poartă amprenta generațiilor trecute, influențând fără să vrei felul în care răspunzi celor pe care îi iubești cel mai mult – copiii. Copiii trăiesc într-o realitate diferită de a noastră. Fiți prezenți, ascultați, susțineți și încurajați copiii – impactul vostru durează toată viața. Mediul și relațiile pe care le oferiți copiilor determină cum vor crește ca adulți. Și cel mai important: copilul nu e o reflecție a așteptărilor sau reușitelor/eșecurilor tale. El este unic și așa trebuie să se simtă. E viața lui, este despre el și nu trebuie să mulțumească părintele sau pe oricine altcineva pentru a fi iubit sau pentru a simți că el contează.
Copiilor? Aveți curaj să întrebați, să încercați și să greșiți – pentru că așa învățați să creșteți. Școala nu e doar despre note, ci despre a descoperi cine sunteți, ce vă pasionează, prieteniile frumoase și cum puteți face lumea un loc mai bun. Nu vă opriți niciodată din a visa, din a crea și din a vă juca – și luați parteneri de joc și de creație și pe cei mari: părinți, profesori. Pentru că, așa cum spunea Micul Prinț: „Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini își mai amintesc asta.)” Păstrați în voi copilul curios, plin de imaginație și veselie.
