Căutare

Share this article

Când vorbim despre performanțele sportive ale României, este imposibil să nu ne gândim la câteva nume mari care au scris istorie. Printre ele se numără și cel al lui Florin Segărceanu care în urmă cu aproape 40 de ani, împreună cu Ilie Năstase câștiga cupa Davis pentru echipa țarii noastre.

Puțini știm însă de unde au pornit acești oameni, cum a fost copilăria lor și ce anume i-a motivat în viață.

Florin Segărceanu a avut o carieră strălucită, a ajuns în primii 100 jucători de tenis ai lumii, a participat la nenumărate turnee ATP, a câștigat Cupa Davis și a ținut mâna în dreptul inimii când se afla pe podium și i se cânta imnul țării sale.

La aproape 40 de ani s-a retras din tenisul de performanță, însă nu a renunțat niciodată la sport. Deși cochetase cu ceva timp în urmă cu golful, tot la 40 de ani Florin Segărceanu a început să practice acest sport ce a devenit în timp un stil de viață pentru el. Joacă golf la nivel de amatori, însă dacă arunci o întrebare pe terenul de golf, toți cei din jurul lui îți vor spune că e un profesionist. Visul său este ca măcar o dată în viață să ajungă să joace în cel mai slab turneu de golf profesionist din lume, fiind conștient că nu mai e timp pentru performanță.

Până atunci Florin Segărceanu a devenit mentor. Nu în tenis pentru că a mentorat foarte mulți jucători de tenis, inclusiv pe Simona Halep, ci în golf. El este cel care îi inspiră pe cei mai tineri jucători, printre ei numărându-se și Maria Jigman.

Florin Segărceanu, Foto: Raduly Laszlo

Citiți mai jos povestea de viață, de dragoste și de carieră a lui Florin Segărceanu.

Vă amintiți momentul în care ați pus pentru prima dată mâna pe o crosă de golf?

Mi-aduc aminte, cu ajutorul vostru pentru că a trebuit să răscolesc prin toată arhiva și prima dată când am încercat a fost în urmă cu foarte mult timp, în 1984. Eram la un turneu de tenis, în America, la Cincinnati și chiar în baza sportivă unde se desfășura turneul era și un teren de golf. Era foarte frumos, multă verdeață, dar nu știam cu ce se mănâncă.

Descoperă povestea campioanei la golf, Maria Jigman:

Un prieten de-al meu, un jucător de tenis, american, mi-a spus: „Hai nu vrei să încerci să mergem o dată pe teren să vezi cum e, te plimbi și cu mașinuța, e frumos”. Și am încercat. După aceea am revenit singur. Având pauză între antrenamente și meciuri îmi plăcea foarte mult zona de green, era superb tunsă, nu mai văzusem așa ceva și la lovitura cu patter-ul era distractiv și nu necesita atât de mult timp și atât de multă tehnică. Asta ziceam eu în vremea aceea. Loveam mingea la fel ca o lovitură de dreapta în tenis. Sunt foarte mulți ani, a fost o perioadă frumoasă și mă bucur că am aflat de acest sport de atunci, din 1984.

Florin Segărceanu în 1984, când a descoperit pentru prima dată golful, în America

Atunci v-a prins microbul, sau mai târziu ați descoperit pasiunea?

Nu, atunci a fost prima întâlnire cu acest sport. Din păcate, în Europa nu am mai avut aceste facilități, să avem norocul prezenței unui teren de golf lângă o bază de tenis și a durat ceva timp. Am mai încercat la începutul anilor ’90, când încă jucam tenis într-o echipă din Germania, erau campionatele pentru cei peste 35 de ani și atunci, la fel, aveam câțiva prieteni care jucau golf și îmi aduc aminte că în Germania am mai încercat de vreo 2-3 ori, însă numai experimental.

Ușor, ușor am realizat că dacă voi avea timpul și voi avea și unde să încep, îl voi face.

Când a devenit golful un mod de viață? Înțeleg că e parte din viața dumneavoastră acest sport?

Da, este o componentă foarte importantă din viața mea.

Totul a început la vârsta de 40 de ani, acum 19 ani când, împreună cu un coleg de breaslă și prieten, și anume Dinu Pescariu, am început să cochetăm cu acest sport și știam că la Clubul Diplomatic se poate practica, un alt prieten care importa echipament sportiv a adus niște seturi de crose și am zis: „Hai să începem și noi mai serios, să vedem cum e”. Aveam mult timp liber atunci, nu mai jucam tenis de performanță, Dinu la fel avea timp liber și așa am început să mergem la Clubul Diplomatic, să încercăm să jucăm după capul nostru pentru că noi aveam impresia că dacă am fost jucători profesioniști de tenis și golful e ceva aproape la fel de ușor. Avem tot o minge, puțin mai mică, o crosă și ea mai îngustă decât o rachetă de tenis. Am fost o dată, de două ori, de trei ori și oarecum ne-a intrat în obișnuință să ne întâlnim după amiaza la terenul de golf de la Clubul Diplomatic.

Florin Segărceanu, Foto: Raduly Laszlo

Ce înseamnă astăzi golful pentru dumneavoastră?

Astăzi golful înseamnă foarte mult pentru mine pentru că a înlocuit partea sportivă din viața mea. În momentul în care ești jucător profesionist în orice domeniu, nu neapărat în tenis, viața ta, sau o lungă perioadă din viața ta înseamnă sportul de performanță. Înseamnă multă mișcare, înseamnă multă ambiție, dorința de performanță, dorința de meciuri câștigate, iar pentru mine golful a luat locul tenisului. În momentul de față este componenta sportivă pe care mă bazez și pe care o practic cu mare plăcere. Ușor, ușor am învățat să nu mai fiu atât de competitiv cum am fost acum 10 ani și să gust mai mult din acest sport, să-l fac mai cu plăcere.

Când ați cunoscut-o pe Maria? Vă amintiți când ați luat prima dată contact cu ea?

Maria a crescut printre noi. Familia Jigman sunt împătimiți ai acestui joc, pe Bogdan, tatăl ei l-am cunoscut în prima fază, este un jucător foarte bun care a progresat foarte repede. La fel și Cătălina. Ei se încadrează în tiparul clasic al familiei care a început golful împreună, au iubit acest sport și apoi au adus și copiii. Copiii fiind mici, la început veneau în vacanță, în Bulgaria unde mergem să jucăm destul de des, iar apoi, încet, încet, au preluat și ei această pasiune. Diferența între cei doi copii este că Maria este foarte ambițioasă și s-a îndrăgostit de acest sport.

Prima dată când m-a impresionat a fost la zona de antrenament de la Stejarii, la Driving Range și am observat cât de bine lovește și cât de concentrată este pentru vârsta ei. Dificultatea la acest sport este că-ți trebuie foarte multă atenție, multă răbdare și perseverență.

Maria întrunește toate aceste calități.

Florin Segărceanu la un turneu de golf pentru amatori

Știu că Maria mai joacă în turneele adulților și mi-a povestit că la un moment dat ați jucat împreună. Ați văzut atunci vreo sclipire la ea, este genul de copil care ar putea să facă performanță în acest sport?

Eu cred că da pentru că ea are calitățile necesare, așa cum v-am spus e îndrăgostită de acest sport, e pasionată și are o ambiție extraordinară. Are o atenție incredibilă și chiar dacă uneori se enervează, tot timpul ascultă de sfaturi. Însă de aici și până la a ajunge să facă performanță e o cale destul de lungă pentru că nu este un sport ușor, e un sport pe care poți să-l practici doar vara și primăvara când este vreme frumoasă. Este un sport, asemenea oricărui alt sport de performanță care necesită antrenament cel puțin două-trei ore pe zi, cinci zile pe săptămână.

Apropo de copii, cum era Florin Segărceanu copil?

Eu am avut norocul să cresc în Parcul Dinamo, tatăl meu a fost antrenor de tenis, unchiul meu a fost instructor și practic toată copilăria mea am petrecut-o în acel parc. Au fost niște ani superbi în care eram foarte mulți copii pentru că pe acea vreme era ușor să-i aduci, totul era gratuit, știu că tatăl meu cu toți antrenorii se duceau prin toate școlile din zonă pentru a racola copii, pentru a-i atrage spre tenis și ușor, ușor a crescut numărul celor care au început să joace. Pentru noi era o joacă la început, ne simțeam bine și pe lângă orele de tenis, ne jucam în parc, mergeam la bazin, ne jucam fotbal. Practic copilăria acolo a fost.

Există un om care se poate spune că v-a descoperit? A văzut talentul în dumneavoastră și v-a îndrumat? Ați avut un mentor?

Îmi este greu să spun. Am avut șansa cu tatăl meu care a investit foarte mult în mine și m-a împins foarte tare de la spate. Tenisul nu este un sport care să fie foarte plăcut la prima vedere, necesită pregătire intensă până să ajungi la satisfacție, să poți să schimbi mai multe mingi pe teren, să joci câteva puncte, să lovești mai puternic în direcția dorită și astfel nu e ușor. Având însă șansa de a crește acolo, am jucat foarte mult.

Pot să spun că unchiul meu a fost primul care m-a observat.

Florin Segărceanu, jucător de tenis de performanță

Aveam palețele de lemn și jucam la perete, acesta era antrenamentul nostru. Era un perete special construit pentru a juca și a lovi foarte des. Jucând cu palețica asta, la un moment dat, unchiul meu a zis: „Măi, dar tu chiar nimerești bine”. Și s-a dus și i-a atras atenția tatălui meu, știu povestea asta de la ei, eu nu-mi amintesc. „Măi, dar uită-te și la fiu-tău aici, că ăsta are potențial”. Și de atunci a început să mă ia ușor, ușor în seamă, jucând foarte mult, tatăl meu m-a îndrumat, m-a ajutat din punct de vedere tehnic și astfel toate s-au unit. Talent se pare că am avut și condiții am avut pentru că am profitat de tot ce a fost acolo. Era o bază bună în acea vreme, erau mulți copii, erau multe competiții, aveam condiții, erau rachete, erau mingi. Și astfel pot să spun că am intrat pe un drum care a fost foarte frumos.

Era mai ușor să faci performanță în sport în perioada comunistă comparativ cu zilele de acum?

Din punctul meu de vedere era mult mai ușor pentru că în primul rând aveai niște baze sportive care erau deschise pentru toată lumea. Nu era nevoie de o anumită condiție financiară pentru a-ți permite să începi acest sport. Și atunci și masa de jucători era mult mai mare și copiii mult mai mici, indiferent de familiile din care veneau. Din punctul acesta de vedere era mai ușor. Sigur că dificultățile veneau în momentul în care care trebuia să începi să pleci în străinătate pentru a juca în concursuri mai puternice, să întâlnești adversari puternici. Dar pentru inițiere și pentru prima fază a tenisului era mult mai ușor.

Mama ce meserie avea?

Mama a fost casnică, așa se purta pe vremea aceea. Tata era toată ziua la teren, noi stăteam destul de aproape de Clubul Dinamo, iar tata era de dimineața până noaptea acolo, la fel și eu când nu mergeam la școală.

Aveați un vis, voiați să vă faceți ceva anume când erați mic?

Nu pot să spun. Am început să îndrăgesc foarte mult sportul, la un moment dat chiar am cochetat și cu baschetul. Eram la liceul sportiv și eram în echipa de baschet a școlii și îmi plăcea foarte mult acest sport. Tata era gelos și pe bună dreptate pentru că un sport de echipă este mai atractiv pentru un copil și competițiile pe echipe sunt mult mai interesante așa că, la un moment dat chiar a trebuit să intervină. Îmi aduc aminte că profesorul de baschet era prieten de familie, așa că tata și-a permis să se supere pe el și să-i spună: „Ușor cu baschetul, el face tenis, nu-l mai chema la toate competițiile”.

Florin Segărceanu, Foto: Raduly Laszlo

După ce ați trecut la tenisul la performanță, era tenisul un sport la fel de scump cum este și azi. Știu că azi dacă un copil vrea să facă performanță, prima piedică pe care o întâlnește este cea financiară.

Da, așa este. Nu era la fel de scump pentru că, pe vremea aceea, oarecum puteai să faci performanță nu cu foarte mulți bani. Statul te ajuta prin clubul sportiv, aveai toate condițiile de pregătire, antrenamente, aveam și întâlniri internaționale în zona de est, cu bulgarii sau rușii care aveau o tradiție la tenis, cu cehii, cu ungurii, așa că, fără costuri aveam posibilitatea să jucăm tot felul de competiții în această zonă. Sigur că, la un moment dat, ca să treci la tenisul profesionist trebuia într-adevăr să mergi la turneele individuale unde deja intrai în altă categorie de costuri.

Am multe povești pentru că nu ne-a fost ușor, am plecat cu salamul de Sibiu după noi, cu conservele la primele turnee, am dormit o noapte și în Hyde Parc, nu a fost chiar totul pe roze, dar e o satisfacție mare că am trecut prin astea, avem aceste amintiri și mă bucur foarte mult că am reușit.

Părinții trebuiau să facă rost de bani pentru aceste turnee internaționale individuale?

Părinții trebuiau să facă rost de bani, nu era ușor să cumperi valută, era un sport periculos să reușești să schimbi banii…

Dar nu ați fost în situația în care să nu puteți ajunge la un turneu din cauza banilor….

De foarte multe ori. Ce exemple să vă dau? Am plecat în America cu un coleg de-al meu – pe vremea aceea erau turnee foarte importante de juniori care se țineau în perioada decembrie-ianuarie când în Europa se juca numai în sală – și pentru o lună și jumătate am avut 15 dolari în buzunar. La fel, la primul turneu profesionist – erau niște circuite care se desfășurau pe o perioadă de cinci săptămâni, am plecat în Anglia, în primăvară, împreună cu doi colegi și fiecare a adunat cât a putut. Tata a putut să facă rost de 50 de dolari, un alt coleg 40 și un altul 70. Aveam biletul de avion plătit și am mai avut 50 de dolari de rezervă, bani primiți de la Federație, suma pe care noi o numeam „lanterna roșie” și pe care nu aveam voie să o cheltuim decât atunci când cineva ar fi intrat în pană. A fost o experiență interesantă, am jucat bine, dar nu am rezistat decât trei săptămâni pentru că am rămas fără bani.

Florin Segărceanu, Foto: Raduly Laszlo

Puteți pune degetul pe acel moment în care ați cunoscut pentru prima dată succesul în sport?

Nu știu cum să definesc acest lucru. Pentru generația mea, pentru mine, cel mai important lucru este să joci pentru echipa națională și atunci pot să spun că succesul l-am obținut în momentul în care am participat în echipa de Cupa Davis și am adus primul punct echipei de Cupa Davis. A fost meciul împotriva Iugoslaviei și a fost pentru prima dată când am jucat împreună cu Ilie Năstase. Atunci am adus primul punct echipei și atunci cred că a fost un moment decis în cariera mea. Ilie Năstase m-a acceptat drept coechipier, eu eram tânăr, cred că aveam 18 ani și în prima fază s-a tot întrebat „Oare face față presiunii, oare cum o să joace”, iar pentru mine a fost testul principal.

Când ați simțit că trebuie să vă retrageți din tenisul profesionist? Și cu ce gânduri o făceați atunci?

Pentru mine „retragerea” – o pun între ghilimele pentru că nu a fost una forțată – a venit o dată cu Revoluția pentru că atunci aveam 28-29 de ani, eram un jucător din prima sută din lume, jucam încă turnee, mă specializasem mai mult pe dublu și Revoluția mi-a schimbat puțin gândurile. Am mai jucat doi ani după revoluție, până la vârsta de 31 de ani, am mai jucat meciuri de Cupa Davis, dar nu atât de intens. Știam că o să vină un moment în care va trebui să mă retrag, nu mi-am dorit niciodată să urmez cariera de antrenor la bază și aici mă refer la aceea de a face inițiere cu copii, întotdeauna am crezut că pot să lucrez cu sportivii mari de performanță și așa că a fost un moment lin, nu ceva brusc. În aceeași perioadă fratele meu s-a apucat de niște afaceri, am fost și eu asociat cu el și oarecum am făcut un transfer. Am mai jucat câțiva ani tenis și în același timp eram atent și în domeniul afacerilor.

Și chiar v-ați ocupat de sportivii de performanță…

Am avut o carieră frumoasă și din punctul acesta de vedere pentru că am fost 14 ani de zile căpitan la Cupa Davis cu o generație minunată: Andrei Pavel, Adrian Voinea, Dinu Pescariu, am avut o perioadă frumoasă, am ajuns în primele 16 echipe ale lumii…

Mai recent, de trei ani de zile sunt căpitan nejucător la echipa de FedCup și am avut și aici plăcerea să lucrez frumos, în primul rând cu Simona Halep. Niște momente foarte frumoase și mă bucur că experiența mea a putut fi pusă în valoare în această perioadă.

Un sportiv de performanță este familiarizat cu câțiva termeni extrem de importanți: fairplay, responsabilitate și siguranță. Cum i-ați traduce dumneavoastră?

Nu știu siguranța în ce categorie intră. În primul rând un sportiv de performanță trebuie să fie un om corect cu el, trebuie să știe să nu se mintă pe el ca să poată avea succes, îi trebuie o capacitate imensă de muncă și la fel, trebuie să poată renunța la foarte multe lucruri. Sportivii de performanță – și mă refer aici la cei din tenis – sunt privați de foarte multe lucruri, nu au sărbători, aniversări, nu au prieteni, este foarte dur.

Florin Segărceanu în 1984, pentru prima dată pe un teren de golf

Care a fost cea mai dureroasă renunțare a dumneavoastră pentru a face performanță?

Nu pot să spun că m-a marcat ceva. Pot să spun că renunți la multe, nu există Paște, Crăciun sau Revelion, te antrenezi tot timpul, iar vacanțele sunt pe fugă. Am avut norocul să nu trebuiască să renunț la ceva deosebit.

Care au fost gândurile în momentul în care ați pus bazele RGA (Romanian Golf Association)?

Împreună cu foarte mulți iubitori de golf am încercat să dezvoltăm acest sport, din păcate nu s-a întâmplat nimic în ultimii ani din punct de vedere al construirii unui teren de golf, iar acesta este un lucru care miră pe toată lumea. Oriunde mergi, în Bulgaria sau Ungaria, lumea se miră că nu există în București un teren de golf. Oarecum, scopul a fost pentru a ne uni forțele și a încerca să construim un teren de golf. Acesta a fost scopul principal. Din păcate nu am reușit, încă suntem în contact cu mai multe entități care ar avea posibilitatea să facă acest lucru și atunci, Romanian Golf Association în faza actuală este o asociație în care atragem cât mai mulți iubitori ai golfului, organizăm turnee, ne adunăm, facem tot felul de sesiuni ca să creștem masa de jucători de golf în România, să atragem cât mai mulți oameni ce se pot îndrăgosti de acest sport.

Florin Segărceanu printre câștigătorii unui turneu de golf organizat de Romanian Golf Association

Copiii dumneavoastră joacă golf?

Copiii mei au învățat golf, dar din păcate nu pot să spun că joacă golf. Trebuie să-i momesc tot timpul ca să-i aduc pe terenul de golf. Băiatul meu a început ușor, ușor să joace mai mult pentru că are câțiva prieteni de vârsta lui care joacă și ei. Repet, e un sport care trebuie să te atragă ca să-l joci serios, dacă e un sport de socializare și dacă ai prieteni care joacă, te duci și tu, dar de unul singur trebuie să fii altfel construit ca să te pasioneze.

Dar tenis joacă?

Tudor a cochetat și cu tenisul câțiva ani, dar a fost foarte sincer și a venit și mi-a spus că el își dă seama că nu va putea să câștige bani din tenis. Așa că nu a mai fost atât de atras, iar eu nu am insistat: ”E important că ai învățat, e important că știi să joci și sunt convins că nu a fost o pierdere de timp și în viitor sigur vei avea prieteni sau colegi cu care te vei distra jucând tenis”.

Care este vârsta optimă pentru un copil pentru a începe să joace golf? Este o vârstă recomandată?

Nu cred că mai este recomandată acum. Fiind oarecum în domeniu constat că și în golf s-au schimbat foarte mult lucrurile. Pe vremuri, vorbind acum 30-40 de ani, un jucător de golf, matur, avea în jur de 40 de ani. Între timp s-au schimbat lucrurile și vedem jucători foarte buni la 20 de ani. Tiger Woods a fost primul exemplu care a reușit să aibă performanțe extraordinare la o vârstă tânără din punct de vedere al istoricului acestui sport. Rory Mcllroy juca de la 3-4 ani, am văzut poze cu el și cu Tiger când foarte mici fiind  loveau cu mingi de plastic. Nu există cred o vârstă recomandată, mai degrabă este important să găsești modalitatea prin care să atragi copiii și să fiți împreună. La șapte ani nu e ușor să începi golful, dar dacă reușești să faci o echipă, să faci acest sport să pară o joacă, atunci e foarte bine.

Știu că ați spus la un moment dat că v-ați gândit să faceți performanță și în golf, doar că simțeați că ar fi trebuit să-l începeți din copilărie…

Are legătură cu începutul nostru în golf, la vârsta de 40 de ani, cu momentul în care ne-a infectat microbul acestui sport. Atunci mi-am fixat un target: aș vrea o dată în viață, după vârsta de 50 de ani să ajung la un anumit nivel pentru a putea participa la cel mai slab concurs de profesioniști care există. Și sunt convins că o să reușesc acest lucru.

Dar pentru performanță, este târziu, aș fi avut nevoie de ceea ce am făcut eu toată viața, 3-4 ore pe zi, minim cinci zile pe săptămână de antrenamente. Nu aveam cum și nu aveam cum să recuperez această perioadă pierdută din tinerețe.

Florin Segărceanu, Foto: Raduly Laszlo

Cum sună povestea de dragoste a unui campion? Cum și când ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?

Pe soția mea am cunoscut-o într-o perioadă bună pentru mine, nu zbuciumată. Nu este ușor ca sportiv profesionist care pleacă săptămână de săptămână, care mai vine acasă la o lună și care – cel puțin în vremurile trecute, nu avea voie să-și ia partenera cu el în deplasări. Astfel că era destul de greu să reziste o relație. Am cunoscut-o spre sfârșitul carierei mele de tenis, aveam 36 sau 37 de ani și începusem o colaborare cu Eurosport, eram comentator specialist în tenis. Ea lucra acolo și așa a fost începutul. Ne-am întâlnit, eu am plăcut-o foarte mult, am avut și ajutor din partea unei prietene care era redactorul șef și na… ca orice poveste de dragoste.

Noroc că m-a acceptat, nu aveam un CV foarte bun din punct de vedere al relațiilor, dar iată că am reușit și am realizat foarte multe împreună. Avem doi copii frumoși, chiar dacă nu fac sport de performanță, am dezvoltat foarte mult o afacere, o școală privată și avem o familie superbă.

Florin Segărceanu împreună cu familia sa
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO