Un spectacol-experiment despre violență și complicitate, îngeri și demoni, alegeri și constrângeri.
Am văzut „Funny Games”, după filmul lui Michael Haneke, în regia lui Botond Nagy, la Teatrul Grivița 53, unde am fost parte dintr-un experiment despre violență, însă am reflectat la inocență.
„Ce este violența?” – cu această întrebare adresată publicului începe spectacolul.
O casă de vacanță, un teren de golf, o familie fericită și doi vecini inocenți. Toți îmbrăcați în alb, cu accente de roșu. Ce ar putea să meargă rău? Mai ales când inocenții te întâmpină cu zâmbet la intrarea în sală, apoi îți cer ferm să închizi telefonul pe toată durata experimentului și, în cele din urmă, îți oferă o telecomandă. Atunci când am văzut că domnul de lângă mine a primit telecomanda, mi-am imaginat că responsabilitatea a fost împărțită. Din acea clipă nu mai eram neutri, ci eram complici pasivi la ce urma să se întâmple.
Privim o soție care despachetează cumpărăturile, o fiică ce repetă la un instrument muzical, în timp ce tatăl este ocupat cu treabă în afara casei, unde se află și câinele. Unul dintre cei doi inocenți bate la ușă să ceară niște ouă și de acolo începe o situație stranie, plină de violență, traume și nemulțumiri dezvăluite, căreia i se alătură celălalt inocent și soțul. În tot haosul produs, absurdul își face simțită prezența cu momente muzicale precum „Take on me” – A-ha, iar cineva din public propune Simfonia nr. 5 a lui Beethoven. Doar că, în fața inocenților, alegerea nu mai este a ta. Povestea a cărui martor ești capătă dimensiuni din ce în ce mai violente, precum picătura chinezească, pentru că violența își ia timpul ei aici. Accente desprinse din universul lui Lynch amplifică starea de chin și absurd. Pentru mine, unul dintre cele mai intense momente a fost cel al rugăciunii, desfășurat între personajele interpretate de Ștefan Radu și Ofelia Popii. Disperarea și sacralitatea acelui moment m-au urmărit mult timp.
Pe durata experimentului recunoști mama care se luptă pentru familie, interpretată de Ofelia Popii
Cei pe care i-am denumit inocenții sunt cei care conduc tot jocul, ei stabilesc și schimbă reguli. Ștefan Radu, prin chipul său luminos, și Eduard Păuna, cu o expresie poznașă, construiesc personaje care reușesc să manipuleze cu sadism până la apăsarea butonului roșu al telecomenzii. Pe durata experimentului recunoști mama care se luptă pentru familie, interpretată de Ofelia Popii. Acea tipologie de mamă care mereu s-a lăsat pe ultimul loc și a îndurat constant pasivitatea soțului. Personajul lui Ciprian Scurtea se predă complet umilinței, fără să lupte cu toată ființa, precum soția sa, iar consecințele sunt fatale. Alexandra Potter face unul dintre acele roluri în care prezența și tăcerea sunt mai puternice decât un discurs, iar nădejdea specifică vârstei o însoțește până în punctul de cotitură.
Un lucru nu se schimbă în cele 100 de minute: the red flag. Este mereu acolo. Uneori atenționează, alteori se pierde în fundal, însă semnalul de alarmă rămâne prezent. Într-o lume în care discutăm sau vedem constant green flag – red flag, în momentele culminante acestea se pierd în ceață. Fie că sunt traumele, fie că sunt alți factori necunoscuți, ceva ne face să rămânem în acea situație. În teatru poți da rewind la violență, în viață nu.
Față de alte spectacole, de aici am plecat cu foarte multe întrebări
Violența. Ce este? Când începe ea? Cât este percepută ca joc? Cine determină regulile? Unde este limita și cine o setează? Când am devenit complici? Atunci când am ales să intrăm în sală? Sau atunci când am acceptat telecomanda? Sau, poate, încă de când am citit prima dată funny games, deși o parte din noi știa că este unfunny, dar cu toate acestea am decis să fim parte din experiment?
Față de alte spectacole, de aici am plecat cu foarte multe întrebări. Răspunsuri? Nu le am și nici nu le caut intenționat. Privesc, poate, și mai atentă asupra acestui subiect. Spectacolul lui Botond Nagy devine unfunny și este incomod, iar într-o societate în care desensibilizarea și complicitatea pasivă au devenit pregnante, poate că este exact de ce avem nevoie. Măcar pentru un răgaz de reflecție.
Detalii și bilete găsiți pe site-ul Teatrului Grivița 53.
Funny Games – Teatrul Grivița 53, după filmul lui Michael Haneke
Echipa Artistică
Regie: Botond Nagy
Actori: Ofelia Popii, Ciprian Scurtea, Carol Ionescu / Eduard Păuna, Vlad Pânzaru / Ștefan Radu, Buse Ozgul / Alexandra Potter
Adaptare scenică și text original: Diana Nechit & Andrei C. Șerban
Scenografia: Theodor Christian Niculae
Asistent scenografie: Norra Niță
Muzică originală & sound design: Claudiu Urse
Asistent regie: Oana Bonda
Fotografii: Darius Hristu
