fbpx

Căutare

Share this article

Mâine împlineşte 44 de ani. Şi, după 10 luni de la dispariţia tatălui său, Horia Brenciu va trăi prima aniversare fără părintele său, cunoscut de o ţară întreagă ca fiind omul pe care Horia l-a iubit imens, pe care l-a îngrijit cu dăruire, pe care l-a ţinut aproape şi pe care l-a tratat cu atâta atenţie, ca un fiu bun ce a fost. De multe ori m-am gândit că poate de aceea este Horia un tată atât de bun: pentru că, mai întâi, a fost un fiu atât de bun.

Un interviu cu Horia Brenciu este un spectacol în sine. Nu se poate desfăşura în mod clasic, pentru că, dacă s-ar întâmpla aşa, probabil că spectatorul/cititorul ar avea multe de pierdut. Horia face spectacol cum respiră: din reflex. Şi, pentru că împlineşte 44 de ani, l-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări… pe care nici nu prea am apucat să i le pun, deoarece, ajunsă pe terasa casei sale, acolo unde mă aştepta cu un vin şi-o pizza, Horia mi-a luat reportofonul din mână şi l-a aşezat tacticos pe piept şi a început să vorbească aşa, ca şi cum în faţa sa se afla o mulţime de oameni… Slavă Domnului că era pus pe rec. Reportofonul.

„Bună ziua, dragi telespectatori. Ca să vizualizaţi ce se întâmplă acum, aflaţi că stau cu reportofonul pe pieptul meu, chiar în dreptul inimii. Stau lungit pe şezlong, mă uit la gutuiul din depărtare şi mă gândesc că, ajuns la 44 de ani, dau cel mai comod interviu din viaţa mea: aşezat, uitându-mă la grădină şi la norii de pe cer care seamănă cu un un fum de ţigară. Evident, pomenesc de fumul de ţigară citând din «Septembrie luni», că altfel, eu nu fumez.”

Ba da, am apucat să zic. Te-am văzut fumând.

În spectacole, poate, că acolo aşa cere scenariul, asta dacă îl are ca personaj principal pe Frank Sinatra, dar altfel eu nu fumez, ci savurez trabucuri din an în Paşte.

Înseamnă că eu te-am văzut de Paşte…

E posibil! Am şi eu plăcerile mele ascunse „cubaneze”. Adică am două cubaneze şi ele stau ascunse când le savurez eu. În fine, trecând peste asta, draga mea, interviul poate să înceapă!

Împlineşti 44 de ani! Cum te simţi la vârsta asta?

Nu am nicio legătură cu vârsta mea! Nicio legătură! Sunt un om care are o poftă de muncă incredibilă!

Ca la 20 de ani?

La 20 nu ştiam ce-i aia muncă. Acuma ştiu. Sigur, la ştiinţa asta s-au mai adăugat şi nişte repsonabilităţi pe care le iau ca pe nişte imbolduri de a munci mai mult: soţia, copiii, casa, familia…

Orchestra…

Orchestra, da… Azi am fost la repetiţii şi le-am arătat la un moment dat celor din orchestră, cum eram noi acum 10 ani. Cum arăta orchestra acum 10 ani când, îmi aduc aminte, am cântat la Festivalul de la Mamaia. Am cântat atunci în engleză, la un festival eminamente românesc. Eram şi pe atunci un fel de OZN… Ţin minte că atunci, dacă mă gândesc, aveam acelaşi număr de oameni, vreo 10, dar numai unul a rămas cu mine până azi.

Din toţi cei cu care ai început, numai unul a rămas cu tine? Nu sună prea bine, nu?

Nu ştiu pentru cine nu sună bine. Cred că pentru ei nu sună bine! Eu, aşa cum îmi reproşează fiică-mea cea mare câteodată, sunt prea riguros şi prea nebun. În dorinţa mea de a fi… Nostradamus, dacă îmi permiţi expresia, eu vreau să intuiesc totul, să anticipez orice, pentru ca niciodată, nimeni să nu facă vreo surpriză. Cu toate că-mi plac surprizele…

Revenind la vârsta ta şi la puterea de muncă…

Da! Puterea mea de muncă este foarte mare… Şi, citind zilele trecute nişte interviuri cu Marin Moraru, m-am regăsit în ceea ce a spus el la un moment dat despre muncă şi despre faptul că avea atâta nevoie de ea! Ca şi Dan Spătaru, de altfel! Soţia lui povestea odată că el, dacă stătea două zile acasă, înnebunea! Avea nevoie de oameni, de contact, de atingere, avea nevoie să cânte, să fie în mijlocul lumii! Aşa sunt şi eu.

Dar e firească o asemenea agitaţie?

E firească dacă pentru asta ai fost născut! Adică dacă Dumnezeu m-a făcut iubitor de oameni, de feţele lor, de reacţiile şi vocea lor şi de ceea ce spun, înseamnă că e firesc să vreau să fiu cu ei, între ei, nu?

Eşti un om norocos?

Da! Categoric! Mă uitam zilele trecute la un documentar despre istoria recentă a României, care m-a purtat de la Carol I, la Mihai I, la colectivizare şi la comunişti şi mi-am dat seama că m-am născut într-o perioadă norocoasă, că nu mi s-a întâmplat tot ce li s-a întâmplat rău altora, că, iată, toate talentele mele se manifestă fără a fi cenzurat, că mă pot exprima şi că niciodată nu a fost altel…

Foto: Mihail Seidner

Horia, e prima aniversare fără tatăl tău. Dacă acum s-ar deschide cerurile şi l-ai vedea, ce i-ai spune?

I-aş spune că l-am sunat de mai multe ori şi că nu mi-a răspuns la telefon!

Ai reuşit să treci peste dispariţia lui, ai reuşit să te linişteşti, să te aşezi, să accepţi?

Nu, nu cred… Nu… Deprinderile funcţionează foarte bine şi după atâta vreme. Instinctiv, atunci când sunt la volan, pun mâna dreaptă pe telefon să-l sun, dar după aceea îmi retrag mâna şi-mi aduc aminte…. Indiferent unde aveam concert prin ţară, treceam prin Braşov. Şi acum trec, ajung acasă, mă uit peste gard, în curte… În continuare cred că voi face aceste lucruri încă mult timp şi nu mă gândesc să scap de obişnuinţa asta. E ceva firesc. În continuare vreau să-l sun şi în continuare vreau să-mi răspundă. Avea un mod special, unic, de a-mi răspunde la telefon de care îmi aduc aminte cu plăcere. Şi în continuare este o componentă care îmi lipseşte, dar care este mereu în mintea mea…

Îi vei dedica un moment special în viitorul tău spectacol de la Sala Palatului?

Nu ştiu acum… Am făcut-o pentru atâţia artişti pe care i-am cunoscut sau pe care nu i-am cunoscut şi care au dispărut, dar de data asta este altceva, e o trecere emoţională diferită… Nu vreau să fac o încercare timidă, doar de dragul unui efect. Spectacolele mele au avut mereu o idee, totul s-a subscris acesteia, de aceea nu ştiu dacă voi face un astfel de moment, pentru că ar fi mai personal decât toate celelalte…

Eram obişnuită să-l văd în sală de fiecare dată. Crezi că dacă i-ai cânta ceva, ar auzi?

Eu cred că şi maică-mea când vorbesc de ea, mă aude, iar tata, mai proaspăt ajuns în Împărăţia Cerurilor, mă aude cu siguranţă. Era odată un film cu Peter O’Toole, nu ştiu dacă l-ai văzut. Era despre cei plecaţi dintre noi, care, odată ce ajung dincolo, li se repartizează un apartament sus, la înălţime. Şi, pe parcurs, pe măsură ce lumea uită de ei, coboară câte un etaj până când, uitaţi de toţi, sfârşesc prin subsoluri. Eu, povestind mereu despre ei, mă asigur că rămân acolo, sus, la înălţime, de unde, pe fereastra camerei lor, au vedere spre Rai.

Sala Palatului este un capăt de drum anul acesta. Adică este capătul unui turneu naţional. Cum va fi de data asta? Mereu aduci ceva nou, mereu inventezi ceva ce nu s-a mai făcut până la tine…

Am făcut în ultimii 5 ani de zile cam 13 spectacole la Sala Palatului. Dar de fiecare dată când fac un spectacol nou, am aceleaşi emoţii ca la primul. Am acelaşi emoţii când le spun celor din orchestră „hai să facem un promo nou”, am aceleaşi emoţii la vânzarea biletelor… Am aceleaşi emoţii când bat la uşa prietenilor mei matinali (Răzvan şi Dani, n.r) şi le spun că am de anunţat un spectacol nou… De data asta, spectacolul va fi la închiderea turneului naţional, dar trebuie spus că abia aştept să merg şi prin ţară, pentru că publicul bucureştean este un public foarte răsfăţat. El are totul la discreţie: Muse, Maroon 5, Riahnna, Sia şi după aia mai vine şi Brenciu! În ultimii 5 ani de zile producţia spectacolului în România s-a schimbat îngrijoritor de mult, a ridicat foarte sus ştacheta. Acum câţiva ani era Iris, Holograf, Bănică, ei bine, acum e toată lumea pe esplanadă! Avem cel mai bogat meniu de spectacole din estul Europei, am competitori români care-şi pun şi ei amprenta pe singura locaţie de spectacole recunoscută şi anume Sala Palatului, şi nu în ultimul rând, am un public care bagă mâna în buzunar să meargă la Sia, la Maroon 5, la Iris, la Holograf… şi care trebuie să bage mâna în buzunar să meargă şi la Brenciu. Asta este provocarea mea. Practic, asta este provocarea întregului context românesc. Ce poţi să faci tu înainte de spectacol, nu în timpul, nu după, ci înainte, ca să-ţi atragi oamenii la spectacolul tău? Trebuie să te porţi exact ca un brand naţional care îşi face reclamă la radio sau tv şi care trebuie să convingă publicul că el este cel mai bun. Vreau ca acum, mai mult ca niciodată, la acest spectacol, să dau dovada că am învăţat ce înseamnă un show! Mi-au confirmat şi oamenii care stau la sunet sau la lumini, că un artist adevărat îşi dă seama ce înseamnă Sala Palatului abia după ce face vreo 4, 5 spectacole acolo! Asta nu înseamnă să nu mergeţi la primul spectacol al unui artist român, dar mergeţi şi peste ani de zile să vedeţi dacă şi ce a învăţat. Acum aş putea să spune că am înţeles că nu fumul, culorile sau efectele contează, deşi sunt şi ele importante, ci muzica aceea adevărată pe care o cânţi!

Vei avea piese noi?

Da. Vom cânta toate piesele pe care le avem în repertoriu. Tot ce va vrea publicul şi ceea ce îi place şi ceva în plus. Am învăţat multe, am ajuns un fel de dicţionar, ghid, abreviar, „calea spre succes” sau moşul sfătos în materie de spectacol de succes la Sala Palatului! Pot răspunde oricărui artist care ar pune orice întrebare legată de cum să facă şi ce să facă pentru ca spectacolul lui să fie un succes la Sala Palatului. Şi pentru că încă nu m-ai întrebat, dar simt că vrei s-o faci, îţi răspund, totuşi: nu ştiu dacă familia mea va fi implicată anul acesta în spectacol, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Maria este (deocamdată) singura cu voce din familie. Desigur, şi soţia mea, dar ea şi-o foloseşte mai ales în situaţii extreme când pune şi puţină tensiune… Şi cei mici par că se îndreaptă către ceva din zona artistică: balet, muzică…

Îţi vei încuraja copiii să urmeze cariere artistice?

Îi voi încuraja pe copiii mei să facă orice vor ei: de la paraşutism până la lecţii de canto.  

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO