Căutare

Share this article

Horia Ghibuțiu este ziarist, cronicar sportiv, producătorul Morning Glory, de la Rock FM, și autorul sarcastic al unor povestiri fabuloase pe care le puteți citi în volumul „În timp ce tu dormeai”.
Horia s-a născut la Praga, unde tatăl lui, un economist redutabil, fusese detașat ca un lider al studenților socialiști europeni, a scris cronică sportivă de la 15 ani, a încercat să intre la Teatru, dar a picat și a ajuns, cu un kilogram de cafea și intervențiile tatălui său ministru, să facă armata, ca mulți alți ne-studenți, în Ardeal, la Forțele de Securitate, citind Shakespeare și Cehov.

În urmă cu vreo lună de zile glumițele lui Horia au încetat și în locul lor a rămas un mesaj succint care anunța prietenii și foștii colegi că soția lui și femeia pe care o venera s-a prăpădit. Puține au fost cuvintele care au mai făcut referire la ea de atunci. Ele se vor aduna însă într-o carte pe care Horia urmează să o pregătească pentru începutul anului următor, „În timp ce tu erai”.

Ce ai mai scris, după ce ai lansat „În timp ce tu dormeai”?

Nimic, dar plănuiesc să continuu. Mă gândesc să scriu de la 1 ianuarie, atunci voi rămâne singur, fratele fostei mele soții, care vine să petrecem împreună sărbătorile, se va întoarce acasă la el, în America. Așadar, voi fi singur, voi avea niște zile libere de la radio și voi putea scrie „În timp ce tu erai” și va fi, evident, dedicată fostei mele soții.

Scriu de vreo 15 ani, iar începuturile mele au avut, de fapt, legătură cu niște cronici sportive pe care le semnam și pe care le făceam de multă vreme. Deși nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge să trăiesc din aceste texte.

În 1984, când aveam vreo 15 ani, am „acoperit”, cum se spune acum în media, dintr-un barbarism prost tradus, Campionatul European de Fotbal din Franța. Au fost mai multe meciuri, a jucat și România atunci, și, din fericire, campionatul a fost transmis și de Televiziunea Română și de cea Bulgară, așa încât le puteam urmări alternativ (regula spune că de la un punct încolo, meciurile se petrec la aceeași oră), pe două televizoare. Lucru care nici măcar nu pare atât de greu pe cât ți-ai imagina. Ani mai târziu, ajunsesem să nu văd deloc meciul, mergeam pe teren, ca trimis special, al Evenimentului Zilei, de pildă, și scriam în timp ce un coleg îmi relata ce se întâmplă pe teren. Dar după o vreme de văzut meciuri și de analizat, ajungi să ai o putere de a anticipa lucrurile.

Într-unul dintre volumele sale, Ioan Chirilă, ale cărui cărți îmi place să cred că le-am epuizat, scria despre un crainic de radio, din perioada interbelică (să fi fost ginerele lui Liviu Rebreanu, oare?), care dezvoltase o tehnică de a relata prin care te punea să împarți terenul în două careuri și el practic te ghida și, chiar dacă tu nu vedeai nimic, indicațiile lui deveneau foarte vizuale.

Spuneai că la 15 ani tu încercai cronică sportivă. De ce? De unde pasiunea aceasta?

Eram literalmente captivat de presă. În fiecare dimineață mergeam la chioșc și cumpăram ziarele: „Sportul”, ”România liberă” și „Scânteia Tineretului”, care avea o rubrică sportivă foarte bună, adesea semnată de Horia Alexandrescu. Iar fenomenal era că atunci când apăreau aceste cronici ale etapei, tirajul creștea cu 70.000 de exemplare. Spune-mi ce alt ziar de azi poate să facă asta?

La ora 5:00 dimineața, coboram la chioșcul din stația de autobuz de lângă blocul nostru, ca să fiu sigur că prind ziarul, iar în weekend primeam și un supliment, „Fotbal”, Dumnezeu pe pământ. Practic, aveai ce face tot weekend-ul, dincolo de faptul că îl citeai, aveai și subiecte de conversație.

Cine îți dădea bănuții să cobori zi de zi să iei ziarele?

Aveam un model, aș zice, pe unchiul mamei mele, la care mai mergeam în vacanțe, atunci când plecam la bunici, la Târgu Mureș. El era profesor universitar și preda o materie desuetă, clasicii literaturii universale, dar era un om popular în oraș, semna cronică literară, dar și cronică cinematografică.

Tu mi-ai zis așa: dincolo de toate lucrurile pe care le fac eu, scrisul este cel mai apropiat de felul în care sunt eu construit. Cum ești tu construit?

Foarte haotic pe dinafară, dar extrem de riguros pe dinăuntru, fiindcă, tocmai pentru că am atât de multe lucruri de făcut, iar dacă nu le-aș ordona nu mi-ar face bine.

Sunt de nestăvilit și cu o reprobabilă propensiune pentru abstract, iar în mine sălășluiește un suflet de poețel reprimat. Și e foarte bine că se întâmplă așa.

Cu toată onestitatea îți spun, mi-am dorit toată viața să fiu și eu un bibliotecar pe undeva. Nu mi-a ieșit.

Ce visai tu când erai mic?

Tot felul de prostii. Visam să fiu deștept ca tata, care era doctor în economie, dar se remarcase în ochii mei când râdea sardonic la câte o traducere a vreunul film pe care îl vedeam împreună la tv. Pentru mine, să fii mai deștept decât omul care a tradus un film pentru televiziune, era maximum.

Tata a fost un economist strălucit, ministru, președinte al Camerei de Comerț și Industrie, demnitar al statului român, între 1963 și 1969 era reprezentant al Studenților Socialiști și a fost detașat la Praga, unde m-am născut și eu, altfel un om redutabil. Măcar pentru că le-a condus doctoratele lui Mugur Isărescu și Eugen Dijmărescu, cred că era un economist talentat.

Nu am să mă asemăn lui niciodată.

Spre comparație, mama?

Mama trăia după o paradigmă complet diferită de a lui tata. În vreme ce tata se încăpățâna să împartă oamenii în proști și deștepți, și am cunoscut puține cazuri care să-l impresioneze pe tata prin inteligență, mama îi împărțea în buni și răi. Pur și simplu, cu o altă lectură a vieții.

Și ce ai respins de la fiecare?

E greu să-ți spun acum. De la tata cred că am respins înclinația lui pentru economie și cifre, și pentru că nu m-a dus capul, dar și pentru că eu eram băiatul cu capul în nori care îl pastișa pe Mircea Cărtărescu la 17 ani.

În vreme ce de la mama am încercat să mă țin departe de un soi de posesivitate pe care o resimt și acum: sunt foarte recunoscător că azi mi-a dat liber și nu trebuie să trec pe la ea să-i duc mâncare. Am și plecat de acasă foarte devreme, la nici 33 de ani. Și m-am dus și foarte departe, la 6 blocuri.

Cine au mai fost adulții importanți care au ajutat la clădirea lui Horia?

Mai era o vecină și prietenă a mamei, Janette Moreno o chema, o evreică în vârstă, care era îndreptarul meu de înțelepciune. De la dumneaei am învățat să ascult Vocea Americii, de la dumneaei am aflat lucruri despre falși idoli pe care îi aveam atunci și care, în realitate, mai trebuiau să pună mâna pe carte. Dincolo de faptul că îmi aducea blugi, pe filierele rudelor ei din Israel și din America.

Era o femeie extrem de erudită.

Cum ai ajuns să faci armata?

Am picat la facultate, mulțumesc de întrebare. Am dat la teatru și am picat. Așa încât un an și patru luni am citit Shakespeare și Cehov, Opere Complete.

E mișto la armată!

E mișto dacă ai pile. Iar eu am avut pile. Tata era ministru, mama a dat un kilogram de cafea, deci… Motiv pentru care am și fost foarte selectiv, așa că am ales musai Ardealul, fiindcă în București era nasol, câtă vreme urma să păzesc vreo ambasadă.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta, pe Carmen?

Ne-am întâlnit în redacția Viva, unde eram colegi. Este încă una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea.

Ce ți-a plăcut la ea?

Sunt atât de multe lucruri care mi-au plăcut la ea, dar nu cred că sunt încă în stare să vorbesc despre asta.

Încă te simți în doliu. Cum e doliul ăsta?

Sincer, schizofrenic. De fapt, mi-am creat un avatar. O parte din mine muncește, livrează, râde, merge la teatru. Se străduiește să fie creativ, sociabil, face tot posibilul să funcționeze. Dar, celălalt eu, pe care îl păstrez deocamdată doar pentru mine și pentru ea, e devastat. Și nu cred că poate fi altfel. Aș zice că în acest moment viața mea se împarte în trei: până am cunoscut-o pe ea, după ce am întâlnit-o și după ce ea nu a mai fost. Dar nu sunt încă foarte convins că pot să numesc „viață” la ce am trăit după ce ea nu a mai fost.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO