În căutarea timpului pierdut: un tur al conacelor uitate

Ca orice copil care a crescut în timpul comunismului, îmi petreceam cel puţin o lună pe an, la casa bunicilor de la ţară. La cinci ani, bunicii preocupaţi de muncile agricole, m-au trimis câteva zile la o grădiniţă de vară, la tovarăşa Cecilia. Cu părul negru ca abanosul şi o statură impozantă, ea avea grijă de copiii din sat, într-o cămăruţă amenajată într-un fost conac boieresc. Aşa m-am îndrăgostit de această clădire care se afla în centrul satului Croitori, înconjurată de un parc uriaş cu arbori seculari, ce aparţinuse cândva boierului Brătescu. An de an, conacul ce înnobila centrul acestui sat dâmboviţean, uitat de lume, s-a degradat încet, dar sigur… parte din neglijenţa autorităţilor locale, parte din neputinţa moştenitorilor de a-şi revendica proprietatea, dar mai ales din nepăsarea sătenilor pentru care această clădire era un simbol al „chiaburilor”.

În paragină a fost lăsat, până anul trecut şi palatul familiei Brâncoveanu, din Potlogi. Aflat la numai 15-20 de kilometri de satul bunicilor mei, acesta a fost lăsat într-o stare avansată de degradare şi uitare.

Conacul a fost primul construit de Constantin Brâncoveanu, din cele patru destinate fiilor săi, întrucât se afla pe drumul dinspre Târgovişte, spre Bucureşti şi Craiova, ce trecea atunci prin Potlogi. După mazilirea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi la Istanbul, domeniul a fost devastat de turci care au căutat comorile acestui bogat domnitor ce deţinea peste 170 de sate. Conacul a intrat în posesia familiei Bibescu, dar ulterior a fost devastat de localnici, rămânând o ruină timp de 250 de ani.

Acum, după patru ani de lucrări (timp în care s-au studiat cărţi vechi, dar s-au cerut opinii şi de la istorici) ce au vizat întreaga incintă – grădina, aleile, clădirile, interiorul şi exteriorul acestora, poarta şi zidurile – palatul şi-a recâştigat măreţia de altă dată. Nu numai că a fost reabilitat, ci şi mobilat. Pentru 10 lei puteţi face un tur complet al clădirilor (însoţit de un ghid) şi al curţii de 2,3 kilometri pătraţi. Aici pot fi văzute obiecte autentice din patrimoniul Complexului Naţional Muzeal Curtea Domnească: bijuterii, monede, vase, haine, obiecte de mobilier, arme.

O soartă mai puţin fericită a avut conacul Bellu din Urlaţi, ce a aparţinut baronului Alexandru Bellu, donat în 1926 de către familia acestuia Academiei Române. Construit în stil vechi, românesc, la jumătatea secolului al XIX-lea, conacul era format dintr-o vilă mare cu 24 de încăperi, o casă mică, o cramă, vie şi parc. Deteriorat din cauza cutremurelor şi a neglijenţei comuniştilor, ce au confiscat domeniul, conacul s-a deteriorat până la prăbuşire, supravieţuind numai clădirea secundară (dedicată iniţial servitorilor). Aceasta a devenit muzeu în 1953 datorită unui profesor, iar acum adăposteşte colecţia de o viaţă a baronului Bellu (artist, fotograf, numismat, descendent al domnitorilor Ghica şi Cantacuzino, înnobilat la Viena cu titlul de baron). Mai exact, un patrimoniu mixt de artă plastică şi decorativă, ceramică, ţesături, unelte, covoare româneşti, cărţi rare în ediţii de lux, picturi din secolul al XIX-lea, mobilier stil din diverse epoci, artă orientală şi extrem-orientală (vase şi stampe  japoneze, vase de aramă, mobilier), icoane şi arme. Casa poate fi vizitată pentru suma modică de 8 lei.

Aflat timp de câteva decenii sub proprietatea I.A.S. Borăneşti, respectiv I.A.S. Urziceni, timp în care saloanele au fost inscripţionate cu lozinci comuniste, conacul boieresc Manasia a fost readus la viaţă. Lăsat într-o stare de degradare avansată, în 2006 a intrat în proprietate privată devenind după ample lucrări de consolidare şi restaurare, un centru pentru experienţe gastronomice, întâlniri de afaceri şi evenimente private. Un monument unic de arhitectură pentru zona Urziceni, conacul a fost construit în stil eclectic cu elemente de arhitectură clasice şi romantice.

Ion Hagianoff, fost ministru de externe bulgar, refugiat din motive politice în Principatul Ţării Româneşti a cumpărat domeniul Manasia de la descendenţii Principelui Efrem Obrenovici, iar douăzeci de ani mai târziu, în 1899 a construit actualul conac, după planurile unui arhitect elveţian, amenajând şi un vast parc, cu numeroase specii de arbori. Acum, consolidat şi restaurat, conacul găzduieşte lucrări de artă românească interbelică, ce alcătuiesc Colecţia Fundaţiei Löwendal, o cramă, un salon turcesc, mai multe săli de conferinţă şi saloane pentru dineuri (pregătite de chef Alexandru Iacob) şi poate fi vizitat într-un tur asistat la preţul de 25 lei.

În domeniul privat a intrat şi conacul lui Maldăr, o veche culă oltenească, ce păstrează intacte toate detaliile de arhitectură ale acestora: zidurile groase, exteriorul văruit în alb maiestuos, turnul înalt şi scările interioare, ieşirile „de taină” şi mai ales cerdacul cu arcade, aflat pe toată faţada catului superior. Cu un istoric de peste trei secole, culele erau iniţial locuinţe boiereşti fortificate, construite pentru apărarea de invaziile turceşti. Fiecare culă are legenda sa, iar dintre cele de la Măldăreşti, cea mai emoţionantă poveste este cea a căpitanului Maldăr, fiul paharnicului Nan şi unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazu. Legenda spune că, fiind prins de tătari, a cucerit inima frumoasei fiice a hanului tătar şi astfel şi-a recăpătat libertatea. Cei doi îndrăgostiţi s-au refugiat apoi într-o culă din Măldăreşti – cunoscută astăzi drept Cula Greceanu. Aflat lângă Horezu, conacul are 15 camere cu detalii şarmante: mobilier istoric autentic, scoarţe şi covoare tradiţionale, lăzi de zestre şi pânzeturi, un restaurant, ce serveşte bucate olteneşti, cerdac pentru savurat cafeaua, cramă, parc şi piscină.

Poveşti similare au şi conacul Domniţei Ralu din Chiţorani, clădit în 1925 şi renăscut în 2015, şi conacul Polizu, construit de Constantin Ghika-Deleni.

Însă peste o mie de conace răspândite pe teritoriul ţării, palate, castele şi domenii nobiliare zac în ruină şi anonimat sub blestemul timpului şi al timpurilor!