Într-o lume întunecată și plină de prejudecăți, profesoara nevăzătoare, Laura Stifter, aduce lumină în sufletele elevilor săi

Laura Stifter este profesoară de religie din anul 2018 la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din București și, deși au trecut doar trei ani de activitate didactică, a demonstrat că-și merită distincția de Profesor MERITO, fiind printre cei 12 dascăli premiați anual în cadrul Galei Merito. În pofida glasurilor care nu-i dădeau șanse că se poate angaja în învățământul de masă, tânăra profesoară este foarte iubită și apreciată atât de elevi, cât și de colegii de cancelarie.

Dăruiește multă iubire copiilor care, la rândul lor, au reușit să îi intre la suflet repede. Profesoara Laura Stifter pleacă în fiecare zi la școală cu bucuria întâlnirii cu elevii săi, dar mi se confesează că pe vremea când era de vârsta lor nu era integrată într-un grup mare de prieteni. Nu pentru că nu știa să se facă plăcută, ci pentru că fiind mereu însoțită de către mama ei din cauza deficienței de vedere cu care s-a născut, adolescenții, având și altfel de preocupări pe lângă învățat și citit, se fereau să o invite în cercul lor de prieteni. 

Laura Stifter este angrenată în multe activități. Culmea, vede puțin, distinge doar culori, obiecte mari și citește doar dacă literele sunt mult mărite (caractere de 45-50), întrucât folosește tehnologii asistive audio-softuri de citire a monitorului pentru calculator și telefon. Asta nu o împiedică să nu vină pregătită la ore sau să nu organizeze ateliere în weekend pe teme de religie și filozofie. 

Nu a îndrăznit să viseze că se va recupera total vreodată. Niciun medic, nici cei de pe hotarele noastre, nu au lăsat-o să-și facă speranțe deșarte. Nu există soluții, dar tânăra știe să traiască frumos cu tot cu deficiența pe care o poartă. Mărturisesc că dialogul cu Laura a fost unul dintre cele mai dragi pe care le-am avut. Am cunoscut un om care iubește viața cu bune, cu rele și cu grele. Nu se vaită, nu se plânge, caută mereu soluții și mai ales, râde mult. Să o cunoaștem pe tânăra profesoară Laura Stifter, unul dintre dascălii dăruiți pe care îi are sistemul de educație de la noi.

Unde te găsim în momentul prezent? Ești la școală fizic sau în online?

Sunt la școală fizic, din fericire, după vacanță. 

După cât timp de online?

Am început anul școlar fizic. Școala noastră a fost în online cu două săptămâni înainte de a lua această ultimă vacanță. Ne-am întors pentru că rata de vaccinare este de 80%. 

Laura Stifter: „M-am bucurat că m-am întors la școală”

Ce sentimente te-au năpădit când te-ai întors la școală? Simțeai nevoia să fii în mijlocul copiilor?

Îmi doream enorm să se deschidă școala. A fost o bucurie tare mare. Până atunci, mai avusesem întâlniri fizice cu elevii organizând ateliere în format hibrid ca să păstrăm pe cât posibil interacțiunea și conexiunea. În fiecare sâmbătă organizam ateliere pe teme de religie și filosofie. Așa că mai avusesem întâlniri fizice pe perioada de online, dar m-am bucurat să mă întorc de tot la școală. Și copiilor le-a lipsit. Pe unii dintre ei i-a deprimat perioada de stat acasă. 

Cu ce gând pleci în fiecare zi la școală?

Plec cu bucuria întâlnirii cu elevii și mai plec, de-asemenea, cu gândurile pe care îmi doresc să le împărtășesc în funcție de lecțiile pe care le am. Sunt programe diferite, lecții diferite, vârste de copii diferite și de fiecare dată mă gândesc la ceea ce urmează să dezbat cu ei. Am o satisfacție mare să lucrez cu copiii, o satisfacție pe care am simțit-o din prima zi la catedră a mea. La fel simțeam și ca elevă sau studentă. 

Cine ți-a insuflat sau îndrumat să îmbrățișezi această carieră?

În cazul meu a fost mama mea care este profesoară și ea și-mi povestea cu drag despre relația cu copiii. Totuși, de mică am avut drag față de această meserie și am simțit că am aptitudini de a comunica altora ceea ce eu am învățat. Din școala primară eu spuneam că voi fi profesoară de religie. Nimeni nu mă lua în seamă pe atunci, căci eram prea mică, dar iată că asta am făcut. Mi-am păstrat aceeași pasiune pentru teologie și pentru activitatea didactică. 

Laura Stifter: „Părinții mei au luat decizia cea mai bună, aceea de a mă înscrie la o școală din învățământul de masă.”

În perioada anilor școlari, ai fost însoțită permanent de către cineva având în vedere deficiența ta de vedere?

Eu sunt din București. Am stat la școala specială până în clasa a IV-a. Din clasa a V-a am fost transferată la o școală de masă, cea din cartier, cea mai apropiată de locuința mea. Pe atunci, conceptul de educație incluzivă nu era foarte bine asumat și cunoscut în România. Majoritatea elevilor cu dizabilități învățau în școli speciale, dar părinții mei au luat decizia cea mai bună de a mă înscrie la școala din învățământul de masă, nu cea cu regim special. Nu erau pe atunci tehnologiile asistive de acum, dar ei îmi citeau lecțiile pentru școală, iar tata îmi citea cărți, romane, beletristică. Îmi înregistrau o lecție când trebuia să repet. Mă însoțea la școală și cred acum că a fost oarecum o greșeală, mai ales când am crescut. Aveam 18 ani și încă mergeam cu însoțitor permanent oriunde. Acum, fiind independentă de vreo 4 ani aproximativ, mă gândesc că mă puteam „automatiza” mai devreme. Și partea socială, era oarecum afectată. În adolescență, a fost problematic. Adolescenții mai au secrete și prezența unui adult îi stânjenește, nu aveau problemă cu adolescentul cu deficiențe, adică cu mine, ci cu însoțitorul meu. Astfel de probleme aveam în clasa a VIII-a. Atunci am resimțit situația aceasta. Ei mergeau în anumite locuri, făceau tot fel de activități, dar evitau să mă invite din cauza acestui aspect, că eram permanent cu mama mea. 

Care sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

Sunt foarte multe. Le voi spune în ordinea în care-mi vin în minte. Sunt cele de la școală, sunt serbările, sunt plimbările în Cișmigiu. Sunt amintirile de la olimpiade. Olimpiadele au fost unele dintre cele mai frumoase amintiri. Am fost la mai multe olimpiade de istorie și în ultimul an am fost și la religie. Îmi aduc aminte că într-o perioadă făcusem gripă, aveam febră și mă gândeam la 39 de grade febră la ce voi spune eu la olimpiadă. 🙂

Nu aveai astâmpăr:)

Exact. De-asemenea, țin minte, tot în perioada aceea, oscilam între teologie și istorie și-mi imaginam că sunt profesoară. Îmi imaginam că sunt în fața elevilor, că le pun întrebări. Pur și simplu derulam filmul acesta al meu în rolul de profesoară. 

Alte amintiri sunt legate de familie, de excursiile pe care le făceam împreună. Îmi aduc aminte că mama îmi cumpărase o casetă audio cu viața lui Iisus. Le învățasem pe de rost pentru că le ascultasem de foarte multe ori. În afară de casete religioase, îmi cumpărase casete cu piese de teatru, unele chiar și în engleză, adaptate pentru copii. 

De-asemenea, am amintiri din copilărie cu o foarte dragă prietenă care îmi era și vecină. A murit, din păcate. Îmi era cam singura prietenă de pe atunci. Mai aveam prieteni, dar unii se jucau între ei mai mult decât cu mine. Fetița aceasta era o prietenă foarte devotată. Au fost amintiri dragi care, din nefericire, s-au încheiat tragic. 

Laura Stifter: „Cele mai urâte amintiri din copilărie sunt vizitele medicale”

Apropo de amintirile tale, ai memorii și de când ai fost tachinată?

Am episoade în care eram tot timpul însoțită și eram ușor îndepărtată. Îmi aduc aminte că toți colegii erau în grup și discutau, se jucau, iar eu eram cu mama și profesorul, fiind într-o vizită pe la muzeu. Mă gândeam că poate nu sunt eu suficient de plăcută, dar ulterior mi-am dat seama că nu acesta era motivul. 

Într-adevăr urâte mi s-au părut, ca amintiri, vizitele mele medicale la medicii pediatri sau de specialitate pe oftalmologie. Între 5-7 ani, părinții mei încercau cu disperare să caute soluții să mă facă să văd mai bine, ceea ce nu s-a putut, dar ei căutau medici. Ajunsesem în situația să merg la doctori de mai multe ori pe lună și comportamentul unora era foarte dur. În loc să mă încurajeze pentru că plângeam, mă țineau cu forța și făceau procedurile respective fără niciun fel de încurajare. Simțeam constrângeri și eu nu eram obișnuită, pentru că în familia mea era armonie. Simțeam că nu mă pot apăra. Sper ca medicii pediatri să fie mai bine instruiți psihologic, să fie mai blânzi, să fie mai comunicativi, mai ales, că în cazul meu, eu nu vedeam. De multe ori se întâmpla ca el să dorească să-mi pună o picătură de medicament în ochi și eu să mă sperii considerând că este o seringă. E foarte important să-i vorbești permanent copilului. 

Citește și: Povestea de dragoste spectaculoasă între o profesoară din București și un artist din Mexic. Florentina Murteza și Julio s-au cunoscut pe plajă la Costinești. Au avut o viață și o afacere în țara lui, dar amenințările și atacurile armate i-au făcut să o ia de la zero în România