fbpx

Căutare

Share this article

Ioana Nicolaie este scriitoare, profesoară și un implicat și activ donator și coordonator al Fundației Melior. Iar dintre toate aceste roluri între care se împarte am ales astăzi să povestim despre copilăria și maturitatea sa de scriitoare.

Dacă am da acum timpul înapoi până în clasa a VIII-a, când se deschid multiple opțiuni de viață și v-aș fi întrebat ce veți face mai departe sau ce veți fi când veți fi mare, ce mi-ați fi răspuns?

Ioana Nicolaie: Este foarte ușor să vă răspund pentru că am știut dintotdeauna ce aveam să fiu. De curând am descoperit un caiet care are pe copertă un desen ce înfățișează o pionieră, că așa erau vremurile, și-am găsit notațiile de la examenul de final de clasa a VIII-a când voiam să urmez un liceu sanitar. De ce opțiunea aceasta? Fiindcă presupunea o meserie ce mi-ar fi dat siguranța unui loc de muncă. Să ne amintim puțin, vorbim despre perioada de dinaintea căderii comunismului, o perioadă în care liceul pedagogic și liceul sanitar erau cele mai căutate. Lucru ce atrăgea după sine o concurență colosală la examenele de admitere. N-am trecut examenul la Sanitar, am fost chiar prima de sub linia admișilor. Învățasem foarte mult, desigur, rezultatul m-a contrariat, adevărul e că n-aveam aproape nici o șansă. Voiam să devin, iată, asistentă medicală.

De ce nu profesoară sau învățătoare, dacă tot suntem în această logică contrafactuală?

Ioana Nicolaie: Nu m-am dus către pedagogic fiindcă știam că nu aveam cel mai bun auz muzical, condiție esențială pentru un liceu cu acest profil. Ar fi fost mai aproape de pasiunile mele, dar muzica era probă eliminatorie și știam că nu aș fi trecut de ea.

Ulterior, am ajuns într-o clasă de matematică-fizică, apoi la filologie, fiindcă între timp căzuse comunismul, totul se schimbase și o atmosferă de entuziasm general copleșise lumea. Erau anii ’90 când totul era la superlativ, nu ne venea să credem că începea libertatea.

Dacă e să mă întorc în timp înapoi, la vârste mici, aș spune că prima oară am vrut să fiu, firește, zână. (râde) Credeam că este un lucru foarte simplu, eram blondă și-mi imaginam că dacă-mi las părul să crească metamorfoza se rezolvă de la sine.

Mai târziu am mai venit cu picioarele pe pământ, de, mă înălțasem, și am decis să devin astronaut. Eram convinsă că în anii 2000 vom fi ajuns în spațiul cosmic, iar eu aveam să primesc un bine-meritat loc de cercetător pe cine știe ce navă spațială și voi descoperi astfel planete îndepărtate. Mai târziu am decis să devin medic stomatolog. Dar în tot acest timp am știut că voi scrie literatură. Acesta a rămas firul care a unit constant toate aceste visuri.

De unde venea proiecția acestei zâne cu părul bălai?

Ioana Nicolaie: Imediat ce-am învățat să citesc, am început să-mi iau de la bibliotecă basme românești, și pe unele existau ilustrații, la care mă uitam cu mare, mare atenție, așa cum face orice copil. Când am dat peste făpturile acelea fabuloase, am decis pe loc să mă fac zână! Meseria de astronaut, tot în literatură am găsit-o, însă mai târziu, în gimnaziu. Cât despre citit, încă de mică eram atrasă de tot ce era fantastic. Așa că literatura SF a venit ca o revelație. O asociez și azi, nostalgic, cu etapa de cititor genuin pe care am parcurs-o cândva. În literatura pentru copii pe care o scriu explorez și această direcție, e ceva care mă ajută. Nu aș fi pus pe hârtie Ferbonia sau Vertijia, de pildă, dacă nu aș fi călătorit, de mică, prin atâtea lumi fantastice. Mereu mă provoacă străfundurile fanteziei. Mă uit cu atâta plăcere la filmele lui Miyazaki, un regizor extraordinar, zilele astea am revăzut cinci dintre filmele lui. Sunt filme de artă, cu o animație și o poveste exemplare. Sunt uluită, de pildă, de mecanismele și peisajele post-apocaliptice  din Nausicaa, o aventură ce se petrece la 1.000 de ani după o catastrofă planetară.  Miyazaki este pasionat de două lucruri: de aparate de zbor, inclusiv de insule zburătoare, și de niște personaje feminine, fetițe sau vârstnice, uimitoare. Ele sunt cele care modelează incredibil fiecare poveste.

Ioana, împreună cu fiul ei

Cine v-a învățat să citiți și cine vă citea înainte de asta?

Ioana Nicolaie: Am învățat să citesc la școală, firește. Sunt născută într-o familie foarte numeroasă, cu mulți copii, aveam trei frați mai mari, ei erau cititori avizi, iar eu, pe la 4-5 ani, îi invidiam că ei pot pătrunde-n cărți, iar eu nu. Fratele meu imediat mai mare a adus de la biblioteca școlii, fiindcă noi de acolo ne procuram cărți, o poveste cu arici, ilustrată spectaculos. M-am uitat la fiecare pagină și, pe de o parte, am fost foarte fericită pentru ce-mi oferea, dar, pe de alta, m-am simțit tare nefericită fiindcă nu puteam citi textul însoțitor. Mi-am făcut povestea în minte, iar când am ajuns în clasa întâi am căutat cartea la bibliotecă. Învățasem repede să citesc, cu bucurie și curiozitate, cum li se întâmplă în general scriitorilor, cred că ați auzit de multe ori spuse aceste lucruri; după primele trei luni de școală deja mă descurcam foarte bine. M-am dus la bibliotecă prin decembrie, să-mi fac abonament, iar bibliotecara, bănuitoare, a verificat întâi dacă eu chiar știam literele, fiindcă începusem școala de numai câteva luni. Abia după asta m-a lăsat să-mi aleg o carte. Firește că o voiam pe cea cu arici, dar pe aceea n-am mai găsit-o niciodată.

Mai târziu, când am scris prima mea carte pentru copii, Aventurile lui Arik, m-am întrebat ce personaj să aleg. Oare o broască țestoasă? Ariciul mi-a apărut imediat în minte, nu, el trebuia să fie. Acum ceva timp, dând un interviu, am reluat povestea acestei cărți pierdute din copilărie, am făcut o întorsătură stilistică și-am încheiat abrupt, „Ei bine, după 30 de ani, dacă tot n-am mai găsit-o, mi-am scris singură cartea cu arici” Dar în ziar a apărut așa: „Ioana Nicolaie a citit în copilărie o carte cu arici și după 30 de ani a rescris-o”. (râde)

E foarte mult idilic natural în copilăria dvs așa cum o povestiți, dar și foarte mult livresc. Din ele, mi-e limpede, s-a născut Ioana de mai târziu. Dar cât este ea dintr-una și cât din cealaltă; cum s-a făcut alchimia între dealurile unduite și copacii plini de zăpadă și această lume fantastică a cărților?

Ioana Nicolae: Niciun scriitor nu poate înfăptui ceva semnificativ, dacă nu se antrenează cultural. El trebuie să învețe, întâi de toate, meseria, iar aceasta se clădește pe cunoașterea literaturii celor de dinainte. Nu poți pătrunde pe un teritoriu fără să știi regulile lui. Trebuie să le afli, să știi cât mai mult, trebuie să-ți găsești familia ta spirituală, lumile ficționale care consonează cu mintea ta, trebuie să înveți din ele, ca la sfârșit, după ce-ai parcurs acest traseu lung, să ajungi, în fine, la tine. Fără această latură culturală nu există literatură. Fiecare dintre noi are o biografie, iar unele întâmplări pot fi cu adevărat incredibile. De câte ori n-ați auzit: „viața mea e un roman!”? Adevărul este că, oricât de neobișnuită ar fi o experiență, ea, fiind captivă într-o minte, se acoperă cu timpul de praf, de uitare. Doar transformarea ei în artă, în literatură, prin folosirea atât a talentului, cât și a experienței culturale o poate face semnificativă. Din păcate, cei mai mulți dintre oameni sunt construcții închise, fără nicio fereastră spre exterior. Ceilalți, nu mulți, adică artiștii, sunt cei ce pot comunica, adică sparg zidul împodobindu-l cu geamuri mai mici sau mai mari, mai limpezi sau mai întunecate, fiecare după propriile puteri.

Cât despre mine, m-a ajutat biografia, m-am simțit datoare față de ea.

Am copilărit într-o lume fabuloasă în care nu pătrundea istoria, unde timpul nu exista. Acolo, în munții Rodnei,  totul era mărginit de niște vârfuri foarte înalte care limitau orizontul. Mult mai târziu aveam să aflu că Ucraina era la nu mai puțin de 30 de km distanță în linie dreaptă, peste munții de netrecut. Nimeni nu ajungea acolo, era ca în Deșertul tătarilor, a lui Dino Buzzati, unde se văd mereu culmile în depărtare.

Către est se putea merge, dar numai la vreme de vară, prin pasul Rotunda care duce-n Bucovina.  Oamenii trăiau ca acum 2000 de ani, fără multe schimbări. Am crescut în mit, în fantezie, în copilăria mea nu era nimic neobișnuit să ai tot felul de întâlniri fantastice. De pildă, în Pelinul negru am povestit cum bunicul meu matern s-a întâlnit cu zânele, fără să mă îndepărtez de mărturisirea lui de care n-aveai cum să te îndoiești în vreun fel. Bunicul patern, pe care nu l-am cunoscut, căci a murit înaintea nașterii mele, și pe care l-am reinventat în Cartea Reghinei, s-a întâlnit la rândul lui cu zânele. Povestea a rămas în familie. Te mai puteai intersecta și cu alte ființe misterioase, făpturi de trei metri, de pildă, sau șerpi care vorbesc. Pe unele dintre aceste povești, am încercat să le recuperez în literatură. Am o carte în laptop, nepublicată, scrisă la douăzeci și ceva de ani când îmi închipuiam, eronat, că pot jongla cu trei naratori diferiți și ca vârstă și ca gen.  Întregul n-a ieșit, însă în ea păstrez încă multe întâmplări neobișnuite pe care le știu din copilărie. Cândva poate le voi refolosi literar, dacă voi fi sănătoasă și dacă lumea va merge înainte. Deocamdată am terminat un roman nou, e gata de trei luni, zilele acestea l-am recitit și am decis că e timpul să plece spre editură. Se numește „Tot înainte” și e vorba-n el de copilăria mea comunistă.

O copilărie care, bănuiesc, nu are nicio legătură cu lumea magică pe care o descriați mai devreme.

Ioana Nicolae: Așa este, nu are nicio legătură. ”Tot înainte” face parte din seria Pelinul negru și Cartea Reghinei, pentru că are în fundal aceeași familie, dar îi lipsește complet magicul despre care am pomenit. Dimpotrivă. Perspectiva naratorului este foarte apropiată de aceea a fetiței Arsenia pe care o urmărește până-n adolescență. Pariul e în acest caz să păstrez atât verosimilul, cât și expresivitatea, cât și adâncimea poveștii. Copilul mic nu înțelege trauma, dar asta nu înseamnă că ea nu-l atinge sau că el n-o poate arăta cititorilor. Pentru el binele și răul pot fi amestecate, însă dinafară desenul se vede cum nu se poate mai limpede. Și-n el e vorba de manipulare, de minciună, de infestare ideologică, de mecanisme ale disimulării și câte și mai câte. Omul nou chiar s-a construit în cele peste patru decenii de comunism. Au trecut 30 de ani de la sfârșitul dictaturii, iar generațiile noi nu știu ce s-a petrecut înainte de 1989. Pentru ele, secolul douăzeci este preistorie personală, nu are consistență, nu le-a fost predat bine la școală, nu le-a fost interpretat adecvat nici în familie.

Îmi amintesc de bunicul care îmi povestea despre războiul în care luptase, despre foametea care i-a urmat, despre devalorizarea banilor din acea perioadă, iar mie mi se părea că ascult povești fantastice. Făceau parte din altă realitate decât a mea, chiar dacă se întâmplaseră cu doar două-trei decenii înainte de-a mă naște eu.

Ei bine, cum poți recupera acești ani pentru cei care nu-i știu? Prin literatură, prin artă, prin istorie. S-au scris multe cărți despre comunism, mai ales în jurul anilor 2000. Când Cezar Paul-Bădescu, de pildă, în ”Tinerețile lui Daniel Abagiu”, explora un tip de minimalism în țesătura căruia ghiceai ultimul deceniu de comunism, în țările ex-comuniste se vorbea despre un fenomen, ostalgia, adică o nostalgie față de viața de zi cu zi a est-europenilor care traversaseră drama unor regimuri totalitare. Au apărut filme în care se vorbea despre viața în comunism, gândiți-vă la Good Bye Lenin, făcut în 2003. sau, la noi, un film care mi-a plăcut mult, ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” de Cătălin Mitulescu. Prin urmare, fiecare mărturie despre o lume dispărută contează. E ca și cum ai pătrunde într-un muzeu pe care începi să-l completezi tu însăți cu propriile exponate. Iată că și eu am ajuns să-mi povestesc copilăria comunistă fiindcă m-am simțit datoare față de tinerii care vor să afle cum era atunci. La un moment dat, l-am întrebat pe fiul meu, care este adolescent, ce carte ar vrea să scriu, una despre o fântână sau una despre comunism. ”Despre comunism, desigur!” a răspuns fără ezitare.

De ce ați ales să mergeți la Facultatea de Litere și de ce la București, mai cu seamă că până aici aveați câteva opriri bune?

Ioana Nicolae: Păi nu la Litere se fac scriitorii? Mai ales la Universitatea din București? Acum, lăsând gluma la o parte, chiar mă interesa să ajung în cea mai bună facultate. Pe-atunci, la începutul anilor 90, nu existau decât trei centre universitare care să mă atragă: cel din Cluj, cel din Iași și cel din capitală. Nu m-am îndreptat spre primul chiar dacă se afla la doar două ceasuri distanță de orașul meu natal. Voiam să plec cât mai departe, să las totul în urmă și să tai, dacă se poate, toate legăturile. După ce am ajuns la București, și-apoi mult mai departe în lume, mi-am dat seama nu numai că nu se pot rupe acele legături, ci că devin și mai puternice. Printr-un efect cât se poate de obișnuit, dar și misterios, depărtarea îți dă cu adevărat perspectiva.

Ioana Nicolae și soțul ei, scriitorul Mircea Cărtărescu

La orice distanță aș fi fost, și pe inelele lui Saturn dacă aș fi ajuns, tot despre lumea nordului meu transilvan aș fi scris. Și-am și făcut-o, într-un volum de versuri, mai întâi, Nordul, apoi în altul, Credința, apoi în ultimele mele romane.

E ceva magic în această certitudine, conștiență că veți fi scriitoare, de foarte timpuriu. Cum ați știut?

Ioana Nicolae: Imediat ce-am ajuns la facultate am început să caut afișe pe care să scrie cenaclu. Am găsit foarte repede ce căutam, am dat de o coală A4 lipită de casa liftului care anunța întâlnirea Cenaclul central. Unde anume? În podul facultății. Am găsit acolo un grup de studenți mai mari, care mă intimidau și care aveau să publice mai târziu, după ucenicia în Cenaclul Litere, antologia ”Tablou de familie”. Cred că n-am lipsit de la nici o seară a Cenaclului Litere, pe care l-a moderat vreme de 6 ani, din 1993 până în 1999, Mircea Cărtărescu. El, un scriitor cunoscut și-un profesor admirat, venea în fiecare miercuri și se întâlnea cu studenții care-și citeau scrierile. În ultimii ani de cenaclu participau și câte 80 de tineri la o ședință. Acolo am crescut, am experimentat varii forme de literatură, am văzut ce se scria, mi-am făcut prieteni ale căror cărți le citesc și le admir în continuare: T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu, Doina Ioanid, Cecilia Ștefănescu, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Angelo Mitchivieci, Victor Nichifor, Sorin Gherguț sau Bogdan O. Popescu la care țin foarte mult. A fost o lume întreagă acolo.

Care era alchimia acestor întâlniri?

Ioana Nicolae: În anii 90, cum se știe, era un gol imens în peisajul editorial. Nu se putea publica, noi nici nu visam la asta. Nu se scotea literatură autohtonă aproape deloc, cu excepția memoriilor sau a recuperărilor exilului. Prin urmare, ne strângeam ca să vorbim despre poeziile sau prozele noastre, fără să îndrăznim să ni le imaginăm incluse într-o carte. După apariția în volumele colective Tablou de familie și Ferestre ’98, toți am debutat individual târziu, prin concursuri de debut. Eu l-am câștigat pe cel de la Cartea Românească, dar trimisesem un al doilea volum și la Univers. Volumul meu de debut, Poză retușată, a apărut în 2000, când aveam 26 de ani.

Care era rolul lui Mircea Cărtărescu în acest context?

Ioana Nicolae: N-o să vorbesc tocmai eu despre el, nu cred că aș fi destul de credibilă. Ceilalți o pot spune cu mult mai bine decât mine. În fond, nu există mulți oameni care să-și rupă o după-amiază pe săptămână ca să stea de vorbă cu niște tineri care vor să facă literatură, fără niciun fel de recompensă, ba, dimpotrivă, adunând adversități și invidii. Fără Mircea n-ar fi existat antologiile colective, el a reușit să găsească sponsori, editori, a participat până și la paginarea celor două volume. Fără el n-ar fi apărut nici experimentul ”40238 Tescani”, ”o jucărea”, cum îl numea Doina Ioanid, dar una cum nu mai e alta și cum nu se va mai face vreodată. Nici nu se va republica, nu se poate.

Poezie, cărți pentru copii, roman. Cum s-a petrecut această evoluție?

Ioana Nicolae: Eu nu aș numi-o evoluție, ci pur și simplu schimbare. Am început ca poetă, după care am scris un roman de tranziție, Cerul din burtă, care are istoria lui: e tradus în suedeză ca poezie, iar în bulgară ca proză. Este o carte hibridă, ca vârful unui versant, unde se vede și urcușul și coborârea. În Cerul din burtă vertebrarea este epică, fiindcă eu am scris întotdeauna narațiuni. Dar și volumele mele de versuri tot povești sunt, numai că spuse fragmentat, fiecare poem e, de fapt, echivalentul unui capitol.

Ioana Nicolae, Mircea Cărtărescu și fiul lor. Foto: Cosmin Bumbuț

Literatura pentru copii a venit pe neașteptate în bagajul meu. M-a adus spre ea propriul copil, dar și lipsa de constrângeri din ea, libertatea absolută, joaca și gratuitatea. Scriitorii serioși o ocolesc fiindcă nu le aduce faimă, dimpotrivă, îi vulnerabilizează. În mod inexplicabil, a scrie pentru cei mici este socotit la noi un semn de neseriozitate. Volumele pentru copii sunt considerate ca ținând de un gen inferior, criticii nu le citesc, nu există validare, nu există premii. Singura stimă ți-o oferă cititorii tăi, copiii, părinții sau bunicii care-ți transmit trăirile lor din timpul lecturii.

Când scrieți?

Am simțit mereu timpul ca pe ceva dintr-un material dur, care mă strivește. Lupta mea cea mai mare din aceste decenii a fost să-mi procur câte două-trei ceasuri numai pentru scris. Viața este complicată, cu slujbe, cu obligații, artiștii le duc pe umeri un pic mai tare. Femeile și numai prin faptul că participă dominant la creșterea copiilor chiar nu mai au timp de mare lucru. Iar dacă sunt și artiste, atunci sigur renunță la proiecte pentru o vreme. Fără scris poți să trăiești, dar nu poți trăi fără să-ți duci la capăt responsabilitățile de mamă sau de la serviciu. N-am avut niciodată oboseli mai mari și depresii mai adânci ca atunci când nu reușeam să ajung la manuscrisele mele. Am fost multă vreme o scriitoare de vacanță, când toată lumea pleca undeva, eu trăgeam ușa după mine și scriam. Era singurul meu timp liber, era lupta mea, era toată disperarea.

Apropo de zicerea „nimic nu crește la umbra marilor copaci”, cum v-ați creat acest „parteneriat” cu soțul dvs. și cum v-ați găsit identitatea scriitoricească?

Ioana Nicolae: Scrisul nu se face la patru mâini, ci cu mintea ta și cu tastatura proprie. Eventual după ce-ai închis ușa bine. Noi doi niciodată nu comunicăm despre ce scriem, habar n-avem la ce carte lucrează celălalt, de multe ori aflăm din vreun interviu aceste detalii. Discuțiile sunt de altă natură, despre cum să facem față, știți, facturi, alergat încolo și încoace, îngrijit oameni apropiați, pandemie etc.

Nu voi uita niciodată, cum, când băiatul nostru era mic, adaptasem un soi de măsuță de televizor ca birou al meu în miniatură. Unde-l aveam? Lângă patul copilului, era singurul locșor liber din apartamentul nostru cât o coajă de-atunci. Din fericire, de câțiva ani, am și eu o cameră a mea. E locul unde mă adun și unde, dacă nu fac școală online, ca-n ultimul an, atunci sigur cobor în mintea mea. Și mai duc la capăt câte-un ”Tot înainte” sau cine știe ce carte nouă pentru copii.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO