Iosif Paștina își amintește cu emoție copilăria petrecută într-o casă plină de filme și cărți, dar și de aparatura tatălui său, regizorul Ovidiu Bose Paștina. Spune că numele nu a fost o povară, ci mai degrabă o punte către oameni care l-au iubit și respectat pe tatăl lui, iar amintirile cu fratele său – când se filmau și regizau unul pe celălalt – i-au aprins pasiunea pentru cinema.
Totuși, adevărata decizie de a urma actoria a venit mai târziu, odată cu trupa „Brainstorming”, unde a descoperit cât de mult poate crește și cât de important e să găsești oameni alături de care să te dezvolți.
Drumul nu a fost lipsit de provocări. Încă de la admiterea la UNATC, Iosif Paștina a înțeles cât de necesare sunt curajul și vulnerabilitatea, două arme care trebuie folosite cu grijă. La fel de lucid vorbește și despre dificultățile tinerilor actori de azi, care încearcă să se facă loc într-o piață suprapopulată, unde posturile sunt rare și finanțările limitate. Totuși, Iosif Paștina crede că soluția stă în solidaritate și colaborare – tinerii ar trebui să se alăture unor asociații deja existente pentru a-și face loc în teatru și film.
Recunoașterea a venit odată cu rolul lui Niculae din „Moromeții 2”, care i-a adus lui Iosif Paștina Premiul Gopo pentru Tânără Speranță și o experiență de neuitat alături de Horațiu Mălăele. De atunci, a continuat să caute roluri care îl provoacă, fie în spectacole precum „Disco Regret”, fie în producții cu miză socială și politică precum „Goodbye, Lenin!”. Spectacole pe care le putem vedea la Teatrul Metropolis.
Pentru Iosif Paștina, actoria nu mai este doar un drum personal, ci un mod de a fi în legătură cu publicul, de a transmite povești care pot trece dincolo de scena sau ecranul pe care sunt jucate și pot atinge sufletele celor care le privesc. Cum arată viața lui?
Cum te-a influențat faptul că ești fiul regizorului Ovidiu Bose Paștina? Te-ai simțit vreodată presat de numele pe care îl porți?
Nu cred că am fost influențat de statutul lui în acest domeniu, dar cu siguranță m-a ajutat să comunic mai ușor cu oamenii din industrie care l-au cunoscut. De exemplu, când m-am întâlnit prima oară cu domnul Stere Gulea, am discutat puțin despre tatăl meu și am rămas foarte emoționat de cuvintele frumoase pe care le-a spus dânsul despre el. Mulți oameni l-au iubit și apreciat. Nu m-am simțit presat de numele pe care-l port deoarece era cunoscut doar de oamenii din domeniul artistic și nu a existat presiunea de a-l egala în fața publicului. Am prieteni cu părinți artiști care activează în domeniu, iar unii dintre ei simt o oarecare presiune, nu e tocmai plăcut.
Iosif Paștina: „Când eram mic, fratele meu şi cu mine obișnuiam să ne filmăm prin casă cu dispozitivele tatălui nostru. Fratele meu mă regiza și filma, iar eu executam”
Cât de mult simți că te-a influențat tatăl tău în alegerea profesiei? Există un moment, o amintire specială, care ți-a rămas în minte și care ți-a deschis drumul spre cinema?
Indirect cred că m-a influențat pentru că am crescut într-o casă cu multe filme și cărți despre domeniul artistic. De asemenea, când eram mic, fratele meu şi cu mine obișnuiam să ne filmăm prin casă cu dispozitivele tatălui nostru. Fratele meu mă regiza și filma, iar eu executam.
Cum ți-ai dat seama că vrei să urmezi actoria și ce rol a avut trupa „Brainstorming” în această alegere?
Trupa Brainstorming este principalul motiv pentru care fac până la urmă meseria asta. Nu mă gândisem niciodată activ în a urmări o carieră în âactorie până nu am văzut cat de mișto sunt oamenii din trupă și cat de mult te poți dezvolta ca persoană în acest context. De asemenea, în festivalurile de teatru am întâlnit mulți oameni din industrie și am înțeles mai bine cum ar trebui să te pregătești pentru această meserie.
La admitere ai ales un repertoriu care te reprezenta foarte personal. Ce ai învățat atunci despre curaj și vulnerabilitate?
Am învățat ca sunt două arme care merg mână în mână. Trebuie mânuite cu multă grijă și încredere deoarece curajul poate deveni egoism, iar vulnerabilitatea poate deveni depresie.
Spui că la UNATC vi se repeta „nu e musai ca toți să faceți actorie”. Cum privești astăzi suprapopularea pieței și șansele reale ale tinerilor actori?
În continuare privesc subiectul cu destul de mult pesimism. Nu cred ca piața ne poate integra pe toți, cu siguranță. Concursurile pentru posturi în teatre sunt puține, iar de finanțări nu mai zic. Circulă des ideea de a-ți forma o asociație pentru a aplica la finanțări, dar ce faci atunci când nu câștigi finanțarea? Mai ales când ai o asociație la început de drum. Cred ca șansele tinerilor la început de drum ar fi să se conecteze cu asociații deja existențe, spre a le ajuta să supraviețuiască și să se dezvolte, pe de o parte, iar tinerii să aibă șanse mai mari să lucreze, pe de altă parte. Ca o relație de simbioză.
Iosif Paștina: „Am descoperit că meseria pe care o practic are o însemnătate, că aceste proiecte nu rămân doar în bula noastră și în domeniul nostru, că ele pot trece dincolo de lumea artistică și să ajungă la multă lume și să rezoneze cu foarte mulți oameni o poveste, o identitate, dorința de a spune ceva”
Cât de mult te-ai regăsit în Niculae? Ce asemănări există între tine și el?
Adevărul este că Niculae și cu mine provenim din două lumi destul de diferite dar ce ne apropie este faptul că vârsta pe care o împărțeam în acel moment venea cu o oarecare curiozitate față de lume, față de schimbările care veneau atât pe plan socio-politic cat și pe plan personal. Cumva amândoi împărțeam acest rol de observator al lumii în schimbare și cum încerci să-ți găsești metodele prin care să te adaptezi la schimbările acestea.
Ai spus că inițial erai sceptic în privința unei continuări la „Moromeții”, dar întâlnirea cu Stere Gulea ți-a schimbat perspectiva. Ce anume te-a convins că filmul avea să fie mai mult decât o simplă continuare?
Cu siguranță scenariul a fost cel care m-a convins de importanța acestui film, pentru că, în primul rând, redă sfârșitul vieții la sat așa cum era știut de lume, iar în al doilea rând, la nivel micro, arată această relație specială și dificilă dintre tată și fiu.
Cum a fost colaborarea cu Horațiu Mălăele, cel care l-a interpretat pe Ilie Moromete? Ce ai învățat din relația voastră tată-fiu pe ecran și din cea de prietenie în afara platoului?
A fost o colaborare pe care o s-o țin minte toată viața mea. Am văzut cum acest om iese din tipare și construiește un rol demn de admirat pentru care merită să fie lăudat. De asemenea, am învățat multă meserie de la el, îi sunt recunoscător pentru asta.
Ai câștigat Premiul Gopo pentru Tânără Speranță cu acest rol. Cât de mult a contat pentru tine acea validare?
Mai mult decât pentru propria mea validare, acest premiu însemnat un moment în care public am reușit să mulțumesc tuturor persoanelor care m-au ajutat să ajung în punctul respectiv. Cred că premiile acestea au și ele rolul și importanța lor pe care trebuie să le-o dăm noi lor, să găsim noi această valoare a lor.
Ce ai descoperit despre tine și despre meserie jucând într-un film cu o asemenea încărcătură simbolică pentru public?
Am descoperit că meseria pe care o practic are o însemnătate, că aceste proiecte nu rămân doar în bula noastră și în domeniul nostru că ele pot trece dincolo de lumea artistică și să ajungă la multă lume și să rezoneze cu foarte mulți oameni o poveste, o identitate, dorința de a spune ceva. E adevărat că sunt puține momentele în care ajungem să îndeplinim acest scop, dar și când o facem simțim că merită să facem meseria asta.
Iosif Paștina și spectacolele „Disco Regret” și „Goodbye, Lenin!”
În „Disco Regret” spui că nu simțeai că joci, ci că pur și simplu trăiești textul. Cum te-ai regăsit în personaj?
Întâmplarea face că la momentul respectiv treceam prin același parcurs emoțional prin care trecea și Toni, iar asta m-a ajutat să mă identific cu el destul de mult. De asemenea colaborarea cu Irisz a fost una în care m-am simțit în siguranță și mi-am permis să fiu destul de vulnerabil, iar Doru are un talent foarte mare de a scrie. Citeam textul și eram pur și simplu uimit de cat de mult rezonează situațiile scrise cu cele din realitatea mea.
„Disco Regret” spune povestea lui Toni care, într-o încercare de a-și lua mintea de la suferința provocată de divorț, decide să facă un film despre căsnicia părinților lui. Însă, pe măsură ce descoperă istoria părinților săi, filmul devine pentru Toni mai mult decât o distragere. Se transformă într-un film despre compromisurile pe care oamenii le fac pentru a rămâne împreună o viață întreagă, urmărindu-i sentimentul că poate ai pierdut pe drum ceva mai valoros, ceva numai al tău, chiar dacă îți punea în pericol căsnicia. Care este compromisul cel mai mare pe care l-a făcut Iosif Paștina?
Faptul că am ales să mă fac actor vine la pachet cu mai multe compromisuri. Odată că meseria asta te obligă să muncești în zilele în care de obicei oamenii se relaxează, adică în weekenduri. Observ că petrec mai puțin timp cu familia mea, cu prietenii mei, cu iubita mea. De multe ori îmi este greu să mă organizez.
Spectacolul e despre familie, memorie și solitudine. Care e emoția cea mai puternică pe care o porți cu tine după fiecare reprezentație?
Iubire.
În „Goodbye, Lenin!” revii la o poveste cu tentă politică și nostalgică. Ce te atrage la astfel de subiecte și cum le conectezi cu realitatea de azi?
Mă atrage faptul că sunt relevante cu evenimentele pe care le trăim astăzi. Observ cum istoria se repetă, cum oamenii devin nostalgici pentru niște vremuri care au apus deja, cum realitățile lor sunt distorsionate și caută ceva ce nu au avut, prin ceva ce au avut și trăit.
„Goodbye, Lenin!” urmărește în paralel destrămarea Germaniei comuniste și a regimului socialist din Est, dar și intersecția politicului cu microrealitatea cetățenilor. Cât de mult îl impactează microrealitatea cetățeanului Iosif Paștina pe actorul Iosif Paștina?
Microrealitatea cetățeanului meu mă ajută să spun pe scenă toate frustrările pe care probabil le simt. Uneori mă ajută să scap de momentele în care nu mă simt bine, adică meseria devine o formă de escapism. Merg mână în mână pentru că încercăm într-o oarecare măsură să devenim oglinda lucrurilor care se întâmplă în lume și inevitabil vorbim despre problemele cetățenilor (și ale noastre) în spectacole.
Citește și: Maruca Băiașu, actriță: „Mi se par multe lucruri nedrepte. Mă uit la ce se întâmplă în Palestina. În Ucraina. Mă uit la ura sistematică contra femeilor. La violența împotriva femeilor. Suntem acaparați de realitatea brutală a unor oameni care consideră că ce cred ei e mai bine, se impun, ne impun”
Într-o lume artistică unde totul pare efemer, ce relații sau întâlniri îți dau cel mai mult sens? Ce legături te-au ajutat cel mai mult pe scenă și în afara ei?
În momentul de față cred cel mai mult în echipa unui spectacol, întâlnirile pe care le ai cu oamenii care formează echipa respectivă și scopul cu care ne conectăm toți. De aici învăț foarte multe lucruri despre mine, ceilalți și lume, iar cu lecțiile astea în rămân după ce termin un proiect.
Ce părere ai despre activismul „performativ” în teatru – unde se trage linia între artă autentică și efect facil?
Mai mult mă deranjează activismul performativ care se face pe retelele de socializare. Acești oameni care pretind că au probleme și capitalizează de pe urma problemelor respective. Asta doar amplifică ipocrizia cu care se profită de pe urma unor probleme, pe care cel mai probabil creatorii de conținut nu le au. Să faci un subiect să fie despre tine când sunt mult mai mulți oameni care suferă activ din cauza problemei respective este trist și scârbos.
Crezi că tinerii artiști de astăzi reușesc să se coaguleze ca o generație unită?
Cred și sper că da. Nu prea simt asta la generația mea, dar cred că generațiile ce urmează par mai unite.
Cum vezi raportul dintre teatrul experimental, devised, și teatrul clasic? Unde te simți mai „acasă”?
Mi se pare că amândouă sunt foarte ofertante și este loc pentru ambele forme. Pe cat de mult iubesc teatrul clasic, îmi doresc să experimentez mai mult cu teatrul devised.
Care este cea mai mare greșeală în abordarea unui rol la care simți că trebuie mereu să fii atent?
Este foarte important să nu-ți faci preconcepții despre partitura pe care trebuie să o joci, de exemplu fie să o judeci prea aspru sau fie să-i iei prea mult apărarea. Încerc să rămân cat se poate de deschis la propunerile regizorilor și să vin cu aportul meu asupra lor fără să îndoi prea mult parametrii.
Care a fost rolul care te-a provocat cel mai tare până acum și ce ai învățat din el?
Cred ca rolurile pe care le fac în spectacolul „Don Quijote” de la teatrul Act în regia lui Alexandru Dabija. Am descoperit cat de solicitant este să treci rapid de la un personaj la altul (și de la un costum la altul) și să respecți compozițiile stabilite la repetiții.
Și, la final, ai spus că la început ai ales actoria pentru tine, dar acum simți că ego-ul se diminuează și scopul devine „ideea, lumea, întregul”. Cum se traduce astăzi? Cum te simți astăzi?
În continuare simt mai mult sau mai puțin același lucru. Simt ca slujesc spectatorii prin spectacolele pe care le joc, încerc să le transmit o poveste prin mijloacele mele de expresie.
